Tranziția 1944-1947

Fragmente din KEITH HITCHINS, România 1866 - 1947, HUMANITAS, 1996, versiune românească Ediția a II-a, 1998

România se găsea în a doua parte a anului 1944 într-o situație critică, evoluția ei firească spre valorile Europei Occidentale spre care se îndreptase încă din secolul al XIX-lea, era în acel moment amenințată de ocupația sovietică. După căderea dictaturii lui Antonescu și rapida accedere la putere a partidului comunist, sprijinit de armata roșie, direcția de dezvoltare a țării s-a îndepărtat brusc de Europa Apuseană pentru a se îndrepta către răsărit.

Principala problemă cu care s-a confruntat guvernul Sănătescu a fost aceea de a-și stabiliza relațiile cu noii săi aliați, în primul rând cu Uniunea Sovietică care trata România ca pe o țară învinsă. Din fericire o  convenție de armistițiu era însă utilă și guvernului de la Moscova dornic să implice în efortul de război forțele armate  și resursele românești, precum și să-și asigure liniile de comunicație cu frontul de nord, reprezentat de Transilvania și Ungaria pe de o parte și cu frontul din Balcani pe de altă parte.

Armistițiul semnat la 12 septembrie 1944 [...] impunea guvernului român să se alăture efortului de război aliat cu cel puțin 12 divizii de infanterie pe deplin echipate, să acorde liberă mișcare forțelor aliate pe teritoriul său; să asigure fondurile și proviziile în mod regulat  în sprijinul operațiunilor militare aliate împotriva Germaniei și Ungariei...) Singurul avantaj pe care România l-a obținut în urma acestui armistițiu a fost abrogarea Dictatului de la Viena și retrocedarea nordului Transilvaniei, rămânând însă ca mijloc de presiune politică asupra României ca decizia finală privind soarta acestui teritoriu să fie definitiv consimțită abia la Conferința de Pace. Armatele româno-sovietice au redobândit Transilvania în aceeași zi în care regele Mihai I al României împlinea 23 de ani, adică pe 25 octombrie 1944.

Statutul ambiguu al Transilvaniei, confruntările politice acerbe și de multe ori foarte violente, imposibilitatea guvernului de la București de a-și  exercita autoritatea în afara capitalei precum și impunerea administrației militare sovietice au făcut ca perioada dintre august 1944 și martie 1945 să fie plină de incertitudini și dezorganizare.

De această situație tulbure avea să profite cel mai mult partidul comunist, sprijinit si coordonat de autoritățile de ocupație sovietice. Deși la 23 august 1944 acesta nu număra mai mult de 1000  de membri, iar unii dintre conducătorii lui abia ieșiseră din închisoare, cum a fost [...] Gheorghe Gheorghiu-Dej care fusese închis din 1933 datorită rolului său în greva muncitorilor de la căile ferate [...]  alții ca Ana Pauker care locuise foarte mulți ani la Moscova și se reîntorseseră acasă odată cu armata roșie. Partidul comunist a avut la început două obiective importante, și anume înlăturarea de la putere a Partidului Național Țărănesc și Partidului Liberal, (numite partide istorice), și organizarea structurilor și creșterea numărului de membri prin promovarea în special a unor măsuri populiste.

În direcția realizării acestor obiective au înființat la 12 octombrie 1944, data oficială,  o coaliție numită Frontul Național Democrat, dominat în special de partidele de stânga. Acest front își propunea un set ambițios de reforme. Cele mai importante vizau reforma agrară prin exproprierea moșiilor mai mari de 50 de hectare, asigurarea de condiții mai bune de muncă pentru muncitori, funcționari sau țărani, realizarea unui echilibru între salariu și preț, dreptul la organizare sindicală, elaborarea unei alte legi fundamentale a României, naționalizarea Băncii Naționale împreună cu cele 18 bănci existente în acel moment și a industriei. Pe ultimele două puncte din lista de reforme nu vor insista la început totuși, de teamă că își vor pierde susținerea în rândul populației și a politicienilor dizidenți.

Hotărâți să preia puterea cu orice preț, comuniștii au folosit orice mijloc de propagandă, manipulare sau intimidare a adversarilor. În acest scop au cerut [...] instalarea unui guvern cu adevărat democratic, înlăturarea fasciștilor din administrația civilă, epurarea armatei de elementele reacționare și fasciste și reorganizarea acestuia într-un spirit democratic [...]. Trebuie însă să înțelegem că termenul de democratic le revenea lor, în timp ce apelativul fascist avea o conotație mult mai largă și îi cuprindea  în general pe toți opozanții comuniștilor. Punând eticheta de fascist cabinetului de miniștri condus de generalul Rădescu, în care și ei dețineau câteva ministere, împreună cu  Andrei Vîșinski, adjunctul ministrului de externe sovietic, au insistat pe lângă regele Mihai într-o negociere de tip ultimatum să demită acest guvern și să îl numească prim ministru pe Petru Groza.

Deși inițial regele a refuzat să îl numească pe Petru Groza, premier, fiind chiar gata să și abdice la un moment dat, până la urmă presiunile sovietice l-au silit să consimtă. Noul guvern, condus de președintele Frontului Plugarilor, partid constituit încă din 1933 în județul Hunedoara, a fost învestit la 6 martie 1945. Ca un semn de bunăvoință față de noul guvern, Stalin a atribuit la 9 martie nordul Transilvaniei definitiv României.

Opoziția față de cabinetul Petru Groza o constituiau în special liderii PNȚ și PNL. Președintele Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu era dezamăgit de lipsa de reacție a anglo-americanilor față de abuzurile sovietice în România. În iunie 1945 a tras chiar concluzia că [...] România nu mai era un stat suveran, pentru că guvernul era format în întregime din persoane doritoare să se pună la ordinul Uniunii Sovietice și pentru că propusele acorduri economice între cele două țări ar fi asigurat controlul Uniunii Sovietice asupra industriilor României și ar fi „comunizat într-adevăr întreaga structură economică [...]. Pentru a le slăbi tot mai mult popularitatea, comuniștii le-au desființat cluburile politice din capitală și din provincie, arestându-i pe organizatorii lor și interzicându-le ziarele și adunările publice. 

Din punct de vedere politic anul 1946 a stat în permanență sub influența organizării și desfășurării alegerilor parlamentare. Importanța lor era covârșitoare. Prognosticate a se desfășura la începutul anului, au avut loc în cele din urmă abia în luna noiembrie. Deoarece comuniștii se temeau, pe bună dreptate de rezultatul acestor voturi, și nu au lăsat nimic la voia întâmplării. În acest sens au adoptat la 13 iulie 1946 un decret prin care modificau legea electorală și obțineau puterea de a influența rezultatul alegerilor. Astfel, [...] legea permitea guvernului să-și numească proprii săi funcționari în fruntea tuturor comisiilor electorale care, printre alte sarcini, aveau și responsabilitatea înregistrării alegătorilor. Legea permitea ca votarea să se facă în birourile instituțiilor guvernamentale, în fabrici și alte instituții, unde se puteau exercita cu ușurință presiuni. În plus, legea a lipsit de dreptul de vot numeroase categorii de persoane, vag definite, precum cele care erau vinovate de „crime împotriva poporului" sau avuseseră „funcții de răspundere" în timpul dictaturii lui Antonescu. Pentru a submina forța elementelor moderate și a elementelor aparținând clasei mijlocii, care erau deschis anticomuniste, legea a schimbat structura tradițională a parlamentului prin desființarea Senatului, care în trecut servise de obicei interesele conservatoare […]. 

În toată această perioadă propaganda comunistă a fost deosebit de activă, iar pentru a-i crește eficiența a fost creat încă din martie 1945 un minister al propagandei. Instituția nou creată a fost răspunzătoare de răspândirea informației culturale, științifice sau artistice , cenzurând publicațiile neconforme cu viziunea comunistă asupra societății românești sau care erau ostile noului regim. Prin mijloace abuzive au reușit să exercite un [...] control efectiv asupra presei scrise [...].

Nici armata nu a reușit să scape de cleștii de fier ai noului guvern. Cabinetul Groza a […] trimis în rezervă sau a demis un mare număr de ofițeri, înlocuindu-i cu elemente mai binevoitoare acestuia, și a introdus unități speciale în armată, a căror sarcină era aceea de a realiza „reeducarea" deopotrivă a ofițerilor și soldaților [...] Acest efort susținut a făcut ca în primăvara anului 1946 armata să rămână doar un simplu instrument supus voinței partidului comunist și implicit Uniunii Sovietice.

Noul peisaj cultural românesc a fost foarte clar conturat într-o cuvântare publică de către liderul comunist Lucrețiu Pătrășcanu  care [...] s-a adresat direct intelectualilor. Și-a arătat disprețul față de intelectualitatea interbelică, a cărei „lipsă de principii" și al cărei „oportunism ieftin" le atribuia societății în care aceasta a trăit. Acum, avertiza el, intelectualitatea se afla la o răscruce. Nu trebuia să privească înapoi, spre trecut, pentru a-și alege drumul, ci trebuia să profite de ocazia ce i-o oferea Partidul Comunist de a construi „România nouă și democratică". El a făcut o comparație de rău augur cu intelectualii ruși din 1917: aceia care au înțeles ce se întâmpla „s-au aliniat" marilor evenimente ale timpului și au împlinit importante sarcini; ceilalți au fost „călcați în picioare de istorie […]. 

Cu toate acestea, efervescența culturală specifică perioadei interbelice a mai continuat un timp să supraviețuiască, de exemplu prin versurile romantice și anarhice ale unui Constant Onegaru, care se pare că era […] absorbit de propriile sale sentimente și percepții ale lumii din jurul său și protesta împotriva condiționării sociale și politice la care fusese supus. Pur și simplu, acesta nu era interesat de viața politică și de marile probleme sociale ale zilei […].

Direcția spre care se îndrepta literatura română a fost cel mai bine zugrăvită în săptămânalul Contemporanul, angajat deplin pe drumul edificării „lumii noi. La această revistă se afirmă toți scriitorii importanți ai următoarelor decenii. Un loc de frunte în publicațiile culturale românești îi va aparține [...] literaturii și ideologiei literare sovietice, teme care fuseseră practic absente din publicațiile românești în perioada interbelică, cu excepția revistelor de stânga. Acum, prezența sovietică copleșea treptat izvoarele tradiționale occidentale, de la care se hrănise intelectualitatea românească începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea […].

Economia României a fost în această perioadă într-o stare extrem de precară. Supusă până la 23 august 1944 efortului de război german, apoi din această dată și până la sfârșitul conflagrației, forțelor aliate, în special a celor sovietice care au pretins și primit de asemenea și despăgubiri de război. Uniunea Sovietică a devenit, în special după încetarea războiului principalul partener economic al României. În acest sens au fost înființate societăți comerciale sovieto-române, care deși în teorie asigurau drepturi egale părților, în realitate erau supuse Moscovei și aveau drept rol dominația absolută  asupra economiei românești prin infiltrarea acestor tipuri de firme în toate ramurile ei. [...] Sovromurile aveau toate avantajele posibile. Erau scutite de impozit și nu li se aplicau reglementările restrictive, în timp ce companiile britanice, americane și olandeze erau nevoite să funcționeze în condițiile cele mai vitrege, concepute de guvern special pentru a le închide porțile […]. Toate aceste greutăți au dus la o degradare treptată a economiei, la apariția foametei, în special în anul 1947 și la o deteriorare semnificativă a nivelului de trai.

Alegerile din luna noiembrie 1946 au definitivat controlul absolut pe care comuniștii conduși de Moscova, îl tot consolidaseră în ultimii doi ani. Deși victoria reală a aparținut Partidului Național Țărănesc, comuniștii au falsificat rezultatele urnelor, și s-au declarat învingători fără drept de apel. Opoziția a protestat dar în acel moment nu se mai putea face nimic, comuniști subordonați Uniunii Sovietice erau atotputernici. În cursul anului următor au epurat ultimele rămășițe democratice din România prin întemnițarea, în urma unui proces trucat, a liderilor politici opozanți, închiderea ultimelor ziare ale opoziției și în cele din urmă la forțarea regelui Mihai să abdice la 30 decembrie 1947.

Proclamarea Republicii Populare România a fost o continuare firească a abdicării regelui și a voinței „stăpânului de la răsărit”, marcând  definitiv direcția spre care s-a îndreptat din acel moment țara noastră.

Note:

1. Keith Hitchins, România 1866-1947, p. 604. După formatul meu de pagină.
2. Keith Hitchins, România 1866-1947, p. 608. După formatul meu de pagină.
3. Keith Hitchins, România 1866-1947, p. 616. După formatul meu de pagină.
4. Keith Hitchins, România 1866-1947, p. 624. După formatul meu de pagină.
5. Keith Hitchins, România 1866-1947, p. 638. După formatul meu de pagină.
6. Keith Hitchins, România 1866-1947, p. 631 presei scrise
7. Keith Hitchins, România 1866-1947, p. 631
8. Keith Hitchins, România 1866-1947, p. 632
9. Keith Hitchins, România 1866-1947, p. 634
10. Keith Hitchins, România 1866-1947, p. 635
11. Keith Hitchins, România 1866-1947, p. 645