Zece adevăruri despre continuitate

Iată mai întâi argumentele pe care le înaintează partizanii necontinuității, adică ai tezei căreia i s-a dat numele de „teoria lui Roesler" — după numele autorului german de la sfârșitul secolului trecut, Robert Roesler (care n-a inventat teoria, dar i-a dat forma cea mai categorică):

1. evacuarea populației daco-romane sub Aurelian ar fi fost totală; documente interne dovedind prezența unor vorbitori de limbă latină în aria carpato-dunăreană ar lipsi cu desăvârșire între secolul IV și începutul secolului al XIII-lea, o tăcere de vreo 900 de ani — aproape un mileniu, „mileniul întunecat"; latinofonii (li se va spune de-acum vlahi sau valahi voi explica mai departe de ce) apar în documente abia începând din veacul al X-lea, însă la sud de Dunăre, în Tesalia, Epir, Macedonia, apoi Bulgaria. La nord de Dunăre nu apar, în documente oficiale ale regatului ungar, decât în jurul anului 1200 — se deduce deci că ar fi imigranți din sud, ciobani nomazi veniți cu oile, și a căror imigrare ar fi fost încurajată de regii maghiari în Ardealul insuficient  populat;
2. atunci când au pătruns maghiarii în Transilvania, adică în „ținutul de dincolo de pădure" (al munților Apuseni), trans = peste și sylva = pădure, țara era pustie, și nici n-ar fi putut fi locuită, fiind acoperită în proporție de 90 % de păduri;
3. dacă viitorii locuitori români de la nord de Dunăre n-ar fi locuit câteva veacuri în preajma aromânilor și în vecinătatea albanezilor, nu s-ar putea explica nici strânsa înrudire între limba daco-română de la nord de Dunăre și dialectele aromân și megleno-român (regiunea Salonic) de la sud, nici prezența în daco-română a câtorva zeci de cuvinte (pretins) împrumutate de la albanezi, în sprijinul acestei teze au venit și teoriile a doi filologi români de la începutul veacului nostru, Ovid Densusianu și Alexandru Philippide, care au fost convinși — pe baza unor argumente, cred, eronate — că leagănul limbii române trebuie căutat la sud de Dunăre.

Iată acum în ce fel se pot grupa argumentele noastre în favoarea continuității:

1. Cazuri de evacuare totală a unui ținut, fără să fi fost la origine vreo mare înfrângere, nu prea cunoaștem în istorie, iar goții (barbarii din pricina cărora Aurelian ar fi ordonat părăsirea provinciei) nu s-au arătat a fi distrugători pe unde au trecut sau pe unde s-au așezat, în cazul Daciei, avem chiar dovezi că unii localnici călăuzeau pe goți prin trecători, pentru a ataca armata romană! Într-un document, un episcop afirmă că adesea localnicii preferau stăpânirea unor șefi barbari care se mulțumeau cu o dijmă din bucate, pe când fiscul administrației romane îi strivea fără milă.
2. Marele nostru arheolog Vasile Pârvan a descoperit două documente din veacul al IV-lea, în care un „rege" al goților de prin părțile noastre, la nord de Dunăre, își zice „Jude" — or, acesta nu era un titlu onorific pe care să i-l fi putut conferi împăratul de la Constantinopol (cum ar fi patriciu, despot sau cezar), era doar numele pe care localnicii daco-romani îl dădeau căpeteniilor lor administrative peste o grupare de sate sau peste o vale, judecători și administratori (termen ce se va păstra până târziu, cum vom vedea), înseamnă că acest rege barbar domnea la nord de Dunăre peste populații de limbă latină și a vrut să-și zică cum numeau supușii lui localnici pe șefii
3. Afirmația că ar fi dispărut orice urmă de inscripții latine în Dacia, o dată cu retragerea legiunilor și administrației, e eronată. Câteva s-au mai găsit, din secolele IV și V, ce e drept, rare — lucru explicabil prin părăsirea aproape generală a orașelor (urbelor): fenomen de ruralizare totală. Puținele documente scrise ce s-au mai găsit, din veacurile ulterioare, nu vorbesc decât de dominatorii barbari, care joacă un rol în războaie și în politică, nu și de țăranii localnici (de care barbarii războinici au totuși nevoie ca să le asigure hrana) — aceasta fiind o constantă în istoria universală: despre populațiile imperiilor prăbușite nu se mai vorbește, ci numai despre noii stăpâni.

4. Tăcerea documentelor (argumentul a silentio) nu este un argument valabil. Să lăsăm deoparte încrederea exclusivă, aproape superstițioasă, în documentul scris. Istoria nu se reconstituie numai cu documente scrise, în aceeași perioadă care ne privește, în „mileniul întunecat", nu se pomenește nicăieri de latinofonii din Elveția (Rhetia), care mai vorbesc și azi limba romanșă; iar, și mai aproape de noi, despre albanezi n-avem nici un document timp de o mie de ani (tăcere documentară și mai lungă decât la noi); dar vecinii lor, greci sau slavi, n-au putut susține că albanezii au picat din cer acolo unde-i mai găsim și azi și unde sunt semnalați din
5. Apariția târzie a românilor în documentele oficiale maghiare are o explicație simplă: de abia prin secolele XII-XIII sunt destul de prezente structurile feudale maghiare și autoritatea regală pentru a se impune; atunci comunitățile sătești, juzii, cnejii români, strânși de fiscul ungar sau chemați la vreo judecată, au nevoie de cancelaria regală, sau de o autoritate locală, pentru recunoașterea drepturilor lor strămoșești. Notați cum o seamă de cuvinte din română, cu conotație juridică, sunt de origine maghiară: a făgădui, a tăgădui, a se răfui, a bănui, a chibzui, a îngădui, a mântui... îl numim pe Cristos Mântuitorul, cu un cuvânt provenind dintr-un radical de origine maghiară! Dacă românii ar fi venit în Ardeal abia în veacurile XII-XIII, cum să ne închipuim că ar fi asimilat asemenea noțiuni esențiale, fără mai multe veacuri de conviețuire cu ungurii, și să le fi răspândit apoi în tot spațiul locuit de români?
6. Simptomatic e faptul că, în primele documente, românii (valahii) sunt localizați în „păduri", adică în întinse ținuturi împădurite, fiindcă acolo, în dumbrăvi înconjurate de codri deși, se adăposteau mai lesne împotriva călărimii năvălitorilor! Astfel, puțin după 1200, regiunea Făgărașului e denumită într-o „chartă" regală de donație către coloniști germani (sașii) silva blacorum et bissenorum (pădurea valahilor și a pecenegilor). Dacă românii ar fi fost, cum se pretinde, păstori nomazi veniți din sud și colonizați de curând, s-ar fi retras ei cu oile în păduri?

Arheologul Radu Popa ne-a atras atenția și asupra altor regiuni din Ardeal calificate întâi silvae (sau sylvae), înainte de a fi prefăcute în „comitate" administrative, adică guvernate de comiți (sau conți) maghiari.

Mai mult: această identificare între întindere păduroasă și „regiune ocupată de valahi" o găsim și la sud de Carpați, adică în Muntenia de azi! Știți ce înseamnă Vlașca? înseamnă în limba slavă „țara valahă"... Dar Codrul Vlăsiei? (Din care numai o infimă bucată mai dăinuiește azi, la nord-vest de București, dar care acoperea, în Evul Mediu, o imensă întindere.) Vlasie este în slavă pluralul lui vlah (valah, român), deci înseamnă Codrul românilor. Până și numele județului Teleorman e tot dovadă a unei regiuni de pădure deasă, în care se adăposteau băștinașii, căci în limba türk (pecenegă sau cumană) deli orman înseamnă „pădure nebună"! Deci nu numai pădurile din Ardeal, ci și cele din șesul muntean erau, la începutul Evului Mediu, locuite în continuare de strămoșii românilor dinainte de amestecul cu slavii, căci, altfel, aceștia nu le-ar fi numit „vlăsii".

Să ne înțelegem, când zicem păduri (sylvae), trebuie să ne închipuim imense întinderi împădurite, cât un județ sau două, în mijlocul cărora se aflau, ici-colo, ori locuri neacoperite  în chip natural, ori dumbrăvi întinse croite de om, despădurite și desțelenite, și unde puteau trăi comunități întregi cultivând meiul, ceapa sau varza și crescând vite, porci și păsări. Acolo erau relativ mai feriți de năvala nomazilor călări. Dar avem surse care ne dezvăluie cum dibuiau totuși nomazii acele „oaze" locuite: prin observarea de departe a zborului în cerc al creților sau vulturilor. Când îi vedeau rotind mereu deasupra unui loc, știau că pândesc acolo, la verticală, gunoaie sau mortăciuni — și se îndreptau către acel punct.

7. În privința cuvintelor pretins bulgărești sau macedonene din limba română — strămoșii noștri n-au avut nevoie să locuiască în Balcani pentru a le prelua: sunt cuvinte comune triburilor slave din tot sud-estul european, din care destul de multe trebuie să se fi așezat și la nord de Dunăre, pe mai tot cuprinsul țării noastre (sunt semnalate în documente nuclee slave în tot spațiul carpato-dunărean, până în veacul al XIII-lea).

De altfel, fosta Dacie Aureliană, unde s-ar fi retras strămoșii românilor, a fost cotropită de triburi slave apusene, care au dat limbile sârbă și croată, pe când slavismele din română aparțin grupului slav de răsărit, care a dat bulgara și macedoneana (strâns înrudită cu bulgara). Slavii, în spațiul nostru carpato-dunărean, au ocupat mai cu seamă văile rodnice, unde ne-au lăsat  până  azi  urme  prin  nume  de  râuri  (relativ  grupate):  Dâmbovița,  Ialomița, Prahova, Neajlov, Milcov, Bistrița... De abia încetul cu încetul s-au amestecat ei cu vecinii lor vlahi băștinași și s-au lăsat românizați.

Lingviștii, pe baza legilor de evoluție a limbii, afirmă că fuziunea între latina târzie a vlahilor și limba slavă a nou-veniților nu a început decât abia prin veacul al IX-lea, când prefacerea latinei târzii în ceea ce am putea numi „pre-romana" era de-acum închegată; de aceea  influența slavei asupra structurii gramaticale a limbii noastre (sintaxă) și asupra formei cuvintelor (morfologie) e aproape nulă, ea fiind masivă în schimb în domeniul vocabularului; comparați de pildă cu franceza: amestecul între galo-romani și popoarele germanice — franci, burgunzi etc. — a fost mult mai timpuriu și a afectat deci mult mai adânc limba neo-latină, mai cu seamă în morfologie, în fonetică.

8. Cât despre pretinsele împrumuturi din albaneză (de ce trebuia o populație romanizată, deci mai înaintată în cultură, să împrumute ea de la vecinii albanezi, mai barbari, rămași neromanizaţi?), lingviștii de azi tind mai curând să explice asemănările româno-albaneze — doar câteva zeci de cuvinte — printr-o origine indo-europeană comună.

Tot astfel nu e nevoie să ne închipuim o ședere a strămoșilor noștri la sud de Dunăre pentru a explica strânsa rudenie a daco-românei cu dialectele aromân și meglenoromân, căci același amalgam de popoare, mânuind aceeași latină balcanică târzie, poate da rezultate similare și la o mie de kilometri distanță.

De altfel avem în dacoromână câteva exemple de plante sau de materii care nu se găsesc la  sud de Dunăre, cum ar fi fost ele păstrate în limbă o mie de ani dacă strămoșii noștri s-ar fi aflat cu toții strămutați la sud? Dau un singur exemplu, însă grăitor: cum să se fi păstrat cuvântul „păcură" (< lat. picula) la sud de Dunăre, când păcura, adică petrolul brut, țițeiul, nu țâșnea natural decât la poalele Carpaților?

9. Istoricii unguri se străduiesc acum să nege orice valoare unui document capital, anume cronica scrisă în latinește pe la anul 1200 de un „notar" anonim al regelui Bela al Ungariei — cronicar desemnat de aceea în istoriografie cu numele de „Anonymus" —, document, zic, capital pentru istoria noastră, fiindcă, bazat probabil pe o cronică anterioară, povestește cum ungurii, pătrunzând în Transilvania de la vest către est, au dat de trei voievodate locuite de români și de slavi. (Informația că maghiarii, după ce au trecut Carpații de nord, au dat de valahi (volohi) e consemnată și într-o cronică rusească și mai veche, cunoscută sub numele de Cronica lui Nestor, ceea ce reprezintă o sursă cu totul independentă.) Un singur punct tare în argumentarea criticilor lui „Anonymus": acesta pomenește și de cumani printre neamurile aflate atunci în Transilvania, or, cumanii n-au pătruns în părțile noastre decât vreo 150 de ani după pecenegi și unguri. Dar asemenea „telescopări" cronologice se găsesc adesea în cronici (iar aici, pentru a explica confuzia, se mai adaugă faptul că pecenegii și cumanii vorbeau cam aceeași limbă).

Numele celor trei „voievozi", Glad, Menumorut și Gelou, sunt și ele sursă de polemici. Numai ultimul e prezentat ca valah, și istoricii unguri fac eforturi să găsească numelui vreo origine maghiară, cu toate că insistă asupra descrierii sărăciei acelei populații și a slabei înarmări a ostașilor voievodului! Noi ne-am obișnuit să scriem Gelu, pronunțând ca în româna modernă: djelu. Or, g în latina savantă a cronicarului trebuie să se fi pronunțat g dur (ghe), iar diftongul ou trebuie de asemeni păstrat, ceea ce ne dă Ghelou, deci probabil deformarea unui românesc Ghelău.

Și tocmai în regiunea Clujului, desemnată de cronicar ca locul voievodatului acelui Gelou, mai avem până azi un munte, un râu și o localitate care în cursul veacurilor s-au numit ba Ghilău, ba Gilău; eu cred că au păstrat numele acelui prim voievod român. Dovada că numele ar fi autentic românesc, ba chiar antic, ne e adusă de un text grecesc antic pomenind de o localitate din Tracia numită Geloupara, adică satul sau târgul lui Gelou! Exact aceeași ortografie!

Glad trebuie să fie un nume slav deformat de cronicar, care adaugă de altfel că acel voievod venea de la Vidin, fiind probabil bulgar, în fine, Menumorut e vădit o deformare maghiară a numelui vreunui șef de origine turanică — poate și el bulgar, adică protobulgar —, domnind peste populații valahe și slave.

10. Dar argumentul decisiv în ochii mei în favoarea continuității îl constituie păstrarea numelor antice ale Carpaților și ale tuturor marilor râuri din spațiul nostru: Nistru, Prut, Siret, Buzău, Argeș, Olt, Timiș, Mureș, Criș, Someș, Tisa toate, nume atestate chiar înainte de cucerirea romană —și mai cu seamă Dunărea, care a păstrat în română o formă diferită de forma romană (Danubius) și apropiată în schimb de numele de ape din limbile baltice! Cine altcineva ar fi putut transmite unor năvălitori barbari aceste antice denumiri decât localnici rămași neurniți cu tot neîncetatul vârtej și curgerea de noi popoare?

Iată de ce am convingerea absolută că numeroase nuclee de populație latinofonă au dăinuit neîntrerupt, în tot Evul Mediu, în spațiul carpato-dunărean — cu legături continue, de altfel, cu populațiile de la sud de Dunăre, căci fluviul n-a constituit niciodată o stavilă pentru comunicație și circulație.

Traducere din Gesta Hungarorum – pasajele referitoare la ducii valahi (textul complet, în latină cu traducerea în limba română și comentarii se găsește la http://digitool.dc.bmms.ro:1801/view/action/singleViewer.do?dvs=1516831414699~402&locale=en_US&VIEWER_URL=/view/action/singleViewer.do?&DELIVERY_RULE_ID=10&application=DIGITOOL-3&frameId=1&usePid1=true&usePid2=true

„Gelou deținea stăpânirea, a apucat să râvnească la aceasta cât ar fi sa poată să cucerească pentru sine și urmașii săi țara foarte păduroasă.”

Iar țara care este intre Tisa și pădurea Igfron, care se afla in Erdeuelu (Ardeal), de la fluviul Mureș pană la fluviul Zomus, o ocupase pentru sine oarecare duce cu numele Glad”

 „Tuhutum (conducător ungur – n.n.), tatăl lui Horca, un om șiret, a prins de veste de la locuitori despre ,,bunătatea țării de dincolo de păduri“ unde stăpânea un blach (valah/român), anume Gelu… El s-a pregătit cu oștenii lui și, lăsându-și acolo tovarășii, a plecat dincolo de păduri, către răsărit, împotriva lui Gelu, ducele blahilor. 

Iară Gelu, ducele ultrasilvan, aflând de sosirea lui, și-a adunat oastea și a pornit călare, în cea mai mare grabă, în întimpinarea sa, spre a-l opri la porțile Meseşului… Și s-au luptat cu înverșunare și fură prinși ostașii ducelui Gelu și mulți din ei fură uciși, iar mai mulți fură prinși.“

Traducere din Cronica lui Nestor

„În anul 6406 (898). Ungurii trecură pe lângă Kiev, peste muntele care și astăzi se numește Ugor Koie și au ajuns la Nipru și-și întinseră corturile, căci erau nomazi, cum sunt Polovcii. Venind din Răsărit ei mergeau grăbiți prin munții cei înalți, care s-au numit ungurești și începură să se lupte cu Volochii și cu Slavii care trăiau acolo. Căci acolo erau stabiliți mai înainte Slavii, iar Volochii supuseseră țara Slavilor. În urmă însă Ungurii goniră pe Volochi și luară în stăpânire această țară și se așezară cu Slavii împreună pe care și-i supuseră și de atunci țara se chiamă Ungaria.”