Năvălirea barbarilor

„Soarta provinciei Dacia Felix se încheie o dată cu ceea ce numim năvălirea barbarilor. Cine au fost acești barbari? Dar, mai întâi, ce înseamnă barbari? Înseamnă necivilizat în ochii grecilor, apoi ai romanilor. Roma a fost o splendoare. E greu de închipuit acum ce a reprezentat Roma pentru contemporani. Puținul care a mai rămas din orașul antic stârnește admirația, iar pentru oamenii de acum două mii de ani Roma era curată uimire, minune, raiul pe pământ.

Să nu luați însă ad litteram expresia „năvălirea barbarilor". Germanii au un cuvânt mai potrivit pentru a desemna  acel moment istoric: ei  spun Volkerwanderung, ceea  ce  înseamnă „migrația popoarelor", fiindcă o adevărată năvălire, adică un puhoi de călăreți care să pustiască tot locul, să prade orașele și satele și să ucidă populația, aceasta s-a întâmplat doar la două-trei sute de ani, de pildă o dată cu venirea hunilor, a avarilor, a ungurilor la început, uneori și cu năvala anumitor triburi germanice, ca vandalii (al căror nume a intrat în limbile moderne cu înțelesul de sălbatici care distrug numai din setea de a distruge). Dar goții (vizigoții și ostrogoții), gepizii și alte neamuri germanice, venite din sudul Rusiei de azi, agresive și ele, desigur, au căutat mai întâi o așezare în teritoriul imperiului — unii se prezentau chiar ca posibili aliați pentru a apăra imperiul împotriva altor dușmani. Fiindcă, știți ce se întâmplă cu vremea într-o țară prea bogată, prea fericită, cum a devenit Imperiul Roman la începutul erei noastre: bărbații nu mai vor să facă serviciu militar; atunci acești germanici, mai mult sau mai puțin sălbatici, se prezentau ca eventuali aliați, ca ostași suplimentari pentru apărarea imperiului. Li s-a zis „federați", adică aliați ai Romei, care-și păstrau organizația și căpeteniile lor.

Așa au venit și în Dacia. Dar în urma lor veneau alții, și mai sălbatici, porniți pe jaf și distrugere, astfel încât romanii s-au gândit că Dacia, dincolo de Dunăre, era prea departe de centru, prea greu de apărat, și că era mai bine să retragă legiunile la sud de Dunăre. În 271-272 d.Cr. împăratul Aurelian (al 27-lea succesor al lui Traian) a hotărât evacuarea provinciei Dacia.”

Lecturi suplimentare

Hunii

Hunii au fost o populație migratoare antică de neam altaic. Popoarele altaice își aveau originea în jurul Munților Altai, în nordul Chinei. După limba vorbită, neamurile altaice se împart în ramura turcă, ramura mongolă și ramura tunguză. Nu se cunoaște cărei ramuri aparțineau hunii, pentru că nu se cunoaște ce limbă vorbeau. După înfățișare, hunii semănau cu mongolii, cu pomeții obrajilor ieșiți în afară și cu pielea galbenă. Deși istoricii unguri susțin că maghiarii sunt descendenți ai hunilor, nu se poate proba acest fapt cu dovezi care să facă legătura între aceste două neamuri apărute în istorie la distanță de cinci secole unul de altul.

Hunii năvălesc în Europa în anul 375. Ei provoacă mari perturbări printre triburile germanice, pe care le silesc să își părăsească locurile pe care se așezaseră. Hunii au adoptat stilul de luptă al asiaticilor, caracterizat prin cruzime deosebită, deoarece prin aceasta ei urmăreau terorizarea popoarelor atacate, cu scopul ca acestea să întrerupă cât mai rapid rezistența și să se supună atacatorilor. Hunii luptau călare și erau arcași foarte buni.

Hunii pornesc din nordul Chinei, iar în drumul lor spre Europa supun popoarele întâlnite în cale și pe unele dintre acestea și le asociază, cu scopul de a creste numărul combatanților. Astfel, hunii întâlnesc în drumul lor pe alani, populație de origine iraniană, pe care îi înfrâng și trec mai departe spre vest. La est de Nistru hunii îi întâlnesc pe ostrogoții (sau greuthungi) conduși de Hermanaric, pe care îi înfrâng, iar Hermanaric se sinucide. Urmașul lui Hermanaric, Withimer, moare și el. Vizigoții conduși de Atanaric, care locuiau la vest de Nistru, sunt înfrânți și ei și se retrag spre sudul Moldovei, unde încearcă să reziste, dar nu reușesc. Această ultimă rezistență a goților lui Atanaric se pare că s-ar fi petrecut cam în zona Buzăului. Acestor germanici li se atribuie tezaurul de la Pietroasa, "Cloșca cu pui". Resturi a acestor goți înfrânți de huni au rămas în Dobrogea până pe la anul 850 când încă își mai vorbeau limba maternă. O altă parte a lor se refugiaseră mai înainte din calea hunilor, la sud de Dunăre.

După înfrângerea vizigoților și a ostrogoților, hunii cuprind tot ținutul din stânga Dunării, inclusiv pusta panonică, unde își așază capitala. Conduși de Attila, hunii vor efectua mai multe expediții de jaf împotriva imperiului bizantin și în Peninsula Balcanică. În anul 443 Attila ajunge să primească tribut de la bizantini după ce ajunsese foarte aproape de Constantinopol. În anul 447 Attila atacă Peninsula Balcanică din nou, iar în anul 451, însoțit de trupe gepide și de goți, pornește o mare expediție spre Galia și Italia. Această ultimă expediție va încheia dominația hunilor, deoarece romanii conduși de generalul Aetius, alături de contingente de vizigoți, franci și burgunzi, opresc înaintarea oastei hune în bătălia de la Mauriacus, aproape de actualul oraș Troyes, iar nu în "câmpiile catalaunice" așa cum s-a crezut până acum.

Attila este forțat să se întoarcă în Panonia și în anul 453 moare pe neașteptate. Odată cu el dispare și statul hun. Urmașii săi încep să se lupte pentru putere și în același timp neamurile germanice aflate sub stăpânire hună se răscoală împotriva acestora. În urma acestor tulburări, gepizii ajung stăpânii Daciei, iar hunii se împrăștie în diferite direcții. Un grup se pare că s-a așezat în vestul Olteniei, alții în Bulgaria, unii în Dobrogea de sud, în timp ce alții s-au întors spre răsărit, pe Don și Nipru. Astfel, hunii au ieșit din istorie la fel de repede precum au și apărut.

Este foarte posibil ca influențe hune să nu existe asupra populației daco-romane, pentru că dominația lor a fost de scurtă durată, doar vreo optzeci de ani, și nu a fost dublată de o așezare a populației hunice în Dacia Traiană, cu excepția grupului așezat în vestul Olteniei după înfrângerea din anul 454.

Bibliografie

Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, vol. I, ediția a V-a, editura BIC ALL.

 

Tezaurul de la Pietroasele - Closca cu puii de aur Descrierea ilustrației: imaginea prezintă cele 10 piese care se găsesc în prezent în Muzeul de Istorie Națională așezate pe un suport de catifea roșie. De sus în jos și de la stânga spre dreapta:

- un platou mare. A fost rupt în patru bucăți, la puțin timp după descoperire;

- o pateră (platou mai mic) cu decor în relief și o statuetă în centru, statueta reprezintă un personaj feminin cu un pahar în mâini, așezat pe un tron împodobit cu un vrej de viță de vie.

- un vas octogonal care se distinge prin forma aparte a torțiilor, compuse din două pantere, sprijinite cu labele din față pe o placă decorată și cu cele din spate și coada pe fundul vasului

- un colan cu o inscripție gravată cu caractere runice;

- două fibule, un fel de broșe folosite la prinderea veșmintelor;

- o cană (oenochoe), cu înălțimea de 37 cm;

- un vas dodecagonal care se distinge prin forma aparte a torțiilor, compuse din două pantere, sprijinite cu labele din față pe o placă decorată și cu cele din spate și coada pe fundul vasului.

Tezaurul de la Pietroasele – Cloșca cu puii de aur

Cele 10 piese ale tezaurului care mai există sunt păstrate la Muzeul de Istorie Națională http://mnir.ro/tezaurul-de-la-pietroasa/

 

Avarii

Avarii au fost o populație antică migratoare care s-a aflat în raporturi cu zona Daciei. După înfrângerea gepizilor în anul 566, avarii se stabilesc în câmpia Tisei și a Dunării. Din această zonă își vor porni expedițiile de pradă către Peninsula Balcanică și spre vest.

Limba pe care avarii o vorbeau nu se cunoaște. În limba turcă "avar" înseamnă vagabond.

Cu populația băștinașă a Daciei nu se cunoaște ce raporturi au avut, dar este posibil ca avarii să își fi întins stăpânirea până la Munții Apuseni, pornind din câmpia Tisei. Cu slavii care erau deja sosiți în părțile Daciei au fost aliați, alteori au intrat în conflict cu aceștia.

Statul avar a fost distrus de către Carol cel Mare care i-a înfrânt în mai multe lupte, iar în anul 796 le-a cucerit chiar capitala. Restul poporului avar a fost distrus în luptele duse cu bulgarii conduși de Krum (804-814) și a dispărut din istorie.

Bibliografie

Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, vol. I, ediția a V-a, editura BIC ALL

 

Ungurii sau maghiarii

Ungurii au fost o populație antică migratoare, de origine fino-ugrică, a căror limbă se înrudește cu cea a finlandezilor, estonienilor și a laponilor. Ei se numesc pe sine maghiari. Originea acestui nume este incertă, nu s-a putut da o explicație plauzibilă pentru el. Acest neam a fost numit unguri de către germani, romanici și bizantini.

Ungurii aveau înfățișarea obișnuită a fino-ugricilor, mici de statură, cu pomeții obrajilor mai proeminenți, ochii ușor oblici și pielea ceva mai închisă la culoare, nu albă. Se ocupau cu creșterea vitelor, ca orice popor migrator și erau buni călăreți și arcași.

Locul de origine a ungurilor ar fi regiunea care se întinde la vest de ultimele ramificații ale Munților Altai, în nordul Persiei. De aici ei pleacă spre vest în secolul I d.Hr. Un timp au staționat în stepa din zona dintre cursul mijlociu al Volgăi și Munții Ural. Pe la anul 830 sursele bizantine îi localizează între Don și Nipru, în ținutul numit Lebedia. Pecenegii îi atacă pe unguri și îi silesc să plece. Unii unguri se întorc în Asia, ceilalți se îndreaptă spre vest și ajung în anul 889 în Atelkuz. Această zonă nu se cunoaște cu precizie unde a fost. Numele ar însemna "țara dintre râuri" și unii istorici o plasează ca fiind undeva între cursul inferior al Prutului și al Niprului. Istoricii unguri o plasează, fără dovezi însă, pe un teritoriu ce ar fi ținut până la Siret. În Atelkuz ungurii aleg drept conducător pe Arpad.

În Atelkuz ungurii nu vor rămâne prea multă vreme. În anul 894 începe războiul între bulgari și bizantini. Bizantinii fac alianță cu ungurii, iar aceștia îi atacă pe bulgari în anul 895. Aceștia fac pace cu bizantinii. Odată terminat războiul, bulgarii caută să se răzbune pe unguri pentru atacul din anul 895. Astfel, bulgarii și-i atrag de partea lor pe pecenegi și atacă sălașurile ungurilor din Atelkuz, când armata acestora era plecată în altă parte. După dezastrul din Atelkuz ungurii decid să plece și ajung astfel până în dreptul orașului Munkacs, mergând în lungul Carpaților moldoveni și galițieni. De la Munkacs au trecut munții și s-au așezat în câmpia Tisei. Acest traseu nu este agreat de unii istorici unguri, motivul fiind contestarea continuității daco-romane în Ardeal. Trecerea ungurilor în pustă s-a făcut în anul 896.

În câmpia Tisei și în Ardeal ungurii au întâlnit o populație amestecată, româno-slavă. Acest lucru este susținut de cronica notarului anonim a regelui Bela al II-lea și de cronica rusească numită a lui Nestor. Cronica lui Simon de Keza nu face referire la populația întâlnită de unguri în Ardeal. Potrivit cronicii notarului anonim existau în stânga Tisei trei "ducate": al lui Menumorut, între Someş şi Mureş, deci în Crişana, al doilea al lui Glad în Banat și al treilea al lui Gelu, în Ardealul propriu-zis. Aceștia aveau ca supuși pe vlahi și pe slavi, iar în oastea lui Menumorut se află și pecenegi.

Ungurii continuă o vreme incursiunile de pradă în diferite direcții, până când sunt înfrânți într-o luptă importantă pe râul Lech la 10 august 955. Ungurii reușesc să se mențină în istorie datorită creștinării, evitând astfel dispariția lor din istorie așa cum s-a întâmplat cu alte seminții migratoare. Ei au fost creștinați de către regele lor, Stefan, care s-a încoronat în anul 1001.

După ce s-a încoronat rege, Stefan a pornit o serie de expediții împotriva unor stăpânitori din Ardeal și Banat care îi contestau autoritatea. O astfel de căpetenie în Ardeal era Gyula, urmașul lui Tuhutum, cel care îl înfrânsese pe Gelu. El a fost înfrânt de Stefan în anul 1002. Stefan bate apoi pe o altă căpetenie, Kean, "ducele bulgarilor și al slavilor", care își avea posesiunea în părțile de sud-est ale Transilvaniei. Vine rândul lui Ahtum să fie înfrânt de către Ștefan. Ahtum stăpânea fosta țară a lui Glad, dintre Mureș și Criș.

Ocuparea Ardealului de către unguri va dura vreme îndelungată și se va finaliza la începutul secolului al XIII-lea, când au fost colonizați aici cavalerii teutoni.

Bibliografie

Constantin C. Giurescu - Istoria românilor, vol. I, ediția a V-a, editura BIC ALL.

Vandalii

Vandalii au fost o populație migratoare antică de origine germanică, pe teritoriul țării noastre fiind stabiliți în zona Banat și Crișana.

Ei au ocupat această zonă după retragerea romană, iar istoricul bizantin Iordanes, care a trăit pe vremea împăratul Constantin cel Mare, îi localizează ca trăind pe râurile Mureș (Marisia) și Criș (Grisia). Iată ce spune despre vandali istoricul Iordanes:

"(Vandalii) pe vremea aceea trăiau acolo unde sunt astăzi gepizii, anume lângă râurile Marisia, Miliare, Gilpil şi Grisia, aceasta din urmă fiind mai spre miazănoapte decât toate celelalte. Vandalii aveau pe atunci la răsărit pe goți, la apus pe marcomani, la miazănoapte pe hermundoli și la miazăzi Istrul, care se mai cheamă și Danubius."

Spre răsărit de vandali, în Ardeal și Muntenia, locuiau goții, o altă populație migratoare de origine germanică.

Vandalii vor părăsi teritoriul Daciei în anul 336, când vor porni spre vestul Europei, ajung în Italia, unde și-au câștigat faima prin distrugerile masive pe care le-au făcut. Pe locul lor se vor așeza în Transilvania gepizii, un alt neam de origine germanică.

Bibliografie

Constantin C. Giurescu - Istoria românilor, vol. I, ediţia a V-a, editura BIC ALL.

 

Goții

Goții au fost o populație migratoare antică de neam germanic. Pe teritoriul Daciei au trăit în Ardeal și Muntenia, avându-i ca vecini la vest pe vandali, tot un neam de origine germanică. Prezența goților în acest areal geografic este confirmată de Iordanes, Eutropius și Ammianus Marcellinus.

Tot triburi germanice erau triburile taifalilor, victoalilor şi ale thervingilor. Thervingii se mai numeau și vizigoți, nume pe care unii autori l-au tradus ca însemnând “goții de apus”, iar alții “goții cei buni”.

În secolul I d.Hr., goții locuiau lângă Vistula inferioară și Marea Baltică. Emigrând, ei se întind în a doua jumătate a secolului II către miază-zi iar pe la anul 200 ajung la nordul Mării Negre.

În prima jumătate a secolului III, ei ocupă teritoriul roman dintre Prut și gura Niprului (ad Moesiam), inclusiv cetăţile Olbia şi Tyras. În anul 238 goții trec Dunărea și jefuiesc provinciile romane Moesia și Tracia. Este începutul unei perioade de invazii tot mai dese în Dacia, nordul Adiei minore și a teritoriului de la sud de Dunăre. Sub domnia împăratului Gallienus (260 - 268), pe fondul slăbirii din interior a imperiului roman, goții, aliați cu alte triburi barbare, cuceresc o bună parte din Dacia. Va fi nevoie de mâna forte a lui Aurelian (270 - 275) pentru a-i învinge pe goți și a recăpăta autoritatea asupra Daciei, însă fără ca ordinea de odinioară să mai poată fi restabilită. Până la urmă Aurelian e nevoit să încheie pace cu ei și să le cedeze Dacia în 271, ca un fel de confederații ale imperiului roman, cu condiția să apere limita dunăreană a imperiului.

În anul 332 împăratul bizantin Constantin cel Mare trimite la nord de Dunăre o armată sub comanda fiului său, Constantin al II-lea, împotriva goților. Armata bizantină trece Dunărea pe podul de la Celei (Sucidava) și îi înfrânge pe goți, astfel că ținuturile de la nord de Dunăre intră din nou, pentru o vreme, sub stăpânire romană. Tot împăratul Constantin restaurează orașul Tropaeum Traiani (actualul Adamclisi), ce fusese distrus în urma năvălirilor barbare.

Împăratul bizantin Valens îi atacă la nord de Dunăre pe goți trei ani consecutiv, între anii 367-369, iar în ultimul an îl înfrânge și îl pune pe fugă pe Atanaric, căpetenia thervingilor.

Tribul taifalilor se pare că ar fi trăit în partea de vest a Olteniei și de răsărit a Banatului.

O parte dintre goți s-a creștinat în secolul al IV-lea d. Hr., iar episcopul got Ulfila, cel care a tradus în limba goților Biblia, a predicat o vreme prin părțile noastre.

Bibliografie

Giurescu, Constantin C. - Istoria românilor, vol. I, ediţia a V-a, editura BIC ALL.

Predescu, Lucian - Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999 ISBN 973-9399-03-7

 

Gepizii

Gepizii au fost o populație migratoare antică de origine germanică. Gepizii au pornit inițial din zona gurilor Vistulei, de lângă Marea Baltică. În secolul al III-lea d. Hr. încearcă să pătrundă în provincia romană Dacia, dar sunt respinși de trupele romane, astfel încât se stabilesc în nordul Daciei, în zona Carpaților Slovaciei. În anul 262 încearcă din nou să intre în Dacia, dar de această dată vor fi alungați de către goți, care și ei voiau să se așeze în Dacia. În urma acestei ultime înfrângeri, gepizii se vor retrage la nord de Dacia, unde vor rămâne până în anul 336. Abia în acest an vor reuși să se stabilească în Dacia, după plecarea de aici a vandalilor.

Gepizii erau un trib mai germanic mai liniștit, Iordanes îi numește "quieta gens".

Gepizii se vor stabili în zona de vest a Transilvaniei, aproximativ în zona Crișanei și a Banatului, dar și în alte părți ale Daciei, stăpânind vremelnic inclusiv unele ținuturi din dreapta Dunării. Și-au lăsat urmele în județul Bihor prin unele denumiri de localități, cum ar fi de exemplu satele Gepiu, Gepiş şi altele. S-au descoperit urme gepide și în zona Cluj, unde între municipiul Cluj-Napoca și satul Florești s-au descoperit foarte recent morminte gepide, printre care și un mormânt al unei femei de rang înalt dintr-un trib gepid. Frumoasele bijuterii din aur descoperite în mormântul “prințesei” gepide au fost expuse la Muzeul de Istorie al Transilvaniei de la Cluj-Napoca.

Stăpânirea gepizilor în Dacia a ținut până în anul 566, când organizarea lor statală a fost distrusă de către longobarzi, tot un neam germanic, în alianță cu avarii. Bizantinii nu au fost străini de acest conflict, ei încurajând pe barbari să pornească război între ei, pentru a-și slăbi forțele și a fi o amenințare mai mică pentru Imperiul Bizantin. Armata gepidă a fost sfărâmată într-o bătălie ce se pare că s-a dat în vestul Daciei, astfel puterea lor fiind distrusă pentru totdeauna.

Bibliografie

Constantin C. Giurescu - Istoria românilor, vol. I, ediţia a V-a, editura BIC ALL.

Harta migratii

Legenda Harta migrațiilor

Linie groasă continuă – Avari
Linie groasă din puncte – Slavi
Linie groasă întreruptă – Bulgari
Linie subțire continuă – Huni
Linie subțire din puncte – Gepizi
Linie subțire întreruptă – Vizigoți