Ștefan cel Mare

Dar să ne întoarcem asupra Moldovei, care cunoaște în veacul al XV-lea cea mai însemnată figură din istoria ei: Ștefan cel Mare. Alexandru cel Bun a avut mai mulți fii și nepoți, iar Ștefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul, deja pomenit, ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii și nepoții fostului voievod, a fost uns Ștefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ștefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, și prin urmare i-a fost mai greu să acceadă la tron. Totuși avea calități excepționale, nu numai de vitejie, dar și de chibzuință și de organizare, și, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457,  deci un an după Vlad Țepeș în Muntenia, și domnește până în 1504. Moștenește o țară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia și porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia și Cetatea Albă, îi aducea o substanțială sursă de venituri, prin vămi. Chilia — după  cum am spus — fusese a domnilor munteni, în înțelegere cu regii unguri. Stefan cel Mare e cel care o cucerește de la munteni, atrăgându-și prin aceasta dușmănia lui Matei Corvin. Stefan cel Mare este, pentru mica lui țară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerțului internațional. Vom vedea și tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, a acestor două cetăți, Chilia și Cetatea Albă.

Se tot spune că Ștefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i știrbească relativa independență. Astfel s-a bătut și cu Matei Corvin care, supărat că Ștefan luase Chilia de la munteni și unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, și-l silește să treacă îndărăt Carpații.

Mai târziu va avea să lupte și împotriva polonezilor. Dar, bineînțeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când  Moldova  este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman Pașa, cel mai mare  general  al turcilor. Nu uitați că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ștefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ștefan trece peste granițe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi", adică „Atletul lui Cristos".

Grigore Ureche descrie bătălia de la Podul Înalt în Letopisețul Țării Moldovei

„Într-acea vreme, Mehmet, împăratul turcesc, armând 120.000 de oșteni și oaste tătărească și muntenească, să meargă cu Radul vodă, a trimis asupra lui Ștefan vodă. Iară Ștefan vodă avându oastea sa, 40.000 și 2000 leși (polonezi – n.n.) ce-i venise într-ajutoriu de la craiul Cazimir, și 5000 de unguri ce-i dobândise de la Mateiașu craiul unguresc (Mathias Corvin – n.n.), le-a ieșit înainte turcilor din sus de Vaslui, la Podul Înalt, pe care i-a biruit Ștefan vodă, nu cu vitejia, cum cu meșteșugul (priceperea –n.n.). Că întâi a fost învățat de a pârjolitu iarba pretutindenea, de a slăbit caii turcilor cei gingași. Deci ajutorându-i puterea cea dumnezeiască (...) așa i-a cuprins pre turci negura, de nu se vedea unul pe altul. Și Ștefan vodă trimise puțini oameni peste lunca Bârladului, ca să-i amăgească cu buciume și cu trâmbițe, dând semnu de război; atuncea oastea turcească, întorcându-se la glasul buciumelor și împiedicându-i și apa și negura, tăindu lunca și sfârmându, ca să treacă la glasul bucumelor. Iar dindărăt (din spate – n.n.) Ștefan vodă cu oastea tocmită i-a lovitu gioi, ghenarie 10 dzle (joi, ianuarie 10), unde nici nu era loc de a se îndrepta, ci așa ei de sine tăindu-se, mulți pieiră, mulți prinși de pedestrime au fost. (...) Și pe ficiorul lui Isan pașa, după ce l-au prinsu viu, l-au slobozit (l-au eliberat – n.n.) Și puștile le-au dobândit și steaguri mai mult de o sută au luat.ʺ, xxx, Cronicari moldoveni, Studiu introductiv: Dan Horia Mazilu; Selecție text, glosar: Anatol Ghermanschi, Editura Militară, București, 1987, p.26-27, 40-41.

 

Din păcate, turcii, furioși din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuși Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea și din actuala Ucraina să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva navalei tătarilor, mai toți răzeșii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ștefan cel Mare pentru a se duce să-și apere vetrele. Ștefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, și din câteva cete din orașe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuși, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reușește să cucerească cele două puternice cetăți, din care mai puteți vedea și astăzi ruine, la Suceava și la Cetatea Neamțului. După ce a pârjolit țara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ștefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage.

Iată descrierea bătăliei de la Razboieni așa cum a fost consemnată de vistiernicul sultanului Mahomed al II-lea, Giovanni Maria Angiolello:  (și în varianta audio)

„La sfârșitul lui martie 1476, sultanul plecă din Constantinopol cu întreaga sa curte. (...) Ridicându-se apoi tabăra, noi am intrat în țara ˂Moldovei˃, unde am găsit toate satele și așezările părăsite și ogoarele arse, deoarece contele Ștefan, dându-și seama că nu va putea ține piept Sultanului, se gândise să izbândească în alt chip. Astfel a pus pe locuitori să fugă din țara sa dincolo de munți și să meargă spre Polonia, de care era despărțită prin munți. De asemenea a poruncit ca toate grânele să fie tăiate, și până și ˂papura˃ din mlaștini și după ce s-au tăiat ierburile și grânele, a pus să fie totul ars, astfel că sultanul a rămas păcălit deoarece crezuse că găsește o țară îmbelșugată în grâne și pășuni, cum este ea într-adevăr, și a găsit-o deșartă de oameni și pretutindeni se ridica un praf într-atât încât umplea cerul de fum. (...)

Contele Ștefan se retrăsese înăuntrul țării, având cu el vreo 20.000 de oameni cu moldoveni și armeni. El puse să se taie ˂o oarecare parte de˃ pădure și se întărise în acel loc cu câteva tunuri și tabăra sultanului trebuia să se îndrepte într-acolo spre a trece pădurea și a merge spre Suceava, unul din orașele însemnate ale Moldovei.

Înainte mergea cu avangarda armatei sultanului sus-numitul Solimnan pașa, beilerbegul Rumeliei, care fusese înfrânt în iarna dinainte de către contele Ștefan, și când a ajuns și a poposit lângă acea pădure, unde își pusese tabăra contele Ștefan, la o depărtare de vreo 5 mile, după prânz, de la ceasul al treilea contele Ștefan a ieșit din întăritura sa și i-a fugărit pe călăreții lui Soliman pașa, omorând pe câțiva, urmărindu-i pe ceilalți până la corturi și pricinuindu-le învălmășeală în avangardă. (...)

Sultanul, aflând că lupta începuse, încălecă cu curtea sa și așezându-i pe ieniceri înainte, se luă cu restul curții după ei. Ajunși la un curs de apă repede (la Valea Albă – n.n), larg cât ai putea trage cu arcul, cu apă puțină și cu malurile înalte și surpate, când ne-am apropiat de această apă cu sultanul, aflându-ne pe malul ei, am fost întâmpinați de focuri de artilerie, care însă provocau pierderi puține, deoarece ˂tunurile˃ erau la o depărtare de vreo milă. Coborând la albia râului și trecând apa, la suișul celuilalt mal s-au tras iarăși multe lovituri de tun, din care au rămas răniți și uciși mulți. Și ar fi putut să-l ajungă și pe sultan, deoarece el era în cumpănă ca și ceilalți, care nu departe de el au fost nimeriți, unii răniți iar alții uciși, printre care era și un tovarăș al nostru numit Zachia di Longo, care se afla la mai puțin de două prăjini de ˂locul unde se afla˃ sultanul. Mai potolindu-se urgia tunurilor, sultanul porni în goana calului și, ajungând pedestrimea care se afla puțin înainte, se opri în fața dușmanului, pentru ca să nu-l mai lase să tragă cu tunurile. Astfel, toți s-au grăbit cu încredere, căci sultanul cu călărimea era cu ei. În scurt timp am ajuns la dușman (adică la armata lui Ștefan – n.n.) și îndată am escaladat întăriturile și l-am pus pe fugă pe contele Ștefan, i-am luat tunurile și l-am urmărit în pădure. Și au fost uciși vreo 200 de oameni și prinși cam 800, cu moldoveni și cu armeni, care erau veniți  în cea mai mare parte din Cetatea Albă și Chilia. Au fost capturate, de asemenea, multe care cu bagaj și dacă pădurea nu ar fi fost deasă și întunecoasă din cauza înălțimii copacilor, puțini ar fi scăpat. (...)

Văzând sultanul că-și pierde vrema și că foametea e mare, căci cei mai mulți trăiau numai cu carne și miere și cu ceva brânză, deoarece pâine nu se putea avea, nici nutreț pentru cai, câmpul fiind ars peste tot precum s-a spus mai sus, s-a ridicat tabăra și am plecat spre Dunăre.ʺ, Călători străini despre Țările Române, vol. I, Institutul de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Republicii Socialiste România, volum îngrijit de Maria Holban, Editura Științifică, București, 1968, p.: 129, 134-138 passim.

După această aventură - ca să zic așa - , Ștefan cel Mare își dă seama că trebuie să se înțeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutățesc, căci câțiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia și Cetatea Albă. Și cele două cetăți cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru și care și-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiți de un mic voievod creștin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei și a Cetății Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei.

Au început să sărăcească orașele mari și Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăți, cu târgoveți bogați, cu comerț de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic și politic, crucial pentru dezvoltarea țărilor române.

Ștefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrânețe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roșii povestește că, în urma luptelor, au murit atâția polonezi din șleahtă, încât se făcuse câmpia roșie, și prizonierii au fost puși să are trăgând ei înșiși plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ștefan cel Mare, domnul și dregătorii din sfatul lui își spun că nu sunt ajutați cu adevărat de regii creștini, turcul e  departe, promite ocrotire împotriva altor dușmani, nu vine să construiască moschei la noi în țară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre - și-atunci ne înțelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost ușor, și în Muntenia și în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriți în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate.

Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman își atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-1517 otomanii au cucerit Siria și Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-1566) turcii cuceriseră Ungaria, și în Africa ajung până la granița Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile", ci se transformă într-o povară. De aceea  țările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi și cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăției, și mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol.

Ștefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparțin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareș.

 

Să vedem ce spune Nicolae Iorga despre Ștefan cel Mare

„Peste două zile, la 2 iulie 1504, Ștefan muria, după ce domnise patruzeci și șapte de ani, două luni și trei săptămâni. Domn adevărat, viteaz, cuminte și iubitor de țară și de neam, din clipa întâiu până la cea din urmă. El fu îngropat la Putna, supt piatra de marmură ce-și pregătise și care se vede până astăzi. Într'însul găsise poporul românesc cea mai curată și mai deplină icoană a sufletului său: cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz fără cruzime, strașnic în mânie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în graiu, gospodar și iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici'o trufie în faptele sale (...) ʺ. Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare, povestită neamului românesc de Nicolae Iorga, Editura de Lux, adnotată, București, Minerva. Institutul de Arte Grafice și Editură, p. 267-269.

 

Cronicarul Axinte Uricariul povestește și el despre moartea lui Stefan

„Nu multă vreme, dacă s-au întorsu Ștefan vodă de la Pocuția la scaunul său, la Suceava, fiind bolnav și slab de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie și osteneală și neodihnă, în 47 de ani, în toate părțile se bătea cu toții și după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marți, iulie 2 zile. (...) Iară pe Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstirea Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toți ca după un părinte al său, că știau toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Că după moartea lui, până astăzi, îi zicu zveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrările lui cele vitejești, carele nimenea dintre domni, nici mai înainte, nici după acea, nu l-au ajunsu.ʺ

Lui Ștefan îi urmează la domnie Bogdan, fiul său legitim, pe care îl impusese ca succesor pe când era pe patul de moarte, tăind capetele câtorva boieri recalcitranți. Lui Bogdan i s-a zis Chiorul fiindcă pierduse un ochi într-o bătălie cu tătarii. Nu a fost un domnitor strălucit, însă nici unul rău; a domnit 17 ani și s-a închinat turcilor.

Aici intervine povestea logofătului Tăutu, pe care-l trimite la Constantinopol cu birul, dovadă că se închină turcului. Nu s-a dus el personal, cum pretinde o legendă turcească arătând de unde vine numele de Bogdania dat Moldovei, ci a trimis pe cel mai mare boier al său,  logofătul Tăutu, și se povestește cum s-ar fi ars el cu cafeaua, dând-o pe gât ca pe țuică. (Legenda conține o inadvertență, în sensul că nu exista cafea pe vremea logofătului Tăutu, dar probabil că a fost o altă băutură caldă asemănătoare cafelei.)