Veacul fanarioților (1711-1821)

Așa-numita „epocă fanariotă" a fost foarte hulită în veacul trecut și în veacul nostru. Dar trebuie spus că a fost cel mai mic rău dintre relele posibile, fiindcă în momentul când turcii sau temut că noi am fi putut trece de partea Austriei sau a Rusiei, n-aveam șanse să redevenim independenți. Puteam ori să fim pașalâc, ori să avem guvernatori greci veniți de la Constantinopol. A doua variantă era de preferat, cu atât mai mult cu cât primii domnitori fanarioți nu au fost răi.

Epoca fanariotă n-a început printr-o ruptură totală cu trecutul. Boierii noștri, sau chiar poporul, nu au simțit o schimbare de regim. Cu vremea însă, situația a devenit din ce în ce mai grea. Toți acești domnitori fanarioți care, ca să ajungă domni, dădeau bani la Poartă, ba și peșcheșuri pe la viziri, au adus din ce în ce mai mulți oameni de-ai lor, din Fanar, rude sau creditori.

Fanarul era un cartier din Constantinopol, în afara zidurilor orașului, spre golful care se numește Cornul de Aur. Se pare că numele de Fanar vine de la franțuzescul „fanai", adică un far care s-ar fi aflat acolo pe timpul așa-zisului Imperiu Latin, după cruciada de la 1204. In acest cartier al Fanarului, turcii, câteva decenii după cucerirea Bizanțului, când au început să repopuleze Constantinopolul, au permis grecilor să revină. Bunăoară, au lăsat mai întâi țăranii din jurul orașului să vină să-și vândă marfa, să aprovizioneze, să hrănească noua populație turcească de funcționari, ostași, meseriași și negustori. Iar țăranii greci, când erau opriți la porțile orașului de vameșul turc care-i controla și-i întreba: „Unde mergi?", răspundeau în limba lor: (Merg) „în oraș", pe grecește: is tin polin! De unde a ieșit numele actual al Constantinopolului: Istanbul! Grecilor care cu vremea au fost considerați folositori bunului mers al capitalei și al împărăției, li s-a îngăduit deci să se așeze în această mahala a Fanarului, care a devenit un fel de „ghetto" grecesc la Constantinopol. Aici vin unele familii vestite pe vremea Bizanțului, cum au fost Cantacuzinii, Nottara, Ralli. Majoritatea însă sunt familii care fac comerț și acum se îmbogățesc, iar, pe de altă parte, Poarta — adică sultanul și vizirii săi — alege dintre ei administratori ai împărăției. De ce? Fiindcă turcii, din cauza unei interpretări integriste a religiei lor, nu învață limbile creștinilor, considerate ca „spurcate"! Au deci nevoie de acești greci care au învățat limbi apusene, italiana, franceza, precum și latinește, și-i folosesc ca tălmaci și „funcționari", cum am zice azi. La mijlocul secolului al XVII-lea ei înființează postul de „Mare Dragoman", adică mare interpret pe lângă sultan și marele vizir, post care chiar de la al doilea lui titular, Alexandru Mavrocordat, capătă o importanță nebănuită, din cauza pătrunderii în mai toate secretele guvernului și a legăturilor cu toți trimișii puterilor străine (să nu le zicem tuturor „ambasadori", în acele vremi titlul era rezervat numai pentru două-trei mari puteri).

Primii doi domni Mavrocordaţi au fost mai întâi mari dragomani, pentru a fi apoi numiți de Poartă voievozi în Muntenia sau Moldova — și a devenit aproape o regulă: fanariotul ambițios, care visa să ajungă domn în Principate, știa că trebuie să ajungă întâi mare dragoman.

În veacul al XVIII-lea — de la 1711, în Moldova, respectiv de la 1716 în Muntenia — încep vremuri foarte grele pentru țările noastre. De aceea a apărut ideea că tot răul vine de la domnii fanarioți, ceea ce în parte e nedrept. Nu ei au fost cauza răului, ci acel regim turcesc dur și corupt, caracteristic perioadei de decadență a Imperiului Otoman. Din nevoia de a stoarce bani pe orice cale, s-a ajuns la vânzarea tronurilor de la Iași și București pe bani grei. Și la suma „oficială" se adăugau daruri, peșcheșuri, către marele vizir sau alți demnitari care înlesniseră „târgul". Domnitorul, plin de datorii, își aducea creditorii cu el, îi făcea boieri la noi în țară, ca să se căpătuiască. S-a ajuns astfel la o situație și mai grea decât în veacul al XVII-lea, cu o și mai mare sărăcire a păturii țărănești, ba și cu nemulțumirea boierilor pământeni.

Întru apărarea domnilor fanarioți, trebuie să semnalăm și câteva aspecte pozitive — și este meritul lui Nicolae Iorga de a fi fost primul care a subliniat faptul.

Unii dintre acești domni fanarioți au fost oameni de cultură și s-au arătat dornici de a introduce unele reforme în administrarea țării, în special, de pildă, Grigore II Ghica și vărul său Constantin Mavrocordat. Acesta din urmă, om de înaltă cultură și de netăgăduită cinste, a domnit de zece ori (în ambele principate) și s-a preocupat de soarta poporului. El e domnitorul care a suprimat la noi șerbia. Mai întâi în Muntenia, în 1746, apoi în Moldova, în 1749, după îndelungi sfătuiri cu Adunările de stări, a decretat că țăranii care lucrau pe moșiile altora nu mai erau legați de glie, și de asemeni a limitat numărul de zile de clacă la 6 pe an în Muntenia și 12 în Moldova (trebuie subliniat că în țările învecinate — Transilvania, Polonia, Rusia, chiar și în Prusia orientală, numărul zilelor de clacă urca uneori la mai multe pe săptămână!

De altfel, șerbia în aceste țări n-a fost desființată decât în veacul următor). Trebuie însă adăugat că, prin ușurarea controlului statului, peste capul boierimii, și concomitent cu creșterea exigențelor bănești ale turcilor, reforma a fost interpretată de dușmanii lui Mavrocordat ca o înăsprire a regimului fiscal, și pesemne că la fel îl vor fi interpretat adesea și țăranii care fugeau de recensământ, astfel încât s-a putut crede multă vreme că populația țărilor, sub Mavrocordat, scăzuse efectiv la jumătate. De fapt, fusese numai fuga de recensământ.

Constantin Mavrocordat a reformat și cinul boieresc: conform noii sale orânduiri, nu mai erau considerați boieri decât dregătorii de diverse ranguri, de la Curte sau din țară, iar dacă într-o familie nu se mai alegeau dregători două generații la rând, membrii acelei familii decădeau la rangul de mazili, categorie mai puțin privilegiată, între boieri și moșneni (răzeși). Cu acest regim, boierimea a devenit mai dependentă de domnie. În orice caz, Constantin Mavrocordat, în cele zece domnii, nu s-a îmbogățit. Ultima oară când i se dă domnia, în Moldova, în 1769, din cauză că a început un nou război cu rușii, iar Poarta are nevoie de un bun administrator, e atât de sărac încât sultanul îi dă mai multe pungi de bani ca să-și poată pregăti plecarea! Mavrocordat sosește în Moldova, încearcă să apere cu armată turcă granița, dar nu reușește, cade prizonier și e omorât de un soldat rus care-l lovește cu patul puștii în cap. Comandantul rus, cam rușinat, i-a făcut totuși o înmormântare domnească.

O generație după el, mai avem doi domni Mavrocordaţi, amândoi numiți Alexandru. Al doilea fuge în Rusia, în 1786, pe vremea Ecaterinei a II-a, și cu el încetează dinastia domnilor Mavrocordaţi. Fanarioții au început să trădeze Poarta!

După „trădarea" Mavrocordaţilor, regimul fanariot mai durează vreo 35 de ani, cu domnitori din familiile Moruzi, Ipsilanti, Hangerli, Șuțu, Caragea și Callimachi (aceștia de origine moldoveana, Călmaşul, cu numele elenizat). Opresiunea, corupția, nedreptatea sunt din ce în ce mai stridente, mai greu de suportat — și de atunci se păstrează amintirea că toate nenorocirile țării vin de la regimul fanariot. La acreditarea acestei versiuni au contribuit în veacul următor și boierii pământeni care încercau prin această afurisire retrospectivă să se spele de păcatul de a fi îndurat acel regim... Și uneori de a fi profitat de el.

Totuși, în acest răstimp se cuvine semnalată cel puțin o cârmuire mai umană în Muntenia, cea a lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) care, împreună cu sfetnicul său, Ienăchiță Văcărescu, mare boier dar și mare învățat, a gospodărit bine țara în cursul unei domnii relativ lungi pentru acele vremi. De altfel, fanarioții au adus o tradiție de evergeţi, adică de donatori pentru binele obștesc, în special pentru îngrijirea bolnavilor, în vremea lor s-au întemeiat mai multe spitale, girate de eforii înzestrate cu întinse moșii — lucruri admirate de unii călători occidentali.

De semnalat de asemeni că în cursul a două dintre ultimele domnii fanariote, a lui Ioan Caragea în Muntenia (1812-1818) — cel vestit din cauza ciumei din zilele lui! — Și a lui Scarlat Callimachi în Moldova (1812-1819), s-au alcătuit primele două coduri de legi relativ moderne din țările noastre — întâiul, rămas apropiat de tradiția bizantină, al doilea, mai influențat de dreptul austriac.

Un alt aspect care trebuie subliniat este efortul în domeniul culturii. S-a constatat de curând că în epoca fanariotă s-au tipărit mai multe cărți în limba română decât în grecește. Pe de altă parte, cele două Școli Domnești, înființate dinainte la București și Iași, au devenit în epoca fanariotă instituții de învățământ superior la care au venit să studieze tineri din tot sud-estul european. Profesorii, mai toți greci, erau oameni învățați, școliți în universități apusene, iar unele cursuri s-au predat și în italiană sau franceză. Una dintre realizările cu importante consecințe a fost introducerea studiului limbii franceze care devenise lingua franca — adică mijlocul general de comunicare — în Europa apuseană.

Un alt canal de penetrație a influenței franceze a fost, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, instituția secretarilor francezi ai domnitorilor. Sub cuvânt că le trebuia în cancelaria lor un bun redactor în limba franceză, domnii fanarioți au început să aibă pe lângă ei secretari propuși de ambasadorul Franței la Constantinopol, dintre care unii au fost oameni de distinsă cultură, care au comunicat în Apus vești despre țările noastre; alții au rămas în țară și s-au amestecat cu boierimea noastră. Unii au fost poate și cei care au introdus francmasoneria la noi — fenomen despre care vom mai vorbi.