Primii barbari în părțile noastre

Să vedem acum cine sunt acei barbari care pătrund pe teritoriul daco-romanilor.

Au venit mai întâi goții, care s-au împărțit în două ramuri, ostrogoții și vizigoții, goții de la răsărit și goții de la apus. Nu s-au așezat în părțile noastre — erau prea atrași de bogățiile din Italia ori de la Constantinopol, a doua capitală romană de la împăratul Constantin încoace, care va deveni capitala Imperiului Bizantin mai târziu. La urmă, ambele ramuri gotice au migrat către apus, făcându-și loc ostrogoții în Italia, iar vizigoții în Galia și Spania.

La noi a stat câteva sute de ani un alt neam germanic, înrudit cu goții, gepizii (cel puțin 200 de ani prin Banat și vestul Transilvaniei). S-ar putea să fi rămas ceva de pe urma lor când au fost alungați către apus de o ciudată coaliție între avari și longobarzi (zic ciudată, fiindcă longobarzii erau germani, la fel ca gepizii, pe când avarii erau asiatici); însă urme în limba noastră se pare că n-au lăsat — dar nici longobarzii n-au lăsat urme în italiană, și totuși au dominat nordul Italiei timp de veacuri!

Locul gepizilor l-au luat avarii, aparținând acelor seminții asiatice cărora savanții le dau numele generic de turanici, și care vorbeau o limbă turcică — se spune o limbă turk pentru a deosebi ansamblul limbilor turcice de turca otomană. Aceasta se petrece la începutul veacului al VI-lea. Și, o dată cu avarii, pătrunde și în părțile noastre un neam foarte numeros, care însă nu era structurat, ca germanii, cu o aristocrație, cu regi, cu oarecare organizare de stat. E  vorba de slavi.

Vin și ei de undeva din actuala Ucraina, din Polonia, din Rusia de azi, și coboară încet-încet către împărăția romană, atrași și ei de bogățiile de-acolo. Chiar dinainte de anul 500 începuseră să se strecoare în imperiu, mai spre vest, spre Italia, dar erau atunci atât de slab organizați încât o mulțime cădeau robi. Unii filologi afirmă că din slav s-a tras în latina târzie cuvântul sclav.

Probabil că și în părțile noastre, în Transilvania, în Muntenia, în Moldova pătrund încetul cu

încetul aceste grupuri de slavi, dar de-acum îi găsim întovărășiți cu avarii.

În primele veacuri, de pe la 500 încolo, slavii ocupă de preferință văile și șesurile libere, pe când descendenții daco-romanilor sunt retrași prin locuri păduroase sau spre munte.

Valah e un nume foarte nobil, dat de germanici tuturor romanilor, pornind de la numele unui trib celt care se numea Volcae, așezat pe unde sunt azi Elveția și Austria. Aceștia s-au romanizat, astfel încât germanii, vecinii lor, cu vremea au numit volcae pe toți romanii, pe toți cei ce vorbeau limba latină.

Așa se explică faptul că, din insulele britanice și până la noi, de-a lungul graniței între germanici și fostul Imperiu Roman, au rămas nuclee care poartă încă un nume provenit din volcae. Ați auzit de Țara Galilor în Marea Britanic, provincie care, ca și Scoția, se află la nord de Anglia propriu-zisă, ambele locuite de rămășițe din vechea populație celtă a insulei. Ei bine, numele Țării Galilor, ce se cheamă Wales pe englezește, are aceeași origine cu Valahia! Și dacă coborâm în Europa continentală, valonii din Belgia, adică aceia care vorbesc franceza în Belgia (pe când ceilalți locuitori ai Belgiei sunt flamanzii, care vorbesc, ca olandezii, neerlandeza, o limbă germanică), poartă tot un nume provenit din volcae.

Pe francezi, cu un cuvânt de ocară, nemții îi numesc Welsche (după cum francezii, la rândul lor, au o poreclă insultătoare pentru nemți, boche), iar în Evul Mediu, italienilor le ziceau Wahlen. Pe italieni, polonezi și alți slavi îi numesc valahi. Iar în Balcani și la noi, tot valahi i-au numit pe romanofoni. Slavii preluaseră termenul de la germani, făcând inversiunea valh vlah. De la slavi, mai târziu, în Evul Mediu, au preluat și grecii termenul, dovadă a adâncimii la care au pătruns slavii în Grecia continentală! Iar întrucât în grecește V se scrie B, termenul  a ajuns în timpul cruciadelor, la occidentali, la „frânci", sub forma „blac". In concluzie, numele de valah a desemnat, și la germani, și la slavi, și la greci, pe „romanici", pe cei care vorbesc o limbă latină. Deci dacă spun de-acum încolo „valahi", să știți că asta înseamnă strămoșii românilor. Și așa ne-au numit în continuare străinii. Noi înșine ne-am numit români sau rumân/ sau, în sud, în Balcani, armâni — cu un „a protetic", caracteristic dialectului aromân.

În rezumat, autohtonii și-au păstrat numele de roman, pe când străinii i-au numit vlahi sau valahi.

Avarii aveau undeva în Panonia (Puszta ungară) un centru, un fel de tabără uriașă căreia i se zicea Ring. Timp de peste 200 de ani (cea 550-780), avarii constituie o mare putere în centrul Europei, și ei sunt oarecum stăpâni peste slavi. Fiind un trib de călăreți războinici foarte temuți, dar nu mulți la număr, duc cu ei mase de slavi în atacurile sălbatice împotriva Imperiului Bizantin, asediază Salonicul, Constantinopolul — iar rezultatul va fi că triburile slave, învățate de acum cu războiul și prada, vor pătrunde adânc în provincii ale Imperiului Bizantin și se vor stabili acolo, chiar până în sudul Greciei, în Peloponez. Și dacă, printr-o sforțare patetică de refacere a imperiului, bizantinii vor izbuti prin veacurile al X-lea și al XI-lea să „elenizeze" din nou Peloponezul și o parte din Grecia continentală năpădită de slavi, de albanezi și de vlahi, în schimb mai toată Macedonia va rămâne, definitiv, majoritar slavă, ca și Moesia, Dacia Aureliană și Iliria toată, unde fosta populație romanizată e redusă la nuclee din ce în ce mai mici, ca niște insule care scad mereu, pe măsură ce cresc apele jur-împrejur.

Avarii se vor prăbuși între 797-805, sub o dublă lovitură: de la vest, de la regele francilor Carol cel Mare (în germană, Karl der Grosse, pe franțuzește, Charlemagne) și de la sud, de la țarul bulgarilor Krum. Prăbușirea acestei vremelnice mari puteri va fi atât de neașteptată și de totală, încât a rămas în Rusia o zicală: „Au pierit ca obrii" — așa se numeau avarii pe rusește, fiindcă numele se pronunța inițial avari, cu accentul pe primul a, iar nu, cum zicem noi acum, avari, cu accentul pe al doilea a, deci a dat în rusește, prin alunecarea lui a către o, trecerea lui v la b și căderea silabei neaccentuate, avri - obri.

Lecturi suplimentare

Goții

Goții au fost o populație migratoare antică de neam germanic. Pe teritoriul Daciei au trăit în Ardeal și Muntenia, avându-i ca vecini la vest pe vandali, tot un neam de origine germanică. Prezența goților în acest areal geografic este confirmată de Iordanes, Eutropius și Ammianus Marcellinus.

Tot triburi germanice erau triburile taifalilor, victoalilor şi ale thervingilor. Thervingii se mai numeau și vizigoți, nume pe care unii autori l-au tradus ca însemnând “goții de apus”, iar alții “goții cei buni”.

În secolul I d.Hr., goții locuiau lângă Vistula inferioară și Marea Baltică. Emigrând, ei se întind în a doua jumătate a secolului II către miază-zi iar pe la anul 200 ajung la nordul Mării Negre.

În prima jumătate a secolului III, ei ocupă teritoriul roman dintre Prut și gura Niprului (ad Moesiam), inclusiv cetăţile Olbia şi Tyras. În anul 238 goții trec Dunărea și jefuiesc provinciile romane Moesia și Tracia. Este începutul unei perioade de invazii tot mai dese în Dacia, nordul Adiei minore și a teritoriului de la sud de Dunăre. Sub domnia împăratului Gallienus (260 - 268), pe fondul slăbirii din interior a imperiului roman, goții, aliați cu alte triburi barbare, cuceresc o bună parte din Dacia. Va fi nevoie de mâna forte a lui Aurelian (270 - 275) pentru a-i învinge pe goți și a recăpăta autoritatea asupra Daciei, însă fără ca ordinea de odinioară să mai poată fi restabilită. Până la urmă Aurelian e nevoit să încheie pace cu ei și să le cedeze Dacia în 271, ca un fel de confederații ale imperiului roman, cu condiția să apere limita dunăreană a imperiului.

În anul 332 împăratul bizantin Constantin cel Mare trimite la nord de Dunăre o armată sub comanda fiului său, Constantin al II-lea, împotriva goților. Armata bizantină trece Dunărea pe podul de la Celei (Sucidava) și îi înfrânge pe goți, astfel că ținuturile de la nord de Dunăre intră din nou, pentru o vreme, sub stăpânire romană. Tot împăratul Constantin restaurează orașul Tropaeum Traiani (actualul Adamclisi), ce fusese distrus în urma năvălirilor barbare.

Împăratul bizantin Valens îi atacă la nord de Dunăre pe goți trei ani consecutiv, între anii 367-369, iar în ultimul an îl înfrânge și îl pune pe fugă pe Atanaric, căpetenia thervingilor.

Tribul taifalilor se pare că ar fi trăit în partea de vest a Olteniei și de răsărit a Banatului.

O parte dintre goți s-a creștinat în secolul al IV-lea d. Hr., iar episcopul got Ulfila, cel care a tradus în limba goților Biblia, a predicat o vreme prin părțile noastre.

Bibliografie

Giurescu, Constantin C. - Istoria românilor, vol. I, ediţia a V-a, editura BIC ALL.

Predescu, Lucian - Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999 ISBN 973-9399-03-7

 

Gepizii

Gepizii au fost o populație migratoare antică de origine germanică. Gepizii au pornit inițial din zona gurilor Vistulei, de lângă Marea Baltică. În secolul al III-lea d. Hr. încearcă să pătrundă în provincia romană Dacia, dar sunt respinși de trupele romane, astfel încât se stabilesc în nordul Daciei, în zona Carpaților Slovaciei. În anul 262 încearcă din nou să intre în Dacia, dar de această dată vor fi alungați de către goți, care și ei voiau să se așeze în Dacia. În urma acestei ultime înfrângeri, gepizii se vor retrage la nord de Dacia, unde vor rămâne până în anul 336. Abia în acest an vor reuși să se stabilească în Dacia, după plecarea de aici a vandalilor.

Gepizii erau un trib mai germanic mai liniștit, Iordanes îi numește "quieta gens".

Gepizii se vor stabili în zona de vest a Transilvaniei, aproximativ în zona Crișanei și a Banatului, dar și în alte părți ale Daciei, stăpânind vremelnic inclusiv unele ținuturi din dreapta Dunării. Și-au lăsat urmele în județul Bihor prin unele denumiri de localități, cum ar fi de exemplu satele Gepiu, Gepiş şi altele. S-au descoperit urme gepide și în zona Cluj, unde între municipiul Cluj-Napoca și satul Florești s-au descoperit foarte recent morminte gepide, printre care și un mormânt al unei femei de rang înalt dintr-un trib gepid. Frumoasele bijuterii din aur descoperite în mormântul “prințesei” gepide au fost expuse la Muzeul de Istorie al Transilvaniei de la Cluj-Napoca.

Stăpânirea gepizilor în Dacia a ținut până în anul 566, când organizarea lor statală a fost distrusă de către longobarzi, tot un neam germanic, în alianță cu avarii. Bizantinii nu au fost străini de acest conflict, ei încurajând pe barbari să pornească război între ei, pentru a-și slăbi forțele și a fi o amenințare mai mică pentru Imperiul Bizantin. Armata gepidă a fost sfărâmată într-o bătălie ce se pare că s-a dat în vestul Daciei, astfel puterea lor fiind distrusă pentru totdeauna.

Bibliografie

Constantin C. Giurescu - Istoria românilor, vol. I, ediţia a V-a, editura BIC ALL.

 

Longobarzii

 

Avarii

Avarii au fost o populație antică migratoare care s-a aflat în raporturi cu zona Daciei. După înfrângerea gepizilor în anul 566, avarii se stabilesc în câmpia Tisei și a Dunării. Din această zonă își vor porni expedițiile de pradă către Peninsula Balcanică și spre vest.

Limba pe care avarii o vorbeau nu se cunoaște. În limba turcă "avar" înseamnă vagabond.

Cu populația băștinașă a Daciei nu se cunoaște ce raporturi au avut, dar este posibil ca avarii să își fi întins stăpânirea până la Munții Apuseni, pornind din câmpia Tisei. Cu slavii care erau deja sosiți în părțile Daciei au fost aliați, alteori au intrat în conflict cu aceștia.

Statul avar a fost distrus de către Carol cel Mare care i-a înfrânt în mai multe lupte, iar în anul 796 le-a cucerit chiar capitala. Restul poporului avar a fost distrus în luptele duse cu bulgarii conduși de Krum (804-814) și a dispărut din istorie.

Bibliografie

Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, vol. I, ediția a V-a, editura BIC ALL

Slavii

În momentul când se prăbușesc avarii, slavii, care se răspândiseră și în aria noastră și în toată Peninsula Balcanică, devin independenți. De la avari au învățat arta războiului și au învățat oarecum de la ei și de la vecinii germanici cum să fie stăpâni asupra lor înșiși.

E interesant să observăm termenii care vor desemna pe șefii lor, ierarhia din structurile de stat ale slavilor, dintre care pe mulți îi vom prelua și noi: regelui i se va zice kral — provenind de la marele rege franc, mai apoi împărat, Carol cel Mare, în dialectele germane Karl, pronunțat de slavi Kral (termen preluat și de unguri, Kirâly, și de noi, crai); dar alte două titluri mari, ban și jupân, sunt moștenite de la avari; boier e și el turanic, ori peceneg, ori proto-bulgar (așa numesc istoricii neamul de limbă türk care cucerește de la bizantini, la sfârșitul secolului VII, Bulgaria de azi și se lasă cu încetul slavizat de populația slavă majoritară); alți doi termeni nobiliari, Jenez (cneaz) și vitez (viteaz), ar fi de origine germană, respectiv Konig (rege) și Viking (numele cuceritorilor scandinavi care din veacul al IX-lea până în veacul al XI-lea au făcut incursiuni în toată Europa de nord, pătrunzând în apus până în Franța, Anglia și Islanda, iar în răsărit până în Rusia unde, sub numele de varegi, întemeiază primul stat rus organizat).

Singurul termen de conducere autentic slav e voievod (sau voivod), la origine căpetenie de oaste, apoi, în spațiul nostru — dar numai în spațiul nostru, în Muntenia, Moldova și Ardeal (căci regii unguri vor continua să dea acest titlu reprezentanților lor în Transilvania) —, cel mai mare peste țară, șeful statului sau al ținutului, însă, e o minune că, pe lângă termenul slav, apare și numele latin de domn (dominus), pe care romanii, în ultimele veacuri ale imperiului, l-au dat chiar împăratului, și pe care românii îl vor folosi și pentru Domnul nostru Isus Cristos și pentru Dumnezeu! El va fi cvasisinonim cu voievod, după cum jude va fi cvasisinonim cu cneaz.

Dar avem o și mai admirabilă reminiscență a vechilor structuri romane: păstrarea în vocabular a cuvântului „împărat" (imperator), când de sute de ani românii nu mai au împărat, nici la nord de Dunăre, dar nici la sud, unde stăpânului de la Constantinopol i se zice de-acum în grecește basileu, și în limbile slave țar (Caesar, pronunțat la origine Kaisar, care a dat la germani Kaiser și la slavi csar!).

În genere însă, aproape toți termenii care desemnează în limba noastră ierarhia nobiliară și de conducere sunt termeni împrumutați de la slavi. De unde tragem concluzia că atunci când acești slavi încep să se amestece cu populația valahă rămasă pe teritoriul vechii Dacii, slavii au, un timp, o situație dominantă. (Vom vedea mai departe și semnificația pe care o capătă cuvântul rumân.) întrucât conducătorii comunităților valahe se numeau juzi, cuvântul slav cneaz va deveni oarecum echivalent cu cuvântul jude (voi semnala mai departe o posibilă nuanță), și veacuri de-a rândul vom avea ori cneaz, ori jude, probabil după cum la origine era în fruntea unei comunități slave sau conducea o comunitate valahă.

Vor trebui câteva sute de ani până când acești slavi să se lase românizați. S-a întâmplat în aria noastră românească exact inversul a ce s-a întâmplat la sud și sud-vest de Dunăre, în viitoarea Bulgarie și în Serbia și Croația unde, dimpotrivă, vorbitorii de limbă latină s-au lăsat slavizați. E un fenomen, aparent, ciudat, înseamnă că la noi au fost mai puțini slavi și prin urmare românii (vlahii) i-au înglobat, ca să zic așa, și le-au dat limba română, pe când la sud, vorbitorii de limbă proto-română au fost cu vremea înghițiți de slavi, încât n-au rămas acolo decât din ce în ce mai puțini latinofoni, care au fost aproape toți asimilați de slavi sau de  greci.

Lecturi suplimentare

Slavii

Slavii au fost în antichitate o populație migratoare, alcătuită dintr-o mulțime de triburi și foarte numeroasă. Dintre toate popoarele migratoare care au trecut peste pământul Daciei, cel mai însemnat rol în formarea poporului român l-au avut slavii. Ei au jucat în această parte de lume rolul pe care l-au avut alte popoare migratoare în Europa în formarea națiunilor actuale. Astfel, poporul român s-a format din substratul dacic peste care s-a așezat primul superstrat roman, apoi al doilea superstrat, cel slav. În mod similar s-au format și alte popoare europene, cum ar fi italienii, peste care s-a suprapus superstratul longobard, deci germanic, francezii, la care pe substratul galic s-a suprapus superstratul roman și apoi franc, tot de origine germanică, la spanioli peste substratul iber s-a asimilat superstratul roman, urmat de cel vizigot, din nou un neam germanic. Românii sunt un popor romanic cu influență slavă, după cum francezii, italienii și spaniolii sunt popoare romanice cu influență germanică.

Slavii ne-au influențat sub aspectul limbii, organizării sociale și de stat și sub aspect cultural și bisericesc. Romanistul Ovid Densușianu afirma că influența slavă "a fost mult mai intensă și mai variată decât aceea germanică asupra limbii italiene sau franceze". Fără a minimaliza aceste spuse, trebuie ținut cont că limba română modernă și-a luat cele mai pregnante caracteristici și cele mai uzitate cuvinte din limba latină, cu modificările specifice nouă, atestate de către specialiștii în lingvistică. Doar circa 16% din cuvintele din limba română sunt de origine cert slavă. Nici aceste cuvinte de origine slavă nu au intrat deodată în vocabularul limbii noastre, și dacă o parte însemnată vor fi fost intrate în limbaj în secolele VI-XI, o parte au continuat să fie asimilate până în secolul al XIX-lea, deci sunt achiziții relativ recente.

 

Originea

Patria primitivă a slavilor se afla aproximativ pe teritoriul actualei Polonii, cu margini cuprinse între Vistula la vest, Nipru la est, Lacurile Mazuriene și cele dintre afluenții Narewului și ai Pripetului la nord și Carpații galițieni la sud. Slavii erau foarte numeroși și erau organizați în triburi. Cu timpul acestea s-au diferențiat ca limbă și au format mai multe popoare: rușii, împărțiți în velicoruși (rușii mari) și maloruşi (rușii mici sau ucrainenii), aparținând grupul de slavi de răsărit; cehii, slovacii, polonii, sorabo-luzacienii şi polabii, ce aparțineau grupului slavilor de apus; slovenii, croații, sârbii și bulgarii, formând grupul de sud. Slavii care s-au aflat pe teritoriul Daciei și care au fost asimilați de populația daco-romană aparțineau cel mai probabil grupului slavilor de sud.

 

Religia

Ca religie, vechii slavi erau animiști, adică ei credeau că toate lucrurile înconjurătoare și fenomenele naturale aveau suflet. Dintre zeitățile la care se închinau erau: Perun, zeul suprem, reprezentarea cerului înnourat de furtună, cu tunete și fulgere; Svarog, zeul cerului senin, numit uneori și Dajbog; Veles sau Volos, protectorul turmelor; Troian, care nu e altceva decât împăratul roman Traian, cuceritorul Daciei, divinizat de tradiția populară slavă, în urma faimei pe care acest împărat și-a câștigat-o.

 

Stabilirea în Dacia

Slavii ajung pe teritoriul Daciei în număr foarte mare în secolul al VI-lea d. Hr. Nu este exclus ca infiltrări slave în număr mai mic să fi existat și înainte pe teritoriul Daciei, dar ca și importanță a migrării, aceasta devine masivă doar în secolul mai sus menționat. Atestarea lor documentară pe teritoriul vechii Dacii vine pe vremea împăratului Iustinian (527-565), când scriitorul bizantin Procop din Cezareea spune că avarii, sclavinii și anţii locuiau la nord de Dunăre, aproape de malurile ei. Avarii locuiau în câmpia Tisei, sclavinii în Muntenia, iar anţii în Moldova și pe coasta de nord a Mării Negre. Slavii, fiind foarte numeroși, s-au răspândit ulterior pe întreaga suprafață a fostei Dacii, atât la câmpie, cât și în zonele montane. O geografie armeană din anii 670-680 d. Hr. spune că în Dacia au locuit înainte "douăzeci și cinci de neamuri de neamuri de slavi". Ulterior, o bună parte din aceștia au trecut Dunărea și s-au așezat acolo, unii ajungând până în Ahaia şi Dalmaţia.

 

Stabilirea în Peninsula Balcanică

Slavii au continuat să năvălească în Imperiul bizantin (din care făcea parte și o bună parte din teritoriul fostei Dacii) cam un secol și jumătate, de pe vremea lui Iustin (518-527) și până în secolul al VII-lea, când aproape întreaga Peninsulă Balcanică ajunge să fie ocupată de neamurile de origine slavă. Imperiul bizantin era o țintă foarte tentantă pentru un popor migrator precum slavii, care căutau să trăiască pe seama jafului și erau atrași de bogățiile romanilor. De altfel, atunci când supuneau un popor, slavii obișnuiau să le spună acestora: "Semănați și secerați; noi o să vă luăm numai o parte din produse". Era normal că bizantinii nu erau prea fericiți având la graniță astfel de popoare. Prin urmare, împăratul Iustinian cedează sclavinilor orașul Turris (în traducere Turnul), pentru a împăca într-un fel pe slavi și a-i opri să avanseze în imperiu. Orașul Turris este menționat ca fiind așezat pe malul stâng al Dunării, dar localizarea sa pe teren nu s-a reușit cu certitudine. Totuși, slavii nu se opresc și ocupând o bună parte din Balcani, întreprind expediții de pradă chiar până la Marea Egee.

Pentru a-i combate, bizantinii intră în legătură cu avarii și aceștia din urmă se aliază cu bizantinii pentru a-i ataca pe slavi. Atacul avarilor are loc în anul 581. Baza lor de plecare e câmpia Tisei, dar ei nu trec prin teritoriul controlat de slavi în Transilvania, ci trec oastea lor de 60.000 călăreți înzăuați pe malul drept al Dunării pe la Viminacium și merg pe acest mal până în zona Brăilei, unde flota bizantină îi trece pe malul stâng. Aici avarii intră în contact cu slavii, eliberează mai multe mii de prizonieri romani din mâinile slavilor, dar până la urmă ajung la o înțelegere cu aceștia și se întorc împotriva foștilor aliați, bizantinii, care erau o țintă mai tentantă de prădat.

În vara anului 591 împăratul bizantin Mauriciu trimite împotriva slavilor o armată condusă de generalul Priscus. Acesta își trece trupele în Muntenia pe la Durostorum, îl înfrânge pe Radogost, o căpetenie slavă și ia prizonier un alt șef slav, pe Musokios. A doua zi, trupe bizantine trec râul Ilivachia, identificat cu Ialomița de azi, și urmăresc pe slavi până în pădurile și mlaștinile în care aceștia se retrăseseră.

În anul 592 are loc o nouă campanie romană împotriva slavilor, condusă de generalul Petrus, fratele împăratului Mauriciu. În timpul luptelor, duse inițial în sudul Dunării, cade căpetenia slavă Pirogost. Romanii trec la nord de Dunăre în urmărirea slavilor, dar datorită dificultăților legate de teren, armata romană se vede nevoită să se retragă. Se pare că bizantinii încercaseră să străbată zona actualului Teleorman.

În anul 600 are loc o nouă campanie bizantină pe teritoriul Daciei împotriva slavilor, de data aceasta în vestul Daciei, în dreptul orașului Viminacium. Tot generalul Priscus conduce trupele romane, care intrând în teritoriul avarilor, câștigă mai multe bătălii contra gepizilor, avarilor și slavilor, luând peste 17.000 prizonieri. În anul 602 are loc o altă expediție la nord de Dunăre a romanilor, conduși de generalul Petrus, expediție încheiată cu victorie asupra slavilor.

 

Asimilarea slavilor de pe teritoriul Daciei

Asimilarea de către daco-romani a slavilor rămași pe teritoriul fostei Dacii are loc pe parcursul a circa cinci secole. Dacă în preajma venirii ungurilor, populația "ducatelor" din Ardeal era încă menționată ca fiind alcătuită din români și slavi, în jurul anului 1000, pe vremea regelui Ungariei Ștefan cel Sfânt, asimilarea slavilor era încă în desfășurare, dar în jurul anului 1241 când are loc marea năvălire tătară, procesul de asimilare se încheiase deja. Cronicile menționează acum numai pe români, nu și pe slavi.

Bibliografie

Giurescu, Constantin C. - Istoria românilor, vol. I, ediţia a V-a, editura BIC ALL.

A stăpânit țaratul protobulgar și în părțile noastre?

Am pomenit despre bulgari, adică protobulgari — și ei, ca și avarii, un trib de limbă türk, a cărui ultimă așezare cunoscută e pe Volga mijlocie, în ultimele decenii ale secolului VII, o parte din ei, împinși de alte seminții de la răsărit, se urnesc, și de prin sudul Basarabiei izbutesc să treacă Dunărea. După lupte crâncene cu bizantinii, pe la 670-680, îi silesc pe aceștia să-i lase să se așeze în Dobrogea și în nordul Bulgariei de azi, unde vor fi curând slavizați de majoritatea din jur. Acolo, acești călăreți războinici și organizați vor întemeia un stat puternic care va duce lupte neîncetate cu împărăția bizantină, încercând chiar în mai multe rânduri să ocupe capitala Constantinopol. Dar totodată erau fascinați de măreția capitalei imperiale, de organizarea statului, de fastul și influența Bisericii creștine, astfel încât, din convingere cât și din calcul politic, Boris, hanul lor, va fi creștinat o dată cu mii de ostași și de boieri de-ai lui, în anul 865, şi-şi va zice și țar (csar). Cu putini ani înainte, doi misionari bizantini de la Salonic, frații Constantin (în călugărie, Chiril) și Metodiu — slavi grecizați, cum pretind bulgarii, sau greci vorbind slavona, cum susțin grecii? —, porniseră să evanghelizeze pe slavii din Moravia, traducând Sfintele Scripturi în slavonă și inventând un alfabet adaptat foneticii slave, alfabet ce va deveni cu vremea alfabetul zis chirilic, după numele lui Constantin-Chiril, alfabet păstrat până azi de bulgari, sârbi și ruși  — și folosit la noi până în anii 1860.

Cum a ajuns alfabetul chirilic la noi? Și nu numai alfabetul, ci și liturghia în slavonă, și Sfânta Scriptură, și denumirile din ierarhia noastră bisericească legată de Biserica răsăriteană de la Constantinopol? Explicația cea mai firească e să admitem că în momentul marii sale expansiuni, după căderea Ring-ului avar, țaratul bulgar și-a extins autoritatea și peste o parte din ținuturile noastre. Fiind prezenți la răsărit, în Dobrogea și Basarabia, iar la apus având graniță comună cu francii pe Tisa, de ce ar fi ocolit ei Muntenia și Ardealul, când acolo tocmai începeau să mijească mici formațiuni politice, cu cneji de aceeași limbă cu ei?

Totuși, cei mai mulți dintre istoricii noștri, în frunte cu marele Nicolae Iorga, s-au opus cu îndârjire acestei ipoteze. De-atunci însă au apărut și argumente arheologice pentru a sprijini argumentele logice: cetatea Slon din Prahova (ambele nume sunt slave!) e tipic bulgărească, iar în regiunea Sibiu s-au găsit morminte de tipul celor ale căpeteniilor bulgare. De aceea  cred că trebuie să închipuim o prezență bulgărească la noi cam un secol și jumătate, între sfârșitul veacului al VIII-lea (distrugerea puterii avare) și începutul veacului al X-lea (pătrunderea ungurilor pe Tisa și a pecenegilor în părțile noastre). Așa se explică cel mai logic cum, din cauza unei relative siguranțe în acel răstimp, s-a putut începe amestecul (simbioza între așezările slave și populația valahă băștinașă), cum a putut să apară, dintre cneji și juzi, o clasă nobiliară (viitorii boieri) și cum s-au instalat la noi — pentru veacuri — alfabetul chirilic și limba slavonă în Biserică, pentru ca mai târziu, când vom avea structuri de stat, slavona să devină și limbă de cancelarie.

E drept că creștinismul nu s-a implantat la bulgari decât după 864 (botezul lui Boris), dar e probabil că noile structuri religioase, aduse de bizantini, s-au răspândit în același timp în toată împărăția lor, deci și în părțile locuite de români, adică de valahi și slavii care se vor româniza.

Lecturi suplimentare

Bulgarii

Bulgarii au fost o populație antică migratoare din mare familie a neamurilor de limbă turcă, din ramura occidentală a acestora. Ei se stabilesc în secolul al II-lea d. Hr. pe teritoriul dintre Don şi Volga, după ce plecaseră din regiunea centrală a Asiei. Aici ei rămân până în secolul al V-lea d. Hr. când, spre sfârșitul acestui secol și în cursul celui următor, atacă pentru pradă Imperiul bizantin. Au loc mai multe lupte cu bizantinii și cu barbarii ridicați de aceștia împotriva bulgarilor și anume avarii, precum și cu bulgarii cutriguri, ramura răsăriteană a poporului bulgar.

În anul 643 năvălesc dinspre est chazarii, neam de origine turcă și religie mozaică, iar o parte din bulgari trec Donul, Niprul și Nistrul și ajung în Bugeac, deci în sudul Moldovei dintre Nistru și Prut. De aici bulgarii trec mai departe, probabil în Deltă sau în regiunea satului Niculițel de lângă Tulcea. După moartea împăratului Constantin al II-lea, bulgarii încep să își întindă stăpânirea spre sud, prădând de-a lungul Dunării. După înfrângerea bizantinilor în anul 679, bulgarii se stabilesc definitiv în sudul Dobrogei în zona Şumla-Varna. Treptat, bulgarii vor supune toată zona dintre Dunăre, Balcani și Marea Neagră și triburile slave care locuiau aici. Slavii fiind în număr mult mai mare decât bulgarii, îi vor asimila pe aceștia din urmă, astfel încât aceștia au dispărut, le-a dispărut și limba de origine turcă, rămânându-le numai numele dat țării ce o ocupaseră.

Puterea statului bulgar va crește considerabil pe vremea conducătorului bulgar Krum (802-814) care își întinde stăpânirea pe ambele maluri ale Dunării. Krum profită de înfrângerea avarilor de către Carol cel Mare în anul 797 și anexează zona actualului Banat și probabil și-a întins stăpânirea și asupra Munteniei și Ardealului, unde locuia populația daco-romană și slavii în curs de asimilare de către aceasta.

Din vechea limbă turcică a bulgarilor nu se cunoaște nimic, iar influența bulgarilor asupra noastră vine prin influența slavilor care i-au asimilat pe bulgari și de la care am împrumutat alfabetul chirilic și câteva elemente privind viața statală.

Bibliografie

Constantin C. Giurescu - Istoria românilor, vol. I, ediţia a V-a, editura BIC ALL.