Din nefericire, pacea de la Kuciuk-Kainardji a avut și o urmare neprevăzută și dramatică: Austria, ca preț al intervenției sale diplomatice, a obținut de la Poartă, în 1775, cesiunea unei porțiuni a nordului Moldovei, chipurile pentru a-i ușura trecerea către sudul Poloniei, pe care-l căpătase la o primă dezmembrare a Poloniei în 1771, porțiune ce capătă de acum numele de Bucovina (pădure de fag, în limbile slave). Domnul Moldovei era atunci Grigore al III-lea Ghica. A protestat la Poartă împotriva acestei ciuntiri a țării, contrară înțelegerii tradiționale între puterea suzerană și țara „protejată". A fost în zadar. Nu chiar în zadar, căci marele vizir a trimis un capugiu care l-a sugrumat pe Grigore Vodă în palatul lui (1777).

Provincia Bucovina a fost bine administrată — ca toate ținuturile guvernate de austrieci —, însă fiind prea puțin populată, administrația a favorizat imigrarea rutenilor, deja prezenți, dar în număr mic, astfel încât cu vremea ponderea populației s-a schimbat în dauna românilor, cu atât mai mult cu cât tot pe acolo se va scurge, după 1830, marea migrație evreiască din Galiția și Rusia.

Între 1787 și 1792 are loc un nou război austro-ruso-turc. Austriecii, care înaintaseră adânc în țările noastre, s-au retras subit din cauza problemelor ivite în Occident o dată cu Revoluția Franceză (pacea de la Şiştov, august 1791). Rușii încheie la rândul lor pacea la Iași (ianuarie 1792). Atunci atinge pentru prima oară Rusia țaristă granița Nistrului. Vedeți deci că nu suntem dintotdeauna vecini cu rușii. Am fost vecini cu rutenii și, mai la răsărit, dincolo de stepe multă vreme pustii, cu cazacii, dar rușii moscoviți abia după Petru cel Mare au început să se apropie de Marea Neagră, și, în toate războaiele pe care le-am pomenit, de fiecare dată înaintează, ocupând ținuturi odinioară dependente de tătarii din Crimeea sau chiar direct de turci (Ucraina apuseană).

Așa ajung pe rând la Nipru, la Bug, iar acum, în 1792, la Nistru. Ei ar fi vrut ca pasul următor să fie anexarea ambelor „Principate dunărene", cum ni se zice de-acum în cancelariile europene. Până atunci, din cauza ambițiilor rivale ale Austriei, rușii nu se încumetau să râvnească și la Muntenia. Dar iată că, o dată cu războaiele Revoluției Franceze și ale lui Napoleon, Austria e țintuită la apus. Rusia profită de ocazie și dezlănțuie un nou război cu turcii, ocupând ambele principate timp de șase ani (1806-1812). Negocierile de pace tărăgănează luni și luni de zile — în cele din urmă au loc la București în hanul lui Manuc, de curând construit de un negustor armean, figură de mare aventurier. Acum rușii se grăbesc, căci se vădește că Napoleon se pregătește să atace Rusia. Anglia, care e sufletul rezistenței anti napoleoniene, se străduiește din răsputeri să-i aducă pe ruși și pe turci la masa negocierilor. Și atunci asistăm la o incredibilă greșeală a diplomației lui Napoleon: postul de ambasador al Franței la Constantinopol e deocamdată vacant, iar noul ambasador desemnat călătorește ca un crai și sosește când pacea e semnată (16/28 mai 1812)! Rușii au renunțat la Muntenia, chiar și la jumătatea apuseană a Moldovei, dar capătă Moldova dintre Prut și Nistru, pe care o vor boteza Basarabia (nume purtat în Evul Mediu doar de extremitatea sudică a ținutului). Șase săptămâni mai târziu, „Marea Armată" a lui Napoleon intră în Rusia — dar diviziile rusești, care făceau față armatelor turcești de la Dunăre, sunt de-acum în drum spre Rusia și vor participa, pe râul Berezina, la dezastrul armatei napoleoniene în retragere.

De aproape 200 de ani, istoricii, diplomații, oamenii politici își pun întrebarea: cum au putut face turcii o pace atât de păguboasă cu numai câteva săptămâni înainte de atacul lui Napoleon contra Rusiei? Bineînțeles, chestiunea s-a pus îndată și la Constantinopol.

Și s-a găsit pe loc un țap ispășitor în persoana marelui dragoman Dimitrie Moruzi, fiu de domn fanariot și candidat la domnie, vinovat chipurile de a fi sfătuit încheierea păcii. Lucrul e poate adevărat. Știm însă astăzi, prin publicarea unor documente din arhivele otomane, că guvernul turc a avut atunci în mână toate elementele pentru a cântări alternativa: însărcinatul cu afaceri al Franței (locțiitorul ambasadorului) înmânase ministrului turc de externe o notă din partea guvernului napoleonian îndemnând stăruitor Poarta să nu încheie pacea, atacul împotriva Rusiei fiind iminent. Nota a fost îndelung discutată în Divan, cu sultanul, marele vizir, toți „responsabilii", și după matură chibzuință s-a luat hotărârea de a semna îndată pacea, o eventuală victorie a Iui Napoleon apărând acelor guvernanți turci, probabil pe drept cuvânt, ca reprezentând o mai mare primejdie pentru împărăția turcă decât vecinătatea Rusiei.

Așa a început drama Basarabiei, acum aproape 200 de ani. Să-i învinuim doar pe fanarioți? Sunt și astăzi istorici care susțin că grupul de familii fanariote care vreme de sute de ani au uneltit în culisele puterii otomane — plătind adesea cu capul ambiția și îndrăzneala lor — au urzit un complot „cu bătaie lungă", în care scopul era să sape în ascuns puterea otomană până ar fi fost în măsură să reconstituie, sub conducerea lor, o împărăție creștină cu toate popoarele ortodoxe din regiune. Fapt e că grecii (toți grecii, nu numai fanarioții!), prea mândri de trecutul lor bizantin, au avut întotdeauna un complex de superioritate față de popoarele vecine, inclusiv, bineînțeles, românii, și era deci firesc să nu țină seama de interesele locale, regionale, deoarece numai ei (nu-i așa?) erau chemați să conducă toate națiunile ortodoxe. La perpetuarea acestei mentalități a mai contribuit și faptul că, la puțin timp după cucerirea Constantinopolului în 1453, sultanul Mehmet chemase pe noul patriarh Ghenadie (care se opusese Uniunii de la Florența) și-i încredințase păstorirea tuturor creștinilor din fostul Imperiu Bizantin și din Balcani, astfel încât, în mod paradoxal, Biserica de la Constantinopol a avut mai multă influență politică sub turci decât în perioada anterioară.