Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Ungurii
Ultimii barbari care s-au așezat la nord de Dunăre, înainte de întemeierea primelor state românești, sunt iarăși turanici, cum fuseseră avarii: maghiarii (ungurii), pecenegii, uzii (mai scurtă vreme) și cumanii. Pecenegii au venit cam împreună cu ungurii în ultimii ani ai veacului al IX-lea. Ei sunt cei care i-au împins pe unguri, din actuala Rusie spre apus.
Ungurii au trecut la nord de Carpați, pe valea Tisei, și au poposit în pusta Pannoniei, propice turmelor lor de cai. Acolo, zic unele cronici, se mai găseau încă vorbitori de limbă latină, adică preromână (pastores romanorum). Și după ce s-au stabilit acolo, ungurii, călăreți năprasnici, au întreprins timp de câteva zeci de ani razii pustiitoare prin Germania și în toată Franța de azi, până când, în anul 955, în bătălia de la Lechfeld, în Bavaria, regele german Otto I cel Mare, viitor împărat, i-a oprit, și astfel au rămas de-atunci sedentari în Panonia. Au avut norocul să apară curând în dinastia arpadiană (astfel numită după primul șef maghiar Arpad, care i-a adus în apus) o personalitate excepțională, Ștefan I (1000-1038), consacrat mai apoi de papalitate ca Sfântul Ștefan. El consolidează în regatul lui (e primul care poartă titlul de rege) religia creștină de rit apusean, după ce șovăise un timp între Roma și Constantinopol, și integrează noul stat, locuit de populații vorbind mai multe limbi, în sistemul feudal occidental care tocmai atunci se înjgheba, între altele, favorizează influența bisericii germane și începe în tot regatul colonizări cu germani: cavaleri, plugari, mineri, meseriași și negustori etc.
Opriți în expansiunea lor către apus, regii Ungariei vor urmări de-acum extinderea regatului către sud și răsărit, împotriva slavilor și românilor, ba atacând chiar Imperiul Bizantin, în ultimii ani ai veacului al XII-lea, parte prin uniuni matrimoniale, parte cu forța, pun mâna pe regatul slav al Croației, care va fi de-atunci o feudă a coroanei maghiare, dar care nu-și pierde limba și particularitatea sa, și e condus de cele mai multe ori de un ban ales din nobilimea croată.
În Ardeal, cum am văzut, au pătruns cu încetul tocmai în momentul când apăreau mici formațiuni române, și în arcul Carpaților, și dincolo de munți. Aici se vor lovi de aceiași pecenegi cu care se ciocniseră prin stepele Ucrainei cu vreo două veacuri înainte.
Pentru punerea în valoare a Transilvaniei, regii maghiari aplică aici, ca și în Ungaria, o intensă politică de colonizare, împotriva pecenegilor, apoi a cumanilor, ei așază, la poalele Carpaților răsăriteni, niște ostași-grăniceri dintr-o etnie sosită în Europa o dată cu ei; ungurii îi numesc Szâkely (în latinește siculi), noi — secui.
Identitatea lor precisă, la origine, nu s-a lămurit, cert e însă că au fost de la început maghiarizați. Pe teritoriul concedat, întins cât două mari județe, ei formează un fel de „marcă", beneficiind de un regim special și condusă de un comite din neamul lor, comes siculorum.
Altă importantă colonizare e aceea a unor grupuri compacte de populații germane. Colonizarea Transilvaniei din inițiativa regilor Ungariei, începând de la mijlocul veacului al XII-lea, cu aceste populații germane a avut un impact hotărâtor asupra viitorului provinciei și chiar al întregului spațiu carpato-danubian. Aduși mai întâi, în cea mai mare parte, de pe malul stâng al Rinului și din regiunea Mosel, sunt numiți, în primele documente, Flandrenses sau Teutonici. De la începutul secolului al XIII-lea însă, deoarece recrutarea a început să se facă mai spre răsăritul lumii germane, s-a ivit termenul Saxones, care s-a generalizat foarte repede și le-a rămas pentru veacuri. Sunt deja denumiți sași în cronici - atât apusene, cât și una persană relatând înaintarea coloanelor mongole prin Transilvania când cu marea invazie a fiilor și nepoților lui Genghis-Han (1241-1242).
Scopul inițial al regelui ungar era valorificarea pământului, insuficient de populat și cu o agricultură primitivă. Se înființează dintru început patru zone principale de locuire săsească, cea mai însemnată fiind în regiunea Sibiu, apoi pe Târnave și în zona Bistriței, în fine lângă Brașov (Țara Bârsei sau Burzenfeld). Îndeletnicirea inițială a fost agricultura. Cum însă erau printre ei și meseriași și negustori, aceștia au întemeiat în curând târguri, care au devenit orașe (burg-uri) din ce în ce mai importante pentru comerțul care se făcea, prin Ungaria, între țările din Apus și sud-estul european și chiar mai departe, în Orientul Apropiat. Astfel, bunăoară, Sibiul și Brașovul au devenit însemnate centre de negoț cu Țara Românească și de tranzit către Orient.
Șapte au fost principalele burguri săsești, de unde numele Siebenburgen care a desemnat, veacuri de-a rândul, Transilvania, în toată lumea germană. De altfel, tot prin acțiunea acestei comunități germane a ajuns Ardealul cunoscut mai departe, în Apus, de pildă până în Anglia lui Shakespeare.
Trebuie subliniată și propagarea unei forme specifice de civilizație, de la sași la popoarele conlocuitoare, românii și ungurii. La începutul veacului al XVI-lea când protestantismul din Germania a izbucnit în răsăritul Europei, sașii au aderat în grup compact la doctrina lui Luther. Una dintre consecințele cele mai vizibile a fost traducerea din latină în germană a Bibliei și a altor cărți sacre. Rolul hotărâtor l-a avut în această privință, marele umanist reformator de renume european Johannes Honterus , (1498-1549) care, prin întreaga sa activitate de propagator al culturii (traducător, întemeietor de școli, de biblioteci, al uneia dintre cele mai importante tipografii din Transilvania și al primei manufacturi de hârtie, la Brașov), a devenit o figură emblematică a Renașterii transilvane. Această amplă mișcare culturală a vremii s-a transmis și în Țara Românească, unde primul mare tipograf al epocii, diaconul Coresi, a primit încurajări și sprijin material de la sașii din Brașov pentru traducerea în limba română a cărților sfinte - până când ierarhia ortodoxă, iscodind în traducerea românească subtile devieri considerate eretice, a frânat producerea de texte bisericești românești în Transilvania. Fusese însă dat un imbold hotărâtor.
Din punct de vedere demografic, trebuie semnalat un aspect caracteristic la populația săsească (în comparație cu românii, ungurii sau secuii), anume controlul nașterilor, fenomen rarisim în Europa înainte de epoca contemporană. Pentru a nu fărâmița proprietățile ce li se dăduseră sau pe cele care, cu vremea, au intrat în proprietatea lor, s-au străduit, în cadrul fiecărei familii, să-și limiteze numărul nașterilor la doi copii. De aici ciudățenia că această populație aproape n-a crescut din primele timpuri, când atingea cifre comparabile cu al celorlalte grupuri etnice. Sașii au rămas, până în veacul al XX-lea, cu o populație de circa 350 000 de suflete!
Când se scrie istoria României, nu se insistă niciodată îndeajuns asupra rolului pe care comunitatea săsească l-a jucat nu numai în trecutul Ardealului, ci în tot spațiul carpato-danubian. Au venit însă tragicele evenimente ale celui de-al Doilea Război Mondial, când, urmare a nebuneștii inițiative a lui Hitler, a avut de suferit, la urmă, tot poporul german, nu numai cel dintre granițele statului german, ci și din toată răspândirea de veacuri a acestui neam. Pentru România de azi, deportarea mai întâi în Rusia, apoi repatrierea în Germania a acelor sute de mii de sași, înrădăcinați la noi de șapte sute de ani, este o pierdere ireparabilă, o adevărată dramă. Sașii nu ne-au mai lăsat decât - din păcate - atracția turistică: orașe medievale ca Sighișoara, Sibiu, Brașov și bisericile fortificate, un unicat în Europa. E tot ce a rămas de pe urma lor...
Să ne întoarcem la pecenegii de dincolo de arcul Carpaților. Pecenegii stau prin părțile noastre aproape două sute de ani. Sunt foarte agresivi; îi găsim în neîncetat conflict ba cu rușii, ba cu ungurii, ba cu bizantinii până ce, în 1091, când au pornit iar o incursiune în imperiul bizantin, împăratul Alexis Comnenul îi zdrobește într-o mare bătălie, la Lebunion. O parte dintre captivi îi înrolează în armata lui, iar ceilalți, cu femeile și copiii, devin coloniști prin imperiu.
Să fi dispărut atunci chiar toți pecenegii din spațiul nostru? Nu-mi vine a crede. Au rămas, în orice caz, nume de locuri (toponime) probabil pecenege, cel puțin localitățile numite Peceneaga; poate și cuvinte în limba noastră, greu însă de identificat, fiindcă limba lor era foarte apropiată de cea a cumanilor, care le iau locul, frați dușmani care au dat o mână de ajutor bizantinilor ca să-i nimicească.
Lecturi suplimentare
Ungurii sau maghiarii
Ungurii au fost o populație antică migratoare, de origine fino-ugrică, a căror limbă se înrudește cu cea a finlandezilor, estonienilor și a laponilor. Ei se numesc pe sine maghiari. Originea acestui nume este incertă, nu s-a putut da o explicație plauzibilă pentru el. Acest neam a fost numit unguri de către germani, romanici și bizantini.
Ungurii aveau înfățișarea obișnuită a fino-ugricilor, mici de statură, cu pomeții obrajilor mai proeminenți, ochii ușor oblici și pielea ceva mai închisă la culoare, nu albă. Se ocupau cu creșterea vitelor, ca orice popor migrator și erau buni călăreți și arcași.
Locul de origine a ungurilor ar fi regiunea care se întinde la vest de ultimele ramificații ale Munților Altai, în nordul Persiei. De aici ei pleacă spre vest în secolul I d.Hr. Un timp au staționat în stepa din zona dintre cursul mijlociu al Volgăi și Munții Ural. Pe la anul 830 sursele bizantine îi localizează între Don și Nipru, în ținutul numit Lebedia. Pecenegii îi atacă pe unguri și îi silesc să plece. Unii unguri se întorc în Asia, ceilalți se îndreaptă spre vest și ajung în anul 889 în Atelkuz. Această zonă nu se cunoaște cu precizie unde a fost. Numele ar însemna "țara dintre râuri" și unii istorici o plasează ca fiind undeva între cursul inferior al Prutului și al Niprului. Istoricii unguri o plasează, fără dovezi însă, pe un teritoriu ce ar fi ținut până la Siret. În Atelkuz ungurii aleg drept conducător pe Arpad.
În Atelkuz ungurii nu vor rămâne prea multă vreme. În anul 894 începe războiul între bulgari și bizantini. Bizantinii fac alianță cu ungurii, iar aceștia îi atacă pe bulgari în anul 895. Aceștia fac pace cu bizantinii. Odată terminat războiul, bulgarii caută să se răzbune pe unguri pentru atacul din anul 895. Astfel, bulgarii și-i atrag de partea lor pe pecenegi și atacă sălașurile ungurilor din Atelkuz, când armata acestora era plecată în altă parte. După dezastrul din Atelkuz ungurii decid să plece și ajung astfel până în dreptul orașului Munkacs, mergând în lungul Carpaților moldoveni și galițieni. De la Munkacs au trecut munții și s-au așezat în câmpia Tisei. Acest traseu nu este agreat de unii istorici unguri, motivul fiind contestarea continuității daco-romane în Ardeal. Trecerea ungurilor în pustă s-a făcut în anul 896.
În câmpia Tisei și în Ardeal ungurii au întâlnit o populație amestecată, româno-slavă. Acest lucru este susținut de cronica notarului anonim a regelui Bela al II-lea și de cronica rusească numită a lui Nestor. Cronica lui Simon de Keza nu face referire la populația întâlnită de unguri în Ardeal. Potrivit cronicii notarului anonim existau în stânga Tisei trei "ducate": al lui Menumorut, între Someş şi Mureş, deci în Crişana, al doilea al lui Glad în Banat și al treilea al lui Gelu, în Ardealul propriu-zis. Aceștia aveau ca supuși pe vlahi și pe slavi, iar în oastea lui Menumorut se află și pecenegi.
Ungurii continuă o vreme incursiunile de pradă în diferite direcții, până când sunt înfrânți într-o luptă importantă pe râul Lech la 10 august 955. Ungurii reușesc să se mențină în istorie datorită creștinării, evitând astfel dispariția lor din istorie așa cum s-a întâmplat cu alte seminții migratoare. Ei au fost creștinați de către regele lor, Stefan, care s-a încoronat în anul 1001.
După ce s-a încoronat rege, Stefan a pornit o serie de expediții împotriva unor stăpânitori din Ardeal și Banat care îi contestau autoritatea. O astfel de căpetenie în Ardeal era Gyula, urmașul lui Tuhutum, cel care îl înfrânsese pe Gelu. El a fost înfrânt de Stefan în anul 1002. Stefan bate apoi pe o altă căpetenie, Kean, "ducele bulgarilor și al slavilor", care își avea posesiunea în părțile de sud-est ale Transilvaniei. Vine rândul lui Ahtum să fie înfrânt de către Ștefan. Ahtum stăpânea fosta țară a lui Glad, dintre Mureș și Criș.
Ocuparea Ardealului de către unguri va dura vreme îndelungată și se va finaliza la începutul secolului al XIII-lea, când au fost colonizați aici cavalerii teutoni.
Bibliografie
Constantin C. Giurescu - Istoria românilor, vol. I, ediția a V-a, editura BIC ALL.
Cele șapte orașe săsești
Sașii
Mai întâi acest neam al sașilor, adus în acest loc după cum spun ei din Germania și care are multă tragere de inimă pentru munca câmpului și foarte mare râvnă prin chiar firea sa pentru îndeletnicirile agricole, se folosește de limba săsească. Iar graiul săsesc se apropie mai mult de limba germană comună a celor din Köln, decât de celelalte limbi, și nu e așa de ușor înțeles de șvabi și de elvețieni ca cele mai multe limbi nordice în Germania. Transilvănenii așadar, întocmai ca toate celelalte națiuni germanice, își au dialectul lor osebit. Și să mai adaug și aceasta: că ei întrec cu mult națiunile celelalte atât prin blândețea moravurilor, cât și prin pietate și conștiință.
Sursa: Georg von Reichersdorff, Chorographia (descrierea) Transilvaniei care odinioară se numea Dacia, Viena, 1550
Sursa traducerii: Maria Holban, Călători străini despre țările române, vol. I, București, 1968 (pe www.dacoromanica.ro)
Scaunele secuiești
Țara secuilor este un colț al Daciei vecin cu regiunea moldovenească, iar locuitorii acestui pământ se numesc ciculi, neam al sciților, după cum spun ei, din care și-au tras obârșia; ei trăiesc după legile și moravurile lor și împart slujbele lor prin tragere la sorți. Nimeni la ei nu este socotit de neam prost, chiar dacă ține coarnele plugului cu mâna sa sau își mână turma de capre. Căci este un neam de oameni aspru și aprig, ca și născut pentru luptă, care după moravuri, grai și port nu pare să se deosebească mult de unguri. Aceștia sunt cei mai vechi dintre huni pe care unii preferă să-i numească secui, căci își trag neamul de la sciți.
Și se vede că nu a gândit altfel acel vestit poet care a zis:
Și hunii cei cu tolbele de săgeți țin ținuturile scitice.
Iar secuii sunt împărțiți în șapte regiuni pe care le numesc scaune, ale căror nume sunt: Sepși, Orbai, Chezdi, Ciuc, Gurghiu, Scaunul Mureșului, Scaunul Arieșului, numite după graiul unguresc și care întrec celelalte târguri ale secuilor. Despre religia și obiceiurile acestora am însemnat mai multe lucruri în rândurile dinainte.
Ciucul este un târg în partea de miazănoapte, mai la stânga de Chezdi și așezat chiar la poalele Carpaților. Lipit de el dinspre apus este Gurghiu la poalele acelorași munți Carpați, regiune muntoasă și aspră la capătul de nord al Transilvaniei. Vecin cu Gurghiu este Scaunul Mureșului, așezat spre miazăzi în centrul provinciei Transilvania de-a lungul râului Mureș, a cărui capitală e Târgu Mureș sau Neumarkt pentru sași, târg foarte mare unde se țin desele adunări ale secuilor.
Sursa: Georg von Reichersdorff, Chorographia (descrierea) Transilvaniei care odinioară se numea Dacia, Viena, 1550
Sursa traducerii: Maria Holban, Călători străini despre țările române, vol. I, București, 1968 (pe www.dacoromanica.ro)
Locuitori ai acestui pământ sunt și românii, dar răspândiți peste tot locul fără un sediu precis. Iar germanii sau sașii au pretutindeni cetăți foarte tari și orașe, și întrec ușor prin toate mijloacele lor națiunile celelalte. Pământul, prin firea sa, este foarte bogat în aur, argint, vin, cereale, pășuni, vite, izvoare, râuri, pe scurt au toate cele ce țin de folosul și înlesnirea vieții, astfel că nu din întâmplare a fost numită Transilvania de cei vechi: comoara regatului Ungariei.
Iar Țara Românească, care e numită cu alt nume Transalpina se învecinează cu marginea de jos a Transilvaniei și urmând cursul Dunării se întinde până la Marea Neagră și de acolo, cotind la nord, ajunge până la roxolani (ce sunt numiți azi ruteni), despre care provincie se va vorbi mai mult la descrierea Moldovei.”
Sursa: Georg von Reichersdorff, Chorographia (descrierea) Transilvaniei care odinioară se numea Dacia, Viena, 1550
Sursa traducerii: Maria Holban, Călători străini despre țările române, vol. I, București, 1968 (pe www.dacoromanica.ro)
Pecenegii
Pecenegii au fost o populație antică migratoare aparținând ramurii vestice a neamurilor de limbă turcă și erau înrudiți cu vechii bulgari. În părțile noastre pecenegii sosesc în jurul anului 890. Ei sunt menționați de cronicarul bizantin Cedren, de împăratul Constantin Porfirogenetul și de scriitorul persan Gardîzî (1049-1053). Dintre triburile pecenege sunt amintiții uzii, ai căror urmași sunt actualii găgăuzi, și berindeii. Tot pecenegii sunt cei care îi silesc pe unguri să plece din Altekuz în urma unui atac.
Pecenegii au locuit în zone de câmpie, în Bugeac, Bărăgan, Teleorman, Burnaz, dar sunt atestați și în Ardeal în anul 1224. Nu se poate preciza când s-au așezat în Ardeal, unii istorici afirmă ca ar fi ajuns aici în urma înfrângerilor suferite în secolul al XII-lea de la bizantini. Mai probabil e ca ei să se fi stabilit în Ardeal mai repede, cam în jurul anului 1000, deoarece cronicile ungurești spun că regele ungur Ștefan cel Sfânt ar fi luptat cu pecenegii în Transilvania în acea epocă.
În anul 993 pecenegii năvălesc la sud de Dunăre, dar nu se stabilesc ferm acolo decât în secolul al XI-lea d. Hr. În anii 1036-1038 sunt bătuți de voievodul Kievului, iar în anul 1055 cumanii îi împing din zonele de la est și de la vest de Nipru și îi silesc să treacă în sudul Dunării, unde sunt înfrânți mai târziu de împăratul bizantin Alexie Comnen.
În anul 1123 împăratul bizantin Ioan Comnen îi zdrobește definitiv şi pecenegii dispar ca factor politic. Rămășițele pecenegilor s-au așezat apoi în vestul Peninsulei Balcanice și în câmpia Panoniei și vor juca un rol militar important în primele secole de existență a statului maghiar, dând acestuia chiar și un rege, pe Samuel-Aba între anii 1041-1044.
Pecenegii au stat în ținuturile noastre cam trei sute de ani și au lăsat urme în toponimie, probabil și în limbă, dar în măsură mai mică.
Bibliografie
Constantin C. Giurescu - Istoria românilor, vol. I, ediția a V-a, editura BIC ALL.