Popoarele creștine se revoltă împotriva turcilor.
Eteria și Tudor Vladimirescu (1821)

Tudor Vladimirescu

Despre Tudor Vladimirescu și controversele legate de persoana sa

Un articol de  Dan Falcan

Tudor, omul

Cu maximă exactitate, nu se cunoaște nici data, nici locul nașterii. Cel mai probabil a văzut lumina zilei în satul Vladimiri din Gorj, în jurul anului 1780. Familia sa era una de moșneni, deci de mici proprietari de pământ. De crescut, a crescut în casele boierului Glogoveanu din Craiova, împreună cu fiul acestuia. Fire întreprinzătoare, Tudor reușește până la vârsta de 30-35 de ani să strângă o însemnată avere, în special ca urmare a negoțului cu vite și porci, dar și cu cereale. Vladimirescu deținea câteva moșii la Cerneți, Cloșani, Purcari, Topolnița, Baia de Aramă etc. Ridică biserica din Prejna și începe construirea altui lăcaș la Cloșani. Avea o cârciumă și câteva mori de apă. Tudor știa greaca, rusa și germana. Ca înfățișare era, după mărturia unui contemporan, „om de statură mai înalt decât de mijloc, talia bine proporționată, fața blondă, mustața galbenă, părul castaniu, obrazul mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici slab, cu o mică bărbie, om nu urât; sta drept, țanțoș, vorba brevă (scurtă), răstită și... destul de elocventă, aer de comandant... Netăgăduit este că era om de inimă. Cine știe ce ar fi fost într-o altă sferă, într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat, un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar timpul, locul și mijloacele i-au lipsit”.

În timpul războiului ruso-turc (1806-1812), participă ca voluntar în armata țaristă alături de pandurii săi din zona Olteniei, remarcându-se prin curaj și pricepere. Va obține gradul de locotenent, precum și ordinul „Vladimir”, clasa a III-a. De aici, relațiile bune pe care le va menține cu autoritățile rusești.

Deci, până în 1821, Tudor făcuse dovada spiritului său de inițiativă, a energiei sale, a capacităților militare și organizatorice. Era un om umblat, vorbitor de limbi străine, cu bune conexiuni în toate mediile sociale, inclusiv cel boieresc, și un apropiat al consulatului general al Rusiei de la București. Cu alte cuvinte, Tudor era omul ideal pentru a conduce mișcarea de emancipare a țării și restabilirea statutului de autonomie al Țării Românești, atât de grav încălcat în ultimul veac de către Poarta Otomană.

 

Tudor și Eteria

S-a speculat mult pe tema relațiilor dintre Tudor și Eterie: colaborare, subordonare sau doar acțiuni paralele. Era Vladimirescu membru al Eteriei și, în această calitate, a trădat un jurământ făcut? Pe cale de consecință, execuția sa ar fi fost perfect legitimă. Sau era vorba doar despre o colaborare, limitată în timp și spațiu, între cele două mișcări, cea românească și cea greacă, ambele urmând de fapt obiective diferite? Eteria (Philike Hetairia), adică Societate amicală, fusese înființată la Odessa, în 1814, de către trei negustori greci (Nicolae Skuphas, Athanasie Tsakalalof și Pangiotes Anagnostopulos), având ca obiectiv nici mai mult, nici mai puțin decât „uniunea armată a tuturor creștinilor din Imperiul Otoman pentru a face să triumfe Crucea asupra Semilunii”. Profitând de existența unei numeroase diaspore grecești, eteriștii și-au dezvoltat rapid o adevărată rețea de nuclee conspirative de la Paris și Munchen până la Viena, Moscova și București. Organizația avea peste 80.000 de membri și beneficia de sprijinul lui Ioan Capodistrias (1776-1831), grec de origine, ministru-adjunct de Externe al țarului Alexandru I. De altfel, Capodistrias va ajunge ulterior primul președinte al Greciei independente (1829-1831), sfârșind însă la fel de tragic ca și Tudor, asasinat de doi dintre foștii săi tovarăși de luptă. În calitate de șef al diplomației țariste, Capodistrias împânzise consulatele și agențiile ruse din Orient și Europa de sud cu agenți sau simpatizanți ai Eteriei. Atât consulul general al Rusiei la București, Al. Pini, cât și secretarul consulatului, Leventis, erau membri ai Eteriei. Domnitorul Moldovei, Mihai Șuțu (1819-1821) era, de asemenea, simpatizant al cauzei eteriste, nu însă și Alexandru Șuțu, domnul Țării Românești (1818-1821), fapt care îi va atrage de altfel și sfârșitul, el fiind otrăvit de medicul său, probabil la ordinul Eteriei.

În privința apartenenței lui Tudor la Eterie, este aproape sigur că nu a fost membru al acestei confrerii, măcar și pentru simplul fapt că nu era grec; „trebuie spus că aceasta (Eteria, n.n) era formată exclusiv din greci și că acolo unde găsim indivizi de altă origine etnică este vorba de simpatizanți, sprijinitori, membri ai unor grupuri asociate mișcării de eliberare a patrioților eleni, agenți plătiți ai mișcării” (Alex. M. Stoenescu). Organic, nimic nu putea să-l lege pe Tudor de Eterie, cu excepția protecției comune, din partea Rusiei, pe care se bazau în acțiunile lor. Așa-zisul legământ al lui Tudor față de Eterie, datat de unii cercetători în decembrie 1820, de alții în ianuarie 1821, nu este în fond nimic altceva decât un acord de colaborare încheiat cu doi cunoscuți fruntași eteriști, Iordache Olimpiotul și Ion Farmache. Colaborarea viza o acțiune comună în perspectiva declanșării unui război ruso-turc, dar fiecare parte urmărea de fapt obiective diferite: grecii – independența patriei lor, românii – redobândirea autonomiei. De aici și prima diferență majoră dintre viziunile celor două părți: în timp ce eteriștii nu puteau să ajungă la rezultatul dorit decât printr-o ridicare generală la luptă împotriva turcilor, Tudor și boierii care îl sprijineau mizau și pe cartea unei înțelegeri cu Poarta, dacă aceasta se arăta dispusă să le satisfacă doleanțele. A doua divergență majoră o constituia faptul că, în timp ce fruntașii partidei naționale doreau îndepărtarea fanarioților din structurile de conducere ale țărilor române, eteriștii se bazau pe aceștia în vederea îndeplinirii obiectivelor lor. În acord se sublinia obligativitatea consultărilor și deciziilor comune, ceea ce arată încă o dată egalitatea de poziții a semnatarilor.

 

Revoluția

Adevărata înțelegere însă, Tudor o avea cu acea parte a boierilor pământeni sau „făgăduiți” cauzei naționale, care vedeau în fostul pandur personalitatea potrivită pentru a declanșa mișcarea de emancipare națională. „Omul asupra căruia și-au îndreptat privirile fruntașii boierimii a fost slugerul Tudor (Theodor) din Vladimiri, numit de aceea și Vladimirescu... Era un om energic, decis, cu spirit de inițiativă și cu lecturi istorice. Capacitatea de comandă și prestigiul de care se bucura în Oltenia erau temeiuri hotărâtoare de a-i încredința lui conducerea mișcării de emancipare” (Fl. Constantiniu). În acest sens, cei trei mari boieri ai Țării Românești, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, îi dau pe 15 ianuarie 1821 o împuternicire lui Tudor Vladimirescu, mandatându-l să declanșeze acțiunea militară: „Fiindcă este să se facă obștescul folos neamului creștinesc și patriei noastre, drept aceea ca niște buni și credincioși frați creștini toți și iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme și să urmezi precum ești povățuit”. Povețele, evident, urmau să vină pe parcurs de la semnatarii împuternicirii.

Pe 19 ianuarie 1821 moare domnul Țării Românești, Alexandru Șuțu. Este posibil chiar ca el să-și fi dat obștescul sfârșit ceva mai înainte, dar știrea să fi fost ascunsă pentru a permite finalizarea ultimelor pregătiri ale conspiratorilor. Deloc întâmplător, Caimacamia constituită în urma decesului lui Șuțu și care urma să administreze țara până la numirea unui nou domnitor de către Poartă era condusă de aceiași trei mari boieri cu care Tudor încheiase înțelegerea din 15 ianuarie. Încă din noaptea precedentă anunțului morții domnitorului, 18/19 ianuarie, Tudor plecase spre Oltenia, spre a declanșa acțiunea convenită cu marii boieri, însoțit fiind de Dimitrie Macedonschi, omul Eteriei, și de o gardă de arnăuți. Pe 21 ianuarie ajunge la Târgu-Jiu, unde trage la casele prietenului său, Vasile Moangă. Acestuia îi destăinuie că răscularea poporului se va face cu consimțământul boierilor patrioți. Sceptic, Moangă îi replică că din această întreprindere „nu va scăpa cu viață”. Răspunsul lui Tudor a intrat deja în legendă: „Ştiu, prietene, dar din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămașa morții”.

Noaptea de 22/23 ianuarie Vladimirescu și-o petrece la mănăstirea Tismana, urmând ca a doua zi să declanșeze acțiunea. Locul ales este câmpia din aproprierea satului Padeș, de unde își lansează celebra proclamație, de fapt primul document al revoluției. Tonul folosit este dur, menit să incite și să stimuleze populația să i se alăture: „Dar pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?” Prin această proclamație, Tudor pare că „trasează adevărata orientare a revoluției, atât în sens politic-național, cât și social, conferind acesteia un caracter independent de marii boieri, cu care se înțelesese inițial, evident, stârnind nemulțumirea acestora, în orice caz, o stare de incertitudine și confuzie” (N. Isar). Însă, la o mai atentă citire a proclamației, deslușim niște nuanțe, care atenuează mult din presupusul caracter anti boieresc ce-i este îndeobște atribuit. „Să știți că nimenea dintre noi nu este slobod, în vremea aceștii Adunări-obștii folositoare-ca să se atingă măcar de un grăunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, orășean sau țăran, sau de al vreunui locuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jertfească; însă ale celor cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai ale acelora să se ia, pentru folosul de obște”. Cu alte cuvinte, inerentele acte de jaf ce ar fi urmat să se producă erau permise doar împotriva celor care s-ar fi opus mișcării, în niciun caz celor „făgăduiți”, cu care de altfel Tudor era înțeles.

Pentru a pătrunde sensul acțiunilor ulterioare ale lui Tudor este esențial să descifrăm întreaga complexitate a peisajului social, politic și diplomatic în care are loc mișcarea sa. Pe de o parte, el are o înțelegere cu marii boieri pământeni, dornici să scape de domnii fanarioți și să restabilească autonomia țării, dar fără ca sistemul social să se schimbe. Pe de altă parte, Tudor trebuie să ridice o populație și în primul rând pe țărani, liberi sau neliberi, excedați de o fiscalitate nemiloasă, agravată în timpul ultimilor doi domni, Caragea și Șuțu: „Ajuns în Oltenia, în fruntea pandurilor, dar și a altor pături ale lumii satelor, ca și ale orășenilor, care răspund la chemarea sa, [...] Tudor se vede silit să adapteze programul și acțiunile sale pe linia satisfacerii intereselor nu numai ale marilor boieri, ci și pe linia intereselor acestor categorii sociale care stăteau la baza mișcării” (N. Isar).

Înțeles cu Eteria și bazându-se pe sprijinul rus, în eventualitatea unui conflict, pe care sconta, între țar și Poartă, Vladimirescu trebuia în același timp să menajeze momentan susceptibilitățile turcilor, pentru a nu provoca o intervenție a acestora. În plus, Tudor avea și propriile sale proiecte de promovare politică, neacceptând niciun moment doar statutul de instrument al boierilor, al Eteriei, al Rusiei sau al oricui altcuiva. Gestionarea acestei situații extrem de fluide, concomitent cu menținerea disciplinei în rândurile propriei sale oștiri, ca și preîntâmpinarea unor abuzuri, ce, incontrolabil, urmau să se producă, făceau din misiunea lui Tudor una foarte dificilă. Vorba lui Iuliu Maniu: „O revoluție știi întotdeauna cum începe, dar niciodată nu știi cum se sfârșește”. Tot de la Padeș, Vladimirescu expediază și trei memorii explicative ale acțiunii sale, unul către Înalta Poartă, celelalte două împăraților Rusiei și Austriei, aflați, în acel moment, la congresul Sfintei Alianțe de la Laybach (astăzi, Ljubliana, capitala Sloveniei). „În memoriu către sultan – pe un ton ce respecta raporturile tradiționale cu acesta, dar ferm în esența lui – fără a se aduce o acuzație directă suzeranului, se motiva acțiunea începută, cerându-se Porții să se abțină de la vreun act de autoritate până ce «norodul» nu va readuce dreptatea în țară, după care un reprezentant al sultanului putea veni să constate și să se convingă atât de justețea acțiunii, cât și de dreptatea reașezată. În continuare, n-a fost întreruptă legătura cu paşalele de la Dunăre, iar prin ele cu Poarta și chiar direct, la Istanbul, vor fi trimiși curieri cu alte memorii" (G.D. Iscru).

Copii ale proclamației au fost trimise în toată Oltenia, fapt care a contribuit la o masivă adeziune a populației la mișcarea inițiată de Tudor. Fundamentală însă la această impresionantă raliere a locuitorilor din Oltenia era starea deplorabilă în care se găseau aceștia. Impresionant și extrem de sugestiv este tabloul suferințelor pe care trebuia să le suporte sărmanul contribuabil muntean, tablou schițat de către unul dintre cei mai luminați oameni ai vremii, Dinicu Golescu: „O! Se cutremură mintea omului când își va aduce aminte că [...] frații noștri au fost câte zece așternuți pe pământ, cu ochii în soare și o bârnă mare și grea pusă pe pântecele lor ca, mușcându-i muștele și țânțarii, nici să nu poată a se feri![...] Aceste nedrepte urmări și nepomenite peste tot pământul i-au adus pe ticăloșii locuitori întru așa stare, încât intrând cineva într-acele locuri, unde se numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici casă, nici gard împrejurul casei, nici car, nici bou, nici vacă, nici pătul cu semănăturile omului pentru hrana familiei [...] ci numai niște odăi în pământ ce le zic bordeie”. Tudor era un prea bun cunoscător al acestei stări de lucruri pentru a nu-și da seama că un mesaj de îndreptare a nedreptăților va merge direct la inimile oamenilor. Plecat din București cu un program național cu accente anti fanariote, Vladimirescu lansează la Padeș o proclamație axată mai degrabă pe rezolvarea unor probleme sociale. În fond, pentru cei care îl urmau, era mai important să scadă birurile, decât dacă domnul era grec sau român.

De la Padeș, Tudor se îndreaptă spre Craiova, mica lui ceată crescând, „ca un bulgăre de zăpadă care are aparența de a se transforma într-o lavină”, după cum plastic raporta consulul austriac de la București superiorilor săi. Trece prin Baia de Aramă, Strehaia și Gura Motrului (unde lichidează rapid rezistența opusă de notabilitățile locale), așezându-și tabăra nu departe de Craiova, la Țânțăreni. Aici va rămâne aproape toată luna februarie (4-28), răstimp în care poartă o asiduă corespondență cu Divanul și cu reprezentanții marilor puteri la București. În cadrul acestui dialog epistolar, de mare însemnătate este scrisoarea pe care Vladimirescu i-o trimite pe 11 februarie marelui vornic, Nicolae Văcărescu, un adevărat rechizitoriu la adresa clasei politice și de reafirmare a legitimității autorității sale, bazată pe masiva adeziune populară de care se bucura:„Dar, cum nu socotiți dumneavoastră că patrie se cheamă popolul, iar nu tagma jefuitorilor? Și cer ca să-mi arăți dumneata ce împotrivire arăt eu împotriva popolului? Că eu alta nu sunt, decât numai un om luat de către tot norodul țării cel amărât și dosădit din pricina jăfuitorilor ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptăților!”.

Îndelungata staționare a „Adunării norodului” (armata lui Tudor, dar și organ reprezentativ al poporului) la Țânțăreni are la bază motivații strategice, politice și diplomatice. În primul rând, Vladimirescu dorea să-și consolideze baza de putere din Oltenia, atât pentru a avea spatele asigurat în timpul marșului pe care urma să-l efectueze spre București, dar și pentru a se bucura de o zonă de refugiu în cazul unei intervenții turcești. În acest sens, el transformă mănăstirile oltenești (Tismana, Polovraci, Bistrița, Cozia) în adevărate puncte întărite, dotându-le cu oameni, muniții și „zaherele”. Concomitent, Tudor urmărește cu maximă atenție evoluția situației politico-militare din zonă: declanșarea insurecției eteriste, atitudinea Rusiei și reacția Imperiului Otoman.

 

Revolta greacă

Inițial, Eteria își propusese să declanșeze mișcarea de eliberare în Pelopones, simultan cu o diversiune în Țările Române, menită să oblige Poarta să lupte pe două fronturi. Alexandru Ipsilanti, nerăbdător, fără a calcula îndeajuns consecințele actului său, intră pe 22 februarie în Moldova cu o mică oaste ocupând Iașii, unde este așteptat de domnul Mihai Șuțu, simpatizant al Eteriei. A doua zi, Ipsilanti lansează o proclamație către toți locuitorii Moldovei, asigurându-i că în cazul intrării turcilor în țară, aceștia se vor confrunta cu o „strașnică putere”, aluzie evidentă la Rusia. În același timp, turcii din Iași și Galați sunt masacrați de către eteriști, fapt care va stârni mânia sultanului. Grecii din Moreea și insulele Marii Egee ridică și ei steagul revoltei având în frunte remarcabili conducători – mulți intrați în legendă – precum Marko Botzaris, Ioan Mavromichalis sau Theodor Kolokotronis. În scurt timp, Moreea este eliberată, iar flota grecească reușește să o înfrângă pe cea turcă. Revoluționarii greci adresează un patetic apel puterilor europene, reamintindu-le de datoria de recunoștință pe care o au față de poporul care îi dăduse lumii pe Socrate, Aristotel, Eschil și Fidias: „Grecia, mama voastră, a fost vatra luminii care s-a răspândit asupra voastră; pentru acest titlu ea contează pe eforturile filantropiei voastre active. Arme, mijloace pecuniare, sfaturi, iată ce așteaptă de la voi”. Dar strigătele disperate de ajutor ale grecilor nu vor avea niciun ecou. Pentru monarhii și oamenii politici întruniți în conclavul de la Laybach, cei ce luptau în Pelopones și insule nu erau decât niște răzvrătiți care se ridicaseră împotriva suveranului lor legiuit. Chiar dacă acesta, sultanul Mahmud al IV-lea, nu era decât un nelegiuit care dăduse mână liberă fanaticilor musulmani să se răfuiască cu grecii, vinovați cu toții de „marea conspirație”. În noaptea Paștelui (22 aprilie 1821), patriarhul Constantinopolului, în vârstă de 84 de ani, împreună cu alți 12 episcopi, este spânzurat de către ieniceri. În zilele următoare, toți membrii sinodului au fost torturați și uciși. Numai în Istanbul au fost omorâți peste zece mii de greci. Era evident că fără sprijinul puterilor europene, în principal al Rusiei, poporul grec va fi supus unor represalii fără milă din partea Porții. Hotărârea mai marilor Europei fusese însă luată demult. La 23 februarie cade ca un trăsnet vestea dezavuării de către țar a acțiunilor întreprinse de Ipsilanti și Vladimirescu.

 

Vetoul lui Metternich

Ce se întâmplase? Pentru a putea descifra resorturile intime ale deciziei țarului de a se delimita de acțiunea Eteriei, precum și de cea a lui Tudor Vladimirescu, trebuie să facem o scurtă incursiune în trecut, mai bine zis cu șase ani în urmă. Atunci, imediat după înfrângerea și prima abdicare a lui Napoleon (6 aprilie 1814), marile puteri învingătoare, Marea Britanie, Rusia, Austria și Prusia, convocaseră Congresul de la Viena, menit să restabilească în linii mari situația de dinaintea Revoluției Franceze (1789). După semnarea „Actului final” al Congresului de la Viena (9 iunie 1815) și bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815), cei trei suverani ai marilor puteri continentale, împăratul Alexandru I al Rusiei, împăratul Austriei, Francisc I, și regele Prusiei, Frederic-Wilhelm al III-lea, semnează pe 26 septembrie, la Paris, actul de constituire al „Sfintei Alianțe”. Aflat la acea dată sub influența misticei baroane Iulia Krudener, Alexandru I i-a convins și pe ceilalți doi monarhi de necesitatea creării unei „mari alianțe europene” puse sub patronajul divinității și ghidându-se după principiile fraternității creștine. „Sfânta Alianță” a fost, după inspirata expresie a cancelarului austriac Metternich, „expresia sentimentelor mistice ale împăratului Alexandru și aplicarea principiilor creștinismului în politică”.

În viziunea inițiatorului, actul semnat la 26 septembrie presupunea solidaritatea monarhilor și a popoarelor lor în vederea realizării unei „unice națiuni”. Cum avea să se înfăptuiască acest lucru era mai greu de explicat și încă și mai greu de realizat, dar pragmaticul Metternich a reușit să stoarcă esențialul din aceasta „frântură de nonsens sublim” după cum el însuși o aprecia. Din solemna și abstracta sintagmă a „fraternității și solidarității suveranilor”, cancelarul austriac a extras principiul intervenției în oricare stat european – și nu numai – confruntat cu o situație revoluționară menită să pună în pericol puterea absolutistă a vreunui suveran. Dacă în nebuloasa viziune a țarului, solidaritatea creștină se aplica inclusiv popoarelor, în gândirea practică a lui Metternich, ea devenea funcțională doar în cazul monarhilor. Drept urmare, congresele ulterioare ale „Sfintei Alianțe” de la Aachen (1818), Troppau (1820), Laybach (1821), Verona (1822) vor statua „dreptul la intervenție”, acesta devenind efectiv în cazul revoluțiilor din Italia (1821) și Spania (1823). Doar atitudinea Statelor Unite, concretizată în celebra doctrină Monroe (2 decembrie 1823), va face ca principiile „Sfintei Alianțe” să nu fie exportate cu forța și în coloniile spaniole din America Latină, răsculate – nu-i așa? – împotriva suveranului lor legitim, monarhul iberic.

În momentul total nepotrivit, politic și diplomatic, al declanșării acțiunii eteriste și a celei conduse de Tudor, Alexandru I, aflat la Laybach, se vede prins în propria sa capcană. Ca ortodox și simpatizant al cauzei elene, dar și ca exponent al imperialismului slav, interesele l-ar fi îndemnat să sprijine cele două mișcări revoluționare îndreptate mai mult sau mai puțin împotriva Porții Otomane. Dar ca inițiator și semnatar al „Sfintei Alianțe” această abordare ieșea cu totul din calcul. Atât Ipsilanti, cât și Vladimirescu se ridicaseră împotriva ordinii de drept și a suveranului lor legitim, sultanul. Așa încât diplomației rusești nu-i mai rămâne decât să se alinieze poziției austriece, condamnând cu aceeași vehemență „caracterul subversiv” al acțiunilor revoluționare greacă și românească. La tonul ferm de dezavuare al împăratului rus se poate să fi contribuit însă și recenta (noiembrie 1820) revoltă a unuia dintre regimentele sale de gardă. Coincidența în timp a mișcărilor revoluționare din Regatul Neapolelui, condusă de Florestano Pepe (iulie 1820-martie1821), și din Spania, sub conducerea generalului Rafael Riego (ianuarie 1820-octombrie 1823), la care, iată, se adăuga acum și situația explozivă din Balcani, nu a făcut decât să alimenteze temerile lui Metternich că se află în fața unei conspirații revoluționare europene menite să destabilizeze ordinea de drept și stabilitatea continentului. În fața acestor provocări, orice atitudine cu excepția uneia intransigente ar fi însemnat o cedare de neconceput. Argumentele sale l-au convins pe Alexandru I, care, cu vădită neplăcere, a trebuit să se delimiteze categoric de acțiunile Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu.

Capodistrias însuși, protectorul din umbră al Eteriei, îi va scrie consulului rus la București, Al. Pini: „În Valahia, ca și la Madrid, la Lisabona și la Napoli, un grup de soldați sunt cei care au deschis scena dezordinilor și care se străduiesc să dea imperiul pe mâna anarhiei”.

 

Tudor la București

Între timp, Divanul de la București, adică „țara legală”, trimite doi emisari la Tudor, Nicolae Văcărescu (4 februarie) și Constantin Samurcaș (11 februarie), cu misiunea de a limpezi relațiile cu acesta. Dacă Văcărescu încearcă să ajungă la o rezolvare amiabilă a raporturilor dintre boieri și Tudor, primind însă faimosul răspuns: „patrie se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor”, Samurcaş – de asemenea, membru al Eteriei – pleacă din București luând cu el majoritatea forțelor militare, în principal arnăuții, fapt care confirmă ipoteza unei încercări de reprimare sau măcar de subordonare a mișcării lui Vladimirescu. Ba chiar, după unii istorici, atunci a avut loc prima tentativă de suprimare a lui Tudor: „Cu eșuarea misiunii lui C. Samurcaş în Oltenia se încheie prima acțiune importantă a eteriștilor fanarioți din Țara Românească de a-l subordona pe Tudor Vladimirescu sau neputând, de a-l suprima, având pentru aceasta colaborarea și complicitatea consulului general rus Al. Pini, ambele constatate de căpetenia «Adunării»”(G. D. Iscru). Arnăuții veniți cu Samurcaş sub comanda lui Iordache Olimpiotul, Ion Farmache și Hagi-Prodan fraternizează formal cu răsculații, alăturându-se acestora, dar provocându-i ulterior multe necazuri lui Tudor. În fond, ei erau oamenii lui Ipsilanti, nu ai lui Tudor și nici măcar ai boierilor de la București.

Pe 28 februarie, Tudor părăsește tabăra de la Țânțăreni, începându-și lentul marș spre București, marcat de incidentul de la Benești (unde Tudor execută doi căpitani de arnăuți, Iova și Ienciu, care-i jefuiseră pe boierii Oteteleşeni), dar și de cele două proclamații, din 16 și 20 martie, pe care el le adresează locuitorilor Capitalei. În aceeași zi în care Tudor pleca din Țânțăreni, o serie de mari boieri, în frunte cu triumviratul Brâncoveanu-Văcărescu-Ghica, aflând de dezavuarea țarului, fug din București, adăpostindu-se la Brașov. „Era ora adevărului: fără asistența Rusiei, totul era pierdut. Cei care îndrumaseră pe Tudor să ridice poporul la arme au fugit la Brașov, lăsându-l pe conducătorul «Adunării norodului» fără ghidajul politic pe care și-l asumaseră” (Fl. Constantiniu). Pe 21 martie 1821, Tudor intră în București ținând în mână o pâine mare, semn al păcii și belșugului. Trage la casele Zoicăi Brâncoveanu care se aflau la poalele dealului Mitropoliei. Mitropolia, ca și mănăstirile Mihai-Vodă și Radu-Vodă, se aflau în mâinile arnăuților lui Bimbașa Sava, omul Eteriei, dar și omul lui Scarlat Callimachi, noul domn numit de Poartă, după moartea lui Șuțu. Relațiile cu Sava, destul de ostile la început (arnăuții aflați în Mitropolie trag asupra pandurilor lui Tudor), se îmbunătățesc în următoarele zile. Rezerva însă rămâne de ambele părți, mai ales că Ipsilanti își începuse marșul spre București, unde va ajunge pe 25 martie. Șeful Eteriei își stabilește tabăra la Colentina, în timp ce principala tabără a lui Tudor se afla la Cotroceni. Întâlnirea dintre cei doi are loc pe 30 martie, în casele de la cișmeaua Mavrogheni (cam pe unde se află astăzi Muzeul Țăranului Român), dincolo de capul Podului Mogoșoaiei (actuala Cale a Victoriei). Ambii conducători se aflau într-o situație dificilă, mai cu seamă din cauza atitudinii țarului. Dar, în timp ce Ipsilanti se vedea confruntat și cu o foarte probabilă reacție dură a Porții, Tudor avusese grijă să mențină relațiile cu Poarta, prin intermediul paşalelor de la Dunăre (Silistra, Brăila, Giurgiu) și să-și reglementeze raporturile cu „țara legală”, adică cu boierii rămași în București.

Tratativele dintre Vladimirescu și boieri, desfășurate între 16-23 martie, s-au concretizat în două principale documente. În primul rând, mitropolitul țării, episcopii de Argeș și Buzău, împreună cu alți 53 de dregători, îi dau lui Tudor o „carte de adeverire”, în care afirmă că: „pornirea dumnealui slugerului Teodor Vladimirescu nu este rea și vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare și izbăvitoare”. La rândul său, Tudor dă un „jurământ” scris prin care se angajează să recunoască ca reprezentant legal al țării „vremelnica ocârmuire” (practic, boierii rămași în București), în care figura centrală era marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe. În realitate, „vremelnica ocârmuire” reprezenta aparența puterii, iar Tudor – realitatea ei. Sau, cum sugestiv nota cronicarul Dobrescu: „Tudor era poruncitor țării”. Oricum, în cadrul întâlnirii Tudor-Ipsilanti, cei doi reușesc să se pună de acord asupra unui singur lucru precis: delimitarea teritorială a autorității lor. În fapt, fiecare păstra ceea ce deja avea: Tudor – Oltenia și județele din sudul Munteniei; Ipsilanti – județele de sub munte din Muntenia.

 

Reacția otomană

Odată încheiat acordul cu Tudor, Ipsilanti părăsește Bucureștii (3 aprilie) îndreptându-se spre Târgoviște, unde, în absența sprijinului rus pe care scontase, voia să-și organizeze o zonă de rezistență împotriva intervenției turcești. Boierii, în frunte cu mitropolitul Dionisie Lupu, ar fi dorit să-l urmeze pe Ipsilanti, dar Tudor îi împiedică și le stabilește un fel de „domiciliu obligatoriu” în palatul Belvedere, de fapt conacul lui Dinicu Golescu. Până astăzi se păstrează urmele unui tunel subteran, având unul dintre capete – vizibil încă – în curtea conacului, iar celălalt undeva în zona Cotrocenilor. Pe 1 mai se produce așteptata intervenție turcească, aceștia înaintând pe câteva coloane în Oltenia, Muntenia și Moldova. Tudor, ezitant, a preferat să temporizeze adoptarea unei atitudini clare. Colaborarea sa era dorită de ambele părți, și de turci, și de eteriști. Tudor preferă însă o poziție de neutralitate în conflictul turco-eterist, declarându-le boierilor din „vremelnica ocârmuire”: „Eu trec peste Olt cu toată Adunarea norodului ca să mă întăresc în mânăstirile ce le-am umplut cu zaherele și cu panduri; și nădăjduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mă țin acolo multă vreme, ca în niște cetăți, până când voi sili pe turci să dea țării drepturile și privilegiile ce norodul le-a cerut prin mine de la Înalta Poartă”. Pe 15 mai, Tudor și oastea sa părăsesc Bucureștii, îndreptându-se spre Oltenia, pe drumul Piteștilor.

 

Un asasinat mișelesc

Tudor organizează marșul oamenilor săi după toate regulile artei militare, așa cum făcuse și pe drumul spre București. În primul rând, el punea mare preț pe disciplină, fapt care îl face, potrivit unui martor ocular, M. Cioranu, să execute până la Golești, pentru „furtișaguri mărunte, cu ștreang și cu glonț, douăzeci și doi de panduri în vârsta tinereții, bravi și făcuți pentru război”. Mai mult chiar, la poșta Cârcinovului, Tudor solicită tuturor căpitanilor săi să se angajeze în scris că nu vor mai tolera jafurile și furtișagurile. În caz contrar, ei urmau să fie răspunzători. Patru dintre căpitani, Ghiță Cutui, Ene Enescu, Ion Oarcă și Ioniță Urdăreanu, refuză. La Golești, Tudor îl execută pe Urdăreanu prin spânzurare, ceilalți trei reușind să scape. Această stare de tensiune din tabăra pandurilor va favoriza complotul eterist de curmare a vieții lui Tudor. Același M. Cioranu afirmă în amintirile sale că execuția lui Urdăreanu, „un flăcău [...] în cea mai frumoasă vârstă a juneței sale [...] și de o frumusețe nespusă”, în plus, rudă cu cea mai mare parte a căpitanilor lui Tudor, i-a indignat profund pe aceștia din urmă. De aici până la trădare sau cel puțin o pasivitate condamnabilă în fața acțiunii eteriste nu a fost decât un pas.

În noaptea de 20/21 mai, în tabăra de la Golești sosește Iordache Olimpiotul, omul lui Ipsilanti și fostul „tovarăș de drum” al lui Tudor pe drumul din Oltenia spre București. Profitând de starea de agitație din tabăra pandurilor și de insuficientele măsuri de pază luate de Tudor pentru siguranța sa personală, el reușește să-l aresteze pe acesta, punându-i în față acuzațiile de înțelegere cu turcii și de executare fără motiv a lui Urdăreanu. Ipsilanti și oamenii lui ajunseseră de mult la concluzia că Vladimirescu trebuie eliminat. Sperau în acest fel să alăture oastea pandurilor propriilor lor forțe în vederea conflictului cu turcii care devenise inevitabil. Dorință irealizabilă din moment ce pandurii, chiar și după arestarea lui Tudor, se vor îndrepta spre Oltenia sub conducerea propriilor lor comandanți. După un popas de o zi la Pitești, Tudor este dus la Târgoviște, în fața lui Ipsilanti. Dacă a fost sau nu judecat, aceasta rămâne încă o întrebare deschisă. Și, la urma urmei, cine să-l judece și pentru ce? „L-au judecat? El nu era un om să răspundă. L-au osândit? Ce preț putea să aibă osânda de la astfel de judecători? A fost omorât noaptea la marginea orașului, sub geana dealului de pe care priveghează mânăstirea Dealului cu rămășițele pământești ale lui Mihai” (N. Iorga).

Într-adevăr, crima s-a produs în puterea nopții (26/27 mai), iar sinistra faptă a fost dusă la îndeplinire de Vasile Caravia, un bețiv notoriu poreclit și „monstrul de la Galați”, Gherasim Orfanos și Constantin Cavaleropoulos. Aceștia au hăcuit trupul lui Tudor cu sulițe si topoare, aruncându-l apoi într-o fântână părăsită. Așa s-a sfârșit din viață unul dintre cei mai remarcabili oameni pe care i-a dat acest pământ românesc: trădat, umilit și ucis mișelește de niște venetici. Tudor rămâne însă în istorie și în conștiința românilor drept omul care, într-o clipă grea a existenței noastre, s-a ridicat și a glăsuit: Destul! Paloșul lui Vladimirescu a pus capăt unui veac de împilare, trasând calea neamului românesc spre o nouă epocă, cea a libertății și modernității.

Harta Țării Românești și a Moldovei în anul 1812, după pierderea Bucovinei și Basarabiei

Descrierea lustrației

Este prezentată harta Țării Românești și a Moldovei în anul 1812, după pierderea Bucovinei și Basarabiei. Granițele celor două state sunt marcate cu linii groase. Liniile subțiri reprezintă râurile care delimitează granițele istorice (Tisa, Dunăre, Prut și Nistru). Raialele turcești de pe Dunăre (zonele unde granița de sud nu urmărește cursul Dunării) sunt marcate sub locația lor.