Cumanii

Cumanii vin și ei de la răsărit, de prin Ucraina actuală, unde vreme de mai multe veacuri vor reprezenta o adevărată putere care se războiește necontenit cu rușii Marelui Cnezat de la Kiev (multe cântece bătrânești ale rușilor, bâlinele, regăsite miraculos pe la mijlocul veacului trecut, tocmai în nord, pe la lacuri — se raportează la acele lupte cu polovţii, numele rusesc al cumanilor, adică oamenii stepei, cum își ziceau și ei în limba lor, de la radicalul kum). Marea masă a cumanilor e deci acolo, în sudul Ucrainei, și li se zice cumani albi, pe când celor ajunși în sudul Moldovei și în Muntenia, până și în Bulgaria, li se zice cumani negri (adică, după  cum s-ar spune în termeni moderni, dintr-o ramură mai mică a neamului cuman). Cumanii iau locul pecenegilor și sunt mai statornici decât ei; ne putem imagina că între sfârșitul secolului XI (circa 1090) și mijlocul secolului XIII (circa 1240), când fug din fața marelui val mongol, deci timp de 150 de ani, ei au avut la noi o așezare organizată, relativ stabilă, în hărțile și scrierile occidentale sau bizantine din vremea aceea, Muntenia noastră apare cu numele de „Cumania". Și pentru prima oară, sub stăpânirea acestor barbari, se simte o participare a românilor la viața politică. Nicolae Iorga a vorbit de „simbioza româno-cumană". De pildă, apare clar că de la ei au reînvățat românii în Evul Mediu arta războiului (în special tactica atacurilor călărimii); de la ei ne-au rămas câteva cuvinte în limbă, adesea cu sens originar ostășesc ca beci (la origine loc întărit, de unde numele de Beci dat Vienei), bir, ceată, olat, toi, probabil și odaie; dar mai cu seamă foarte multe toponime dintre care cele mai vizibile sunt Comana și Comarnic — dar și mai toate toponimele în -ui (Vaslui, Covurlui etc.); am vorbit de Teleorman. Tot așa de semnificativ e și Bărăganul.

Wikipedia: Cumanii