Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Domniile pământene în Principate
Revolta lui Tudor Vladimirescu, în ciuda tragicului ei sfârșit, a avut totuși consecințe faste în Principate: turcii, nemaiavând încredere în greci, au hotărât să asculte cererea boierilor români de a li se da din nou un domn pământean. În 1822 începe deci la noi o nouă eră prin alegerea a doi domni pământeni. De fapt, la început a fost o numire de către sultan, dar o delegație de boieri din Muntenia și alta din Moldova veniseră cu propuneri, iar astfel sultanul pune domn în Moldova pe Ioan Sandu Sturdza, coborâtor dintr-o veche familie de boieri moldoveni, și în Muntenia pe Grigore IV Ghica - începe acum era modernizării în țările noastre.
Cu greu ne mai închipuim azi cum arătau oamenii și locurile la începutul veacului al XIX-lea, adică spre sfârșitul epocii fanariote. Desigur viața la țară, mai cu seamă la poalele munților, cu așezări mai numeroase de moșneni și răzeși, era neschimbată de veacuri, urmând ritmul anotimpurilor și muncilor la câmp, la vie sau la pădure. Portul țăranilor, al bărbaților și al femeilor, se păstra cu sfințenie din tată în fiu — sau mai bine zis de la mamă la fiică —, iar călătorii străini observă toți, cu mirare, într-o țară atât de năpăstuită și săracă, frumusețea broderiilor și curățenia cămășilor chiar și la cei mai săraci. La oraș însă, boierii, după ei și negustorii mai avuți, apoi și târgoveții, umblă în straie în stil oriental, după moda de la Constantinopol — Țarigrad i se spunea în graiul popular, și așa ne-a rămas până azi în cântecele bătrânești.
De aceea străinii apuseni, care poposeau mai mult la oraș, aveau la prima vedere, când veneau din Apus, impresia de a se afla deja într-o provincie a Imperiului Otoman — sau dacă veneau de la Constantinopol, de a se afla încă într-o provincie turcească. Dar deosebirea de Occident nu stătea numai în acest aspect exterior, al costumului oriental, uneori chiar exagerat de „exotic", cum a fost un timp calpacul, ca un dovleac uriaș pe capul boierilor, pentru un ochi occidental destul de urât și caraghios. Deosebite erau instituțiile, moravurile și vocabularul (care nu era „internațional" decât față de lumea otomană sau de moștenirea bizantină), și prin urmare mentalitățile. Deci când deodată au început boierii, clericii și toți cei mai avuți și cu carte să citească romane traduse din franțuzește ori nemțește, sau ziare venite de la Viena și Paris, apoi când nu s-a mai putut opune turcul ca cucoanele noastre să se îmbrace după moda apuseană, după ele luându-se și tinerii bărbați, și când au putut unii dintre aceștia să călătorească și să învețe în Apus, atunci s-a petrecut o adevărată revoluție cu consecințe incalculabile în toate domeniile. Trebuie insistat asupra profundei mutații care are loc la acel început de veac și care se va prelungi în decursul mai multor generații, ca să înțelegi chiar anumite probleme ale României de azi. În general, se trece prea repede asupra acestei adânci schimbări de acum 150-200 de ani, ca și când ar fi oarecum rușinos să arăți că pe-atunci mai făceam parte din altă lume decât cea căreia îi aparținem acum.
Influența franceză dominantă
Deja în epoca fanariotă începe influența franceză la noi, fiindcă Franța avea pe-atunci un prestigiu enorm în întreaga Europă. Se vorbea franțuzește în sferele înalte, de la Lisabona la Sankt-Petersburg. La noi marea cotitură se petrece în timpul ocupației rusești de la 1806 la 1812. Convinși de victoria finală a rușilor împotriva turcilor, tinerii boieri — și mai cu seamă boieroaicele! — au început să se îmbrace după moda apuseană, să danseze vals în loc să joace hora, și să învețe toți franțuzește, pentru că franțuzește se vorbea cu ocupantul rus!
Ceea ce nu i-a împiedicat pe unii boieri bătrâni, mai iscusiți în politică, cum a fost marele vornic Constantin Filipescu (deportat în cele din urmă la capătul Rusiei), să urzească intrigi împotriva rușilor și în favoarea turcilor, pe care-i considerau de-acum ca o pavăză necesară contra expansionismului rusesc. Când românii încep să călătorească în Occident, căutând sprijinul unei puteri străine împotriva rușilor sau a austriecilor, se îndreaptă fatalmente spre francezi. Nu doar pentru că Franța părea să rămână puterea cea mai mare, cu toată căderea lui Napoleon, dar mai cu seamă pentru că limba franceză se înrudește cu româna, aparținând amândouă familiei limbilor romanice. Așa începe la noi o extraordinară influență pașnică din partea unui stat străin, în așa măsură încât limba noastră, cea pe care o vorbim în fiecare zi, cuprinde, în majoritate, cuvinte de origine franceză, unele tranzitate prin italiană, care seamănă mai mult cu româna, altele preluate direct din latină. Prin faptul că tinerii intelectuali români (chiar cei care nu învățaseră în străinătate) vorbeau limba franceză, ei ne-au furnizat aproape toate cuvintele moderne. Trebuia să schimbăm cuvintele venite pe linie turcească sau grecească, pentru noul nostru sistem de administrație, pentru drept, politică, economie. Astfel, ispravnicul a devenit prefect, a chivernisi s-a zis de-acum a administra, zapciii au fost înlocuiți cu jandarmii (fr. medievală: gens d'armes, fr. modernă: gendarme), vistieria a devenit ministerul finanțelor etc., etc. în mod fatal trebuia să împrumutăm asemenea cuvinte dintr-o limbă străină, iar aceasta a fost franceza. Și această influență nu s-a șters, a rămas în limbă și este acum infiltrată în felul nostru de a gândi și a trăi. Noi nu ne mai dăm seama cât de mare a fost influența franceză în veacul al XIX-lea și chiar până la mijlocul veacului al XX-lea. Toată societatea românească, toți intelectualii vorbeau franțuzește. Boierimea vorbea franțuzește acasă.
Sunteți șocați? Nedumeriți? Nu e cazul. Este un fenomen universal: când o limbă se impune ca limbă de cultură, e vorbită de aristocrațiile altor țări fără complexe. Dacă citiți Război și pace de Lev Tolstoi, veți vedea cum dialogurile intime ale acelor ruși care-l învinseseră pe Napoleon sunt împănate cu fraze franțuzești. Mai surprinzător: Frederic cel Mare, geniul militar și făuritorul puterii prusace la sfârșitul secolului XVIII, strămoșul împăraților germani de la 1870 la 1918, era atât de îndrăgostit de limba franceză, în care făcea și versuri, încât a spus butada că el nu vorbește nemțește decât cu grăjdarii! Dar iată un exemplu și mai revelator (și prea puțin cunoscut): Cezar, marele Cezar al cărui nume a devenit sinonim cu împărat, el, adevăratul fondator al Imperiului Roman, când s-a prăbușit străpuns de 23 de lovituri de pumnal, văzându-l printre ucigași pe Brutus, fiul soției sale, a rostit acele cuvinte care ne mai tulbură adânc, după două mii de ani: „Și tu, fiul meu!" — dar le-a spus pe grecește, dovadă că vorbea grecește acasă! Acestea fiind zise, vă mai supără ideea că elitele noastre vorbeau, până nu demult, franțuzește?
Așadar, în momentul când începem să preluăm științele, filozofia, dreptul, în general cultura Occidentului, lucrurile se schimbă radical și relativ brutal la noi în țară, oarecum sub presiunea străinătății, în urma războaielor duse de austrieci și ruși împotriva turcilor. Am fost un teatru de război, războaiele au adus multe nenorociri la noi în țară, dar în cele din urmă au adus și posibilitatea de a ne dezbăra de dominația otomană.
Ocupația rusă din 1828-1834. Regulamentul Organic
Ne aflăm din nou în fața unui fenomen ciudat: rușii, în timpul cât ocupă Principatele după încă un război (1828-1829), care se termină cu pacea de la Adrianopol (septembrie 1829), vor impune în Principate un fel de nouă constituție care se va numi Regulamentul Organic. Iată ironia: rușii, aflați sub un regim autocrat, fără libertăți, fără parlament la ei în țară, vor impune în Principate un regim relativ mai liberal decât al lor. Apărând și în Rusia, pe la începutul secolului XIX, mișcări liberale, guvernatorul rus numit în Principate, generalul Pavel Kiseleff (al cărui nume îl păstrează o șosea din București), un conte relativ liberal, împreună cu cei din jurul lui, s-a gândit să experimenteze în Principatele Române un regim ceva mai liberal decât în Rusia și în orice caz mai liberal decât cel pe care turcii îl impuseseră Principatelor. Să ne înțelegem asupra cuvintelor. Când zic liberal, aceasta nu înseamnă că era de-acum democratic. Constituția era foarte aristocratică, în parlament nu apăreau decât boieri mari și mai mici, dar se inspira după unele modele europene: se ținea seama de independența justiției, iar parlamentul era separat de executiv; iată deci aplicat, pentru prima oară la noi în țară (e drept, cam șchiop), principiul lui Montesquieu din veacul al XVIII-lea: separarea puterilor; executivul, legislativul și judiciarul trebuie să fie separați, independenți unul de altul, pentru ca o țară să poată fi cârmuită într-un mod oarecum liberal, adică ferită de despotism și arbitrar. Acest principiu apare pentru prima oară în Regulamentul Organic.
Soarta țărănimii, în schimb, se înrăutățește în urma Regulamentului Organic. În 1829, prin pacea de la Adrianopol, turcii sunt siliți să liberalizeze navigația pe Marea Neagră și pe Dunăre, forțați bineînțeles de ruși, dar și de englezi, căci englezii dominau mările și voiau să liberalizeze comerțul. De la o zi la alta, libertatea comerțului în Principatele noastre face ca boierimea, care poseda majoritatea pământurilor, să se intereseze de o exploatare mai intensivă ca să producă grâne pentru export. Până atunci țăranul putea să cultive într-o oarecare libertate pământul boierilor, boierul era silit să dea cel puțin două treimi din moșia lui țăranilor, care o cultivau cum voiau și îi dădeau boierului o cincime, o pătrime sau o treime, dar dijma nu ajungea la jumătate din recoltă. Din momentul când boierii nu mai sunt siliți să dea grâul turcilor la preț redus, ci îl pot vinde francezilor sau englezilor, pe Dunăre, țăranii încep să fie mult mai exploatați de marii proprietari decât erau înainte de epoca Regulamentului Organic.
Iată cum progresul își are și reversul lui. Prima constituție românească reprezintă embrionul unei legislații de tip occidental, dar, pe de altă parte, înrăutățește soarta țăranilor în așa măsură încât, mai târziu, unii gânditori socialiști vor spune că avem de-a face cu o epocă de neoiobăgie. Degeaba era țăranul liber (nu mai exista șerbie la noi de la mijlocul secolului XVIII, am pomenit mai sus despre reforma lui Constantin Mavrocordat), faptul că era silit să folosească pământul boierului și să-i dea jumătate din munca efectuată cu mâna, cu plugul și cu boii lui, a făcut ca situația țărănimii să se degradeze. Iar aceasta în contextul în care, datorită îmbunătățirii condițiilor de igienă și a progreselor medicinei (vaccinul împotriva variolei, căreia i se spunea „altoi de vărsat" se introdusese la începutul veacului), populația la sate a crescut mult în secolul al XIX-lea.
Pe plan politic, aplicarea Regulamentului Organic a însemnat și o intervenție permanentă în treburile țării a reprezentanților ruși la București (până în 1834, generalul conte Pavel Kiseleff, apoi consulii ruși de la București și Iași), în așa măsură încât cele două principate deveniseră practic țări aflate sub protectorat rusesc. Situația domnilor, Mihăiță Vodă Sturdza (1834-1849) în Moldova, Alexandru Ghica (1834-1842) și Gheorghe Bibescu (1842-1848) în Muntenia, a fost extrem de grea, mereu învinuiți de liberalii dinăuntru că nu rezistă destul presiunilor rusești, și de consulii ruși că cedează prea mult opoziției dinăuntru. În Muntenia în special, Alexandru Ghica s-a confruntat în Adunarea legislativă cu o puternică opoziție, de tendință anti rusă. Unul dintre șefii acestei opoziții, Ion Câmpineanu, a și plecat în Occident pentru a trezi interesul marilor puteri în problema românească și e de mirare cum a putut fi primit în audiență de prim-miniștri apuseni, Lord Palmerston la Londra și Adolphe Thiers la Paris.
Întors în țară, a fost închis un timp — ca și tânărul Mitică Filipescu, primul nostru doctor în drept de la Paris și care, cu toate că aparținea uneia dintre cele mai puternice familii boierești din Muntenia, poate fi considerat, prin proiectul său politic, ca primul om politic socializant din țara noastră. Filipescu a murit în închisoare. O dată cu el fusese închis și tânărul Nicolae Bălcescu, care va juca un rol de frunte în revoluția de la 1848. În închisoare se îmbolnăvește el de tuberculoză („oftică" i se zicea pe atunci) care-l va doborî de tânăr.
Mai abil și mai iubit de ruși, Sturdza s-a menținut mai mult pe tron. Cu toate slăbiciunile de care toți trei domnitorii au fost învinuiți, se poate spune, obiectiv, că în timpul guvernării lor ambele principate au făcut progrese mari în domeniul economic și în domeniul cultural. S-au clădit orașe întregi, ca Brăila (privită, o vreme, de străini, ca mai frumoasă decât Bucureștii), Alexandria (după numele lui Alexandru Ghica); s-au deschis drumuri, s-au pavat și iluminat cele două capitale. La Iași, Mihăiță Vodă a inaugurat o universitate (Academia Mihăileană) și a întreținut un teatru francez. Comerțul în ambele principate a luat avânt, ca urmare a clauzelor tratatului de la Adrianopol, care liberalizase comerțul pe Dunăre și Marea Neagră și suprimase monopolul turcesc pe cereale și vite. Atunci a început să se închege cu adevărat o burghezie românească, din negustorime și din mica boierime. O consecință neprevăzută a fost însă și imigrarea din ce în ce mai masivă în Moldova a evreilor din Galiția, Polonia și Rusia, atrași de o nouă piață comercială în stare oarecum „virgină".
Lecturi suplimentare
Influența franceză asupra culturii române
Vodă Constantin Mavrocordat are meritul, încă nu pe deplin recunoscut, de a fi realizat o importantă aducere în contemporaneitate a sistemului legislativ. Ideile occidentale care circulă sunt aproape în totalitate de sorginte franceză și ele pregătesc zona, alături de întreaga Europă, pentru preluarea torței aprinse a Revoluției Franceze. Este momentul unei schimbări fără precedent a mentalităților și instituțiilor. Această schimbare nu ar fi fost posibilă fără o puternică influență culturală, care s-a manifestat cu precădere prin circulația cărților și prin reprezentațiile teatrale. Momentul decisiv al prezenței franceze în această parte a Europei a fost acela al campaniilor napoleoniene, al contactului direct al ofițerilor francezi cu populația Europei răsăritene și, paradoxal, al prezenței armatei ruse în zonă, armată care lupta cu regimentele Împăratului, dar care adoptase cu entuziasm ideile noii Franțe. [...] Deși a pierdut războiul, Franța a câștigat pacea și, mai cu seamă, mințile și sufletele. Până la Revoluția din 1848, primăvara popoarelor, influența franceză a crescut puternic, mai cu seamă ca urmare a ideilor care au animat Răscoala lui Horea, o mișcare iluministă manifestată în chip violent, ceea ce este ciudat, dar specific, și a mișcării lui Tudor Vladimirescu. Oare sintagma “Patria este poporul și nu tagma jefuitorilor” nu este un ecou simplu și puternic al ideologiei revoluționare franceze? Anul 1848 a fost pregătit de tinerii care au studiat în Franța, de boierii și târgoveții luminați și doritori de schimbarea lucrurilor, ca Dinicu Golescu. Revoluția de la 1848, deși neterminată, deși înfrântă, a condus către cea mai mare izbândă a secolului, Unirea Principatelor. Oamenii luminați la școlile franceze au știut și au putut să comunice adevăruri simple, dar puternice, nu doar în mediul lor, ci cercurilor foarte largi de români, de la boieri la țărani.
[...] sincronizarea la lumea modernă, cea care a avut loc în perioada interbelică, datorează enorm culturii franceze. Înainte de toate, cultura scrisă. Bibliotecile personale ale intelectualilor români conțineau ultimele noutăți editoriale de la Paris, muzica franceză, arta spectacolului, pictura, arhitectura, în general produsele spiritului erau puternic influențate de cultura franceză, fără a fi îndatorate ei. A fost un moment fast și roditor. Instituții fundamentale au fost create sau modernizate după modelul francez, de la fiscalitate la sănătate, de la cercetarea sociologică la sistemul de învățământ. Într-un fel, este firesc. Franța era, în acel moment, cea mai mare putere europeană, economică și intelectuală. Generații de tineri s-au format în universitățile Franței, în vreme ce în România și-a desfășurat cu succes activitatea, decenii întregi, Misiunea Franceză. Cea care a deschis în toate orașele țării biblioteci și centre de asistență economică. Rezultatul a fost formidabil. Astăzi, România se poate mândri cu o pleiadă impresionantă de mari intelectuali, artiști, savanți care s-au format, măcar parțial, în Franța. Și tot Franța a fost aceea care a acordat adăpost și i-a propulsat în marea cultură universală. Lista românilor care datorează și Franței gloria lor este uluitoare, iar noi vom aminti doar câteva nume – Ana de Noailles, Elena Vacaresco, Martha Bibescu, Brâncuși, Enescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Henri Coandă, Traian Vuia, Victor Babeș, Emil Racoviță, Virgil Constantin Gheorghiu, Mathyla Gyka, Ilarie Voronca sau Paul Celan. Lista este foarte lungă, aceste nume fiind între cele care răspund la prima chemare din memorie. Actori ca Elvira Popescu ori Yonell, cineaști ca Jean Negulescu, pictori ca N. Grigorescu și atât de mulți oameni cu renume încât “se sparie gândul” se adaugă acestei coloane a mândriei și prieteniei care străbate istoria.[...]
Sursa: Eugen Uricaru
De Alexandra Șerban
Proiectul politic al statului român modern, chestiune a cărei realizare a găsit o oportunitate odată cu declanșarea problemei orientale, la sfârșitul secolului XVIII, a presupus eforturile concertate a celor două Principate române – Țara Românească și Moldova, raportându-se întotdeauna atât la realitățile autohtone, cât și la raporturile de forțe dintre marile puteri ale timpului. Revendicările românilor priveau respectarea neutralității principatelor, modernizarea societății românești și libertatea de acțiune politică, independența. Pe fondul unui context internațional favorabil, în această perioadă au avut loc o serie de metamorfoze sociale și politice ce au dus la desăvârșirea unor aspirații importante pentru proiectul politic român.
După revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, următorul moment important de evocat este introducerea Regulamentelor Organice în Țara Românească (1831) și în Moldova (1832). Scopul declarat al acestor acte era organizarea țărilor române după principii moderne de factură occidentală, fiind primele legi cu caracter constituțional din cele două principate române. În timp, în jurul lor au apărut diverse polemici, chiar la scurtă vreme de la elaborare apărând o situație contradictorie: în ciuda faptului că elita politică românească a dorit implementarea unor astfel de legi decenii la rând, Regulamentele Organice au devenit rapid anacronice și se dorea a fi schimbate.
Situația socio-politică a Principatelor
Principatele se aflau sub suzeranitate otomană și sub protectorat țarist, cel din urmă instituit de jure prin tratatul de la Adrianopol din 1829. În vreme ce puterea și influența Imperiului Otoman erau măcinate de criză, Rusia țaristă se afla în expansiune și intenționa să administreze provinciile române. Așadar, într-un context internațional delicat, apare problema elaborării unor acte legislative care să organizeze viața politico-administrativă de pe teritoriul țărilor române. Conjunctura devine favorabilă Rusiei după ce, în 1829, în Principate este instituită administrația lui Kiseleff, cu scopul de a asigura exigențele ocupației ruse și interesele sale politice, pregătind astfel calea unei viitoare anexiuni.
Sub aspect social, realitatea oferea o perspectivă mai degrabă sumbră. Societatea românească era extrem de polarizată, nivelul de trai al țăranilor contrastând puternic cu cel al boierilor. În vreme ce țăranii erau exploatați și supuși unui sistem de dări abuziv, boierimea era interesată de menținerea status-quo-ului social și politic care îi conferea numeroase privilegii. Deși avea și rol politic, boierimea română era incapabilă să emită inițiative de modernizare a societății din cauza celor două mari puteri care dominau Principatele. Condițiile de trai rudimentare au cauzat numeroase boli și foamete, iar sistemul medical era aproape inexistent – doctorii erau accesibili doar acelora care aveau și posibilitățile financiare de a-i consulta. Nici în planul securității naționale Principatele române nu se aflau într-o situație mai fericită, întrucât suzeranitatea otomană presupunea faptul ca acestea să nu dețină o armată proprie.
Memoriile boierilor mici și mari
Anterior introducerii Regulamentelor Organice, pe teritoriul Principatelor s-au manifestat o serie de acțiuni ale boierilor față de puterile suzerană, respectiv protectoare. Luând forma memoriilor, acestea își propuneau punerea bazelor unui sistem de guvernământ ordonat și înlăturarea celui existent, considerat anarhic și arbitrar. Fundamentul acestor mișcări a fost reprezentat de ostilitatea boierimii române față de regimul fanariot, față de dominația otomană.
În Țara Românească, programul este redactat de doi mari boieri, Grigore Brâncoveanu și Alexandru Villara, dar prin dezideratele pe care le stipulează, proiectul este susceptibil de a fi semnat de oricare partid liberal. Revendicările boierilor vizează desființarea raialelor dunărene, întinderea hotarului țării până la talvegul Dunării, libertatea comerțului atât pe uscat, cât și pe apă pentru toate produsele țării și navigația liberă în toate apele Imperiului Otoman, revizuirea tarifului vamal și abolirea sistemului capitulațiilor. Din considerentul incompatibilității stăpânirii otomane cu nivelul de trai din țară, boierii acuză legitimitatea suzeranității otomane prin aceea că înăbușă viața economică și cauzează scoaterea banilor din țară. În scopul susținerii dezvoltării naționale, se prevede ca Mitropolia și episcopiile să susțină, din venituri proprii, școli în care să se predea în limba națională, iar produsele fabricate în țară să fie ferite de concurența străină prin taxe prohibitive.
Desigur, proiectul cuprindea și norme ce asigurau boierilor întreaga putere, consolidându-le statutul politic și social. Domnul se dorea a fi ales pe viață, de către cler și boieri, din rândul boierilor mari. Se dorea înființarea a două Divane superioare – administrativ și judecătoresc – ai căror membri să fie aleși tot din rândul marilor boieri și ai clerului. În Moldova, Mihail și Alexandru Sturdza redactează un memoriu cuprinzând deziderate asemănătoare cu cele ale valahilor. Atât Alexandru Villara, cât și Mihail și Alexandru Sturdza au făcut parte, mai târziu, din Comisia de reformă formată pentru elaborarea textelor Regulamentelor Organice.
Nemulțumiți de măsurile prevăzute de memoriile boierilor mari, care își asigurau exclusivitatea puterii, mica boierime se revoltă și, la rândul ei, semnează memorii. Printre cele mai notabile se regăsește „Proiectul de organizare al ciocoilor și cărvunarilor moldoveni” al lui Ionică Tăutu, din 1822, (proiect cunoscut și sub denumirea de Constituția Cărvunarilor), program revendicativ ce vizează modernizarea țării, respectul proprietății și limitarea puterii Domnului. În urma demersurilor micii boierimi, aceasta reușește să își asigure reprezentativitatea în viitoarea Adunare Obștească.
Indicațiile de la Petersburg
În anticiparea redactării Regulamentelor Organice, guvernul țarist a transmis câteva indicații ce suportă o oarecare asemănare cu trăsăturile inițiativelor boierilor. Alegerea Domnului urma a fi făcută de către o Adunare extraordinară „calificată să exprime dorința națiunii”, alcătuită din clerul înalt, marea boierime și deputații județelor, orașelor și breslelor. Clerul și marea boierime aveau asigurată o majoritate netă față de reprezentanții deputaților – 27 de deputați și 163 de boieri. Se sugerează și înființarea unei visterii publice care să strângă toate veniturile, ulterior stabilindu-se cheltuielile statului. De asemenea, se cere un recensământ al contribuabililor în cele două Principate; rezultatele din 1831 indicau în Moldova și în Țara Românească 2200000 de locuitori.
Pavel Kiseleff, dirijorul modernizării
Pavel Kiseleff era însărcinatul Rusiei în Principate, cu misiunea de a consolida condominiul ruso-turc și de a pregăti o viitoare anexare de către Rusia. Totuși, trimisul rușilor a luat o serie de măsuri care au contribuit la modernizarea societății și ridicarea nivelului de trai. Obiectivul era, firește, unul strategic: principatele de la Dunăre urmau să fie „vitrina” care va arăta lumii beneficiile protectoratului rus. Totuși, politica lui Kiseleff s-a înscris pe linia moderației și a înțelepciunii, a spiritului reformator, acesta dovedind veleități de bun administrator, de politician abil și receptiv la ideile timpului. Rusul reușește să pună punct epidemiei de ciumă care decima populația principatelor, să combată foametea printr-o mai bună organizare a distribuției de alimente și să modernizeze domeniul fiscal prin măsuri de înlăturare a abuzurilor la strângerea dărilor. De asemenea, tot Kiseleff este și artizanul modernizării orașelor, în special a Bucureștiului.
În timpul administrației Kiseleff, în 1830, sunt retrocedate și raialele Turnu, Giurgiu și Brăila împreună cu 30 de insule din jur și se delimitează granițele cu Imperiul Otoman. Bineînțeles, aceste ultime realizări veneau și în întâmpinarea unei viitoare anexări de către Rusia a Principatelor, aceasta fiind interesată de existența unor frontiere stabile pentru evitarea potențialelor conflicte teritoriale.
Preambulul modernizării
Problema reorganizării interne a Principatelor s-a pus pentru prima dată într-un document cu caracter internațional în anul 1826, în urma războiului ruso-turc ce s-a soldat cu semnarea Convenției de la Akkerman (Cetatea Albă). Prin intervenția Rusiei pe lângă Imperiul Otoman, actul adițional al Convenției cuprindea prevederi ce confereau Principatelor române dreptul de a avea reglementări proprii de ordine interioară și anulau principiul domniilor fanariote, individualizând astfel chestiunea românească în relațiile politice europene. Planul rusesc de întocmire a unui „Regulament General” nu a cunoscut materializare, întrucât Poarta otomană și boierii români nu au cooperat, acesta contravenind intereselor lor personale: pe de o parte, Poarta nu dorea creșterea prestigiului și influenței Rusiei în Principate, pe de altă parte, boierii nu erau interesați de o reformă în urma căreia să le fie îngrădite drepturile și privilegiile.
În șirul războaielor ruso-turce din secolele XVII-XIX, războiul din anii 1828-1829 a avut consecințele cele mai importante pentru evoluția societății românești: astfel se fac primii pași spre realizarea dezideratelor proiectului politic român de modernizare. Exceptând prevederile deja menționate anterior, se hotăra „deplina libertate” a comerțului și a navigației pe Dunăre și pe mare, respectarea tuturor privilegiilor și imunităților de care se bucurau Principatele și confirmarea de către Poartă a Regulamentului privind administrația și conducerea lor.
Comisia de reformă
Acțiuni premergătoare elaborării Regulamentelor Organice au început, la inițiativa Rusiei, în anul 1828, când consilierul de stat D. B. Daşcov a condus în Principate o anchetă ale cărei rezultate aveau să orienteze Comisia de redactare a proiectului. Comisia de reformă a fost alcătuită din două subcomisii, formate din reprezentanți ai fiecărui Principat, care au lucrat în paralel, sub conducerea consulului general al Rusiei, M. L. Minciaky. La rândul lor, subcomisiile erau compuse din patru membri desemnați de Prezidentul Plenipotențiar și de Înaltul Divan: Moldova era reprezentată de către vornicul Mihail Sturdza și vistiernicul Constantin Pașcanu-Cantacuzino (numiți de Minciaky) și vistiernicul Alexandru Sturdza și de Constantin Conachi (numiți de Divan), iar Țara Românească de Alexandru Villara și Iordache Filipescu, respectiv Emanoil Băleanu și Ștefan Bălăceanu. Secretarii fiecărei subcomisii erau aga Gheorghe Asachi pentru Moldova și Barbu Ştirbey pentru Țara Românească.
Odată elaborat, proiectul Regulamentelor Organice a fost trimis la Petersburg pentru a fi amendat de Consiliul țarului, înainte de a fi prezentat celor două Adunări Obștești din Principate. Textele Regulamentelor Organice au fost adoptate în ambele țări române, și intră în vigoare în iulie 1831 în Țara Românească și în ianuarie 1832 în Moldova. Deși au fost elaborate două corpuri de texte, principiile ce stau la baza lor sunt identice, în istoriografia românească întâlnindu-se adesea și termenul de Regulamentul Organic. Ambele Regulamente sunt alcătuite din 9 capitole, cel din Țara Românească cuprinzând 444 de articole, iar cel din Moldova 435 de articole.
Cadoul Rusiei: Regulamentele Organice, primele acte cu valoare constituțională
Regulamentele Organice se înscriu pe linia dictată de pretențiile emise de necesitatea realizării proiectului politic al statului român modern prin organizarea aproape identică a instituțiilor de stat, cu precădere a instituțiilor tradiționale, și anume Școala și Biserica, contribuind astfel la pregătirea unirii Principatelor. Se remarcă și un adevărat proces de modernizare a administrației, justiției, finanțelor, armatei, școlii și bisericii.
Deși au un pronunțat caracter modern în conformitate cu spiritul vremii în care sunt elaborate, Regulamentele Organice prezintă și tare, stipulând o serie de prevederi anacronice. Printre acestea, cea mai notabilă este favorizarea clasei boierilor în detrimentul țărănimii. Scutirea totală de dări a boierilor și a unei părți a clerului este compatibilă mai degrabă cu principiile feudalismului decât cu ideile moderne de factură occidentală. Rusia recurge la o serie de mijloace tot atât de simple pe atât de dibace (A. D. Xenopol), prin includerea în textul Regulamentelor a actului adițional prin care își asigura arbitrajul, adică „înrâurirea politică” în Principate. Numitul act specifica dreptul domnului de a dizolva Adunarea Obștească (sau vice-versa, dreptul Adunării de a face observații cu privire la Domn) numai cu aprobarea celor două puteri, protectoare, respectiv suzerană. Astfel, ingerința Rusiei în afacerile interne ale Principatelor a condus la neaplicarea în totalitate – uneori chiar deloc - a prevederilor stipulate de Regulamentele Organice, adevăratul scop pentru care au fost elaborate servind intereselor expansioniste ruse care vizau controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele și avansarea spre Peninsula Balcanică.
Având în vedere inițiativa rusă în elaborarea Regulamentelor Organice, nu se poate considera că acestea au fost o primă constituție veritabilă. Dar contribuția lor la modernizarea societății românești și la omogenizarea organizării interne a celor două principate române nu poate fi negată, conferindu-le atributul de acte cu valoare constituțională.
Surse:
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 2008
Djuvara, Neagu, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne (1800-1848), Editura Humanitas, București, 1995
Giurescu, C. Constantin, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru Literatură, București, 1966
Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor 1774-1848, vol. I, Editura Fundației România de Mâine, 2005
Oțetea, Andrei, Geneza Regulamentului Organic, în „Studii și articole de istorie”, II, 1957
Ilustrații
Hanuri bucureștene
Hanuri bucureștene
Hanul bucureștean era înconjurat în toate părțile cu ziduri groase și înalte ca de cetate, în interiorul cărora se aflau clădite prăvălii cu uși puternice de stejar, acoperite cu table de fier și cu una sau două ferestre mici.
Pe una din laturile pătratului sau dreptunghiului ce forma zidul înconjurător era poarta cea mare, pe unde se intra în întinsa curte a hanului. Această poartă era ca de cetate, în stare să înfrunte până și loviturile de tun.
În interiorul hanului se mai găseau odăi, chilii și magazii cu mărfuri în depozit, toate cu uși groase, ferestre mici și feruite și ziduri tari ca de biserică.
Bolțile și tavanele prăvăliilor erau așa de puternice încât dacă focul ardea la odăile de sus, prăvălia de jos era apărată. Din nefericire, „Focul cel Mare“ din ziua de Paște a anului 1847 a reușit să pârjolească tot la Hanul Sfântul Gheorghe cel Nou.
Prin fundul curții, proptite de ziduri, erau grajdurile, șoproanele și câte un puț sau două care serveau cu apă rece întregul han. În mijlocul curții se afla biserica hanului, cum era la Colțea, la Sfântul Gheorghe-Nou, care prevedea și camere pentru călugări.
Întreaga clădire avea unul sau doi îngrijitori, care aveau obligația să închidă seara porțile și să se îngrijească de siguranța hanului.
Existau hanuri primitoare pentru străini și hanuri numai pentru mărfuri și negustori. Construcția arhitectonică, modul de a se închide și de a se izola complet de lumea înconjurătoare, precum și călugării care locuiau aici, toate aceste motive i-au determinat pe străini sau pe trecători să le asemuiască cu unele mânăstiri din Italia.
Hanurile bucureștene au fost marile colaboratoare ale comerțului din secolul al XVII-lea și până la „Focul cel Mare“ din 1847, când schimbându-se Bucureștiul și felul de a face negoț al comercianților bucureșteni, ele nu au mai avut rațiunea de exista.
Descrierea ilustrației: Este prezentat planul Hanului lui Manuk. Liniile groase reprezintă pereții iar liniile subțiri reprezintă structurile de lemn (cerdac și scări) care duceau spre curtea interioară.
După 1807, când locurile vechii Curți Domnești fuseseră vândute, pe marginea gârlei, Manuk-Bey, un armean inteligent, odinioară om de încredere a lui Mustafa Pașa Bairactar, și peste fire de bogat, a clădit hanul numit al lui Manuk, care a devenit unul din hanurile cele mai cunoscute ale Bucureștiului.
Manuk Bey a cumpărat în Țara Românească, cu banii lui Mustafa Pașa, case, prăvălii, moșii, munți. Mai târziu, a trăit într-un palat superb din Paris, unde îi speriase pe parizieni cu bogăția și fastul său. A murit în Rusia, otrăvit de una dintre slugile sale.
Hanul acestui aventurier bogat a fost în București unul din hanurile cele mai vizitate între 1808 și 1860. Curtea Hanului lui Manuk era de pomină pentru zgomotul, murdăria și mulțimea trăsurilor care își odihneau roțile în curte.
Cărăuși care înhămau și deshămau, slugile hanului care alergau de la o masă la alta, găini care piguleau pe mormanele de bălegar, rațele care măcăneau prin băltoacele de lângă grajduri, ţigani care în loc să vorbească, răcneau unii la alții, purcei care guițau, câini care se încăierau cu cei ai străzii, toate acestea întrețineau atmosfera în faimosul han al lui Manuk-Bey.
Trei personaje care ilustrează îmbrăcămintea românilor la începutul secolului IXX
Descrierea ilustrației: sunt prezentate trei personaje care ilustrează felul în care se îmbrăcau românii la începutul secolului IXX. În stânga este un boier în caftan turcesc și cu calpac pe cap. Urmează o boieroaică în rochie după moda de la Paris, strânsă pe talie și cu bonetă legată cu fundă. Ultima din dreapta este o țărancă îmbrăcată în port popular, cu maramă pe cap, fustă lungă și fotă și ie cu broderie.