Cele două faze ale creștinării românilor

Vorbind despre organizarea Bisericii prin intermediar bulgăresc, constat că n-am evocat încă chestiunea creștinării strămoșilor noștri. Să fi fost ei creștinați o dată cu bulgarii (sau chiar după ei)? Limba și numeroase urme arheologice, în special în Dobrogea, dar câteva și în restul țării stă dovadă că creștinismul a pătruns în Dacia și Moesia foarte timpuriu, probabil chiar înainte de retragerea legiunilor și administrației romane, adus de legionari originari din Orient, de negustori, de călători, de ce nu și de propovăduitori, de misionari — doar nu fuseseră Grecia și Macedonia printre primele etape ale Sfântului Pavel? Mărturia limbii e cea mai grăitoare privind vechimea creștinismului la români; cuvintele de bază ale religiei creștine sunt toate de origine latină: Dumnezeu, cruce, creștin, credință, biserică, rugă și rugăciune, cuminecare, a boteza, înger, păgân și sânt – forma veche de la sfânt care s-a păstrat mai cu seamă în forme vechi pentru sărbători: Sân Petru, Sân Nicoară/ Sân Toader, Sânta Maria, Sânziene), de asemeni Paște, Rusalii.

Vă veți întreba, poate: dar cum de s-a păstrat credința creștină în acea Dacie de-acum izolată de împărăție, ca și de structurile bisericești care au ieșit la lumină și s-au organizat după ce Constantin cel Mare va fi încetat prigoana împotriva creștinilor (313)? Grea întrebare. Trebuie să ne închipuim că micile comunități creștine din spațiul carpato-dunărean au putut menține contactul cu ierarhia bisericească născândă de peste Dunăre. De altfel, până la venirea bulgarilor, Bizanțul a păstrat o prezență activă de-a lungul Dunării, uneori ținând chiar capete de pod pe malul stâng al fluviului. Pe de altă parte, unele căpetenii ale goților și gepizilor din părțile noastre știm că au fost creștine și chiar au propovăduit creștinismul, ei primindu-l în varianta apuseană, adică de la Roma.

Se cuvine aici să reamintesc un eveniment important din istoria romană, din ultimele veacuri ale imperiului, anume că, din anul 395 încolo, împărăția a fost împărțită în două, cu doi împărați și două capitale: Roma și Constantinopol, ceea ce a avut consecințe incalculabile pe care le mai simțim și azi. Astfel, în cele două jumătăți, dintre care cea apuseană a păstrat ca limbă oficială latina, pe când cea răsăriteană a adoptat, în veacul al VII-lea, greaca, s-au dezvoltat cu vremea două forme deosebite ale ritului creștin, iar rivalitatea între Papa de la Roma și Patriarhul de la Constantinopol a dat naștere la conflicte din ce în ce mai dese și mai grave care au dus, în 1054, la o ruptură între cei doi capi ai Bisericii — fiecare afurisindu-l, sau excomunicându-l, pe celălalt — iar de atunci această rană nu s-a mai închis, schisma, adică despărțirea, nu s-a mai rezolvat.

Biserica apuseană și-a zis apoi „catholică" — adică, pe grecește: universală, pe când cea răsăriteană și-a zis „orthodoxă", adică cea drept credincioasă, cea care interpretează corect dogmele. Și ca să vă dați seama de urmările nesfârșite ale scindării împărăției romane în 395, să știți că linia de despărțire între cele două jumătăți ale imperiului coincide aproape perfect, după mai bine de un mileniu și jumătate, cu granița actuală între croații catolici și sârbii ortodocși! Acest exemplu arată cum o hotărâre istorică oarecum arbitrară sau întâmplătoare, ca fixarea unei granițe, poate avea urmări neprevăzute, la nesfârșit.

Pentru a reveni la chestiunea creștinismului în Dacia părăsită de romani, e totuși de presupus că,  în  regiuni  mai  izolate,  creștinismul  trebuie  să  se  fi  păstrat  în  forme  destul  de puțin „ortodoxe", cu preoți învățând gesturile și tainele religiei din generație în generație, fără a avea, adesea, hirotonisirea cerută de canoanele Bisericii pentru a păstra legătura apostolică. De aceea mai toate cuvintele desemnând la noi funcțiile și ierarhia ecleziastică vor aparține unui al doilea val, adică sunt de origine bulgărească sau grecească (dar și în acest din urmă caz, de cele mai multe ori, prin intermediar bulgăresc): mitropolit, vlădică, popă, diacon, stareț, duhovnic; de asemeni termeni privitori la lăcașul de rugăciune: schit, strană, clopot, hram; sau elemente de liturghie: utrenie, vecernie, sfeștanie, prohod, nedeie, prescură, spovedanie, post, blagoslovenie; apoi termeni teologici: Maica Precista, duh, rai, iad și multe nume de sărbători.

Vechiul cuvânt (iată că și acest cuvânt e latinesc, conventum, cu conotație religioasă de adunare a credincioșilor!), vechiul cuvânt „sânt" a fost contaminat de slavonul sventu încât a dat de-acum „sfânt". Așadar, de-abia după acest contact cu ierarhia bisericească a bulgarilor, de curând organizată de bizantini (și cu ierarhi bizantini), începe să se înfiripeze și la noi o biserică mai organizată, mai disciplinată, mai „ortodoxă" — cu toate că multe datini vechi, cu iz păgân, păstrate sau născute în veacurile de izolare, s-au mai păstrat, și se mai păstrează încă în credința noastră populară.

Alungați de la nord de Dunăre de invazia ungurilor și a pecenegilor, măcinați de certuri intestine și atacați din sud de bizantinii mânați de un împărat de o excepțională energie, Vasile al II-lea zis Bulgaroctonul (adică „ucigătorul de bulgari"), bulgarii primului țarat se prăbușesc cu totul, în 1018, iar tara lor redevine, pentru mai mult de un veac și jumătate, provincie bizantină.

Edictul de la Milan. O analiză a importanței sale pe http://www.e-communio.ro/stire394-edictul-de-la-milano-din-313-prima-parte

Constantin cel Mare