Situația internațională după 1945.
Acordul de la Yalta (februarie 1945)

Ca să înțelegem ce s-a întâmplat în ultimii 50 de ani la noi în țară, trebuie să aruncăm din nou o privire asupra situației internaționale. Războiul se sfârșește în august 1945, o dată cu lansarea bombei atomice la Hiroshima și Nagasaki. În 1945, Germania, cumplit distrusă după trei ani de bombardamente ale aviației aliate, este ocupată acum în jumătatea de Răsărit de ruși, iar în jumătatea de Apus de aliații americani, englezi și francezi. Dar, o dată cu Germania de răsărit, e ocupată de ruși și toată Europa de est, adică Polonia, Ungaria, România și Bulgaria. Înțelegerea semnată în februarie 1945 la Yalta, în Crimeea, de către cei trei mari, Roosevelt, Churchill și Stalin, prevedea că se vor organiza alegeri libere în țările eliberate de hegemonia germană. Cum au înțeles sovieticii aceste alegeri libere e cunoscut. Încetul cu încetul, au creat mișcări politice artificiale. La noi, în momentul când au sosit rușii, Partidul Comunist n-avea decât 900 de membri. Se poate obiecta că erau 900 de membri pentru că partidul se afla în ilegalitate. Dar fusese interzis fiindcă era în solda unei puteri străine care voia să ne răpească Basarabia, părea deci logic ca guvernele interbelice să nu permită existența unui partid care depinde de o mare țară vecină și care vrea să alieneze o provincie a țării. Asta explică de ce, fiind în clandestinitate, numărul membrilor partidului era atât de mic.

Dar de îndată ce s-a instalat puterea sovietică la noi în țară, au ieșit ca din pământ mii și mii de comuniști. Poate că erau simpatizanți dinainte, dar în mare parte au devenit comuniști numai pentru a fi de partea învingătorului, de partea celui care deține puterea. S-au inventat mișcări populare, s-a ieșit în stradă, s-a cerut demisia guvernului — și astfel, doar pentru foarte puțin timp după 23 august '44, am crezut că putem relua o viață parlamentară normală.

La 6 martie 1945, regele Mihai a fost silit să schimbe guvernul. Prim-ministru era un general anti-antonescian, generalul Rădescu. A venit ministrul adjunct de externe sovietic, Andrei Vîşinski (de origine poloneză!), a izbit cu pumnul în masă, a înconjurat palatul cu tancuri, iar regele a fost silit să accepte ca prim-ministru pe cel pe care rușii îl desemnaseră: Petru Groza. Groza era un burghez, un bancher transilvănean, simpatizant al comuniștilor, aparent om cumsecade, de fapt, iertați-mi cuvântul, un prost care a fost manipulat de comuniști. El este cel care i-a ajutat pe comuniști să preia puterea între martie '45 și sfârșitul anului '47. În acești aproape trei ani, în zadar a încercat regele, cu ajutorul teoretic al anglo-americanilor, să reziste presiunilor sovietice. Guvernul se afla din ce în ce mai mult în mâna comuniștilor, prin hotărâri unilaterale, confiscarea pământurilor, crearea unor cooperative agricole, confiscarea industriilor etc.

Îmi veți spune: „ne-au vândut anglo-americanii la Yalta", de ce nu ne-au apărat? Aici trebuie să vă prezint un punct de vedere oarecum deosebit de ceea ce se vehiculează în presă și în literatura politică, de ani de zile: să nu uităm că, în democrațiile mari din Apus, cum sunt SUA, Marea Britanic, Franța, nu conduce un dictator, nici chiar un guvern cu putere absolută. Există parlament, există opinie publică. În 1945, ideea de a începe un război împotriva fostului tău aliat, chiar dacă acesta comite abuzuri în Europa, nici nu putea să treacă prin gând unui englez sau unui american, după cinci ani de război în Europa, Africa și Extremul Orient.

Pe de altă parte, occidentalii credeau că semnaseră la Yalta un acord pentru organizarea de alegeri libere. Chiar dacă aceste alegeri, care au avut loc la noi în 1946, au fost falsificate, ei nu puteau găsi aici un motiv pentru declanșarea războiului. Oamenii noștri politici de atunci, în frunte cu Iuliu Maniu, și de asemeni regele, au fost mai întâi surprinși, apoi consternați de slăbiciunea reacțiilor Aliaților față de încălcările din ce în ce mai grave, din ce în ce mai nerușinate ale ocupanților sovietici în raport cu angajamentele lor internaționale.

S-au comportat în România, pe când ostașii noștri luptau alături de ei pe frontul de Vest, ca într-o țară definitiv cucerită. Au deportat zeci de mii de români din Basarabia și Bucovina, au deportat zeci de mii de sași și șvabi din Transilvania și Banat, au exploatat minele noastre până la secătuire (în special uraniul necesar fabricării bombei atomice), au condus din umbră, ani de-a rândul, guvernul comunist român prin consilierii lor instalați în toate centrele vitale de conducere. Învinovățirea cea mai evidentă pe care o putem aduce anglo-americanilor e că n-au avut măcar curajul să prevină atunci cinstit pe Maniu și opoziția română de neputința lor și de hotărârea calculată, categorică, de a nu interveni, ținând cont de riscuri, în acea fază. Poate că am fi evitat în acest caz sacrificii zadarnice.

Convinși că marea putere americană, ajutată de ceilalți occidentali, se va dovedi superioară Rusiei, speram că salvarea noastră va veni în 4-5 ani. Și a venit după 45 de ani! Așa este istoria. Lucrează în lungă durată, iar destinele individuale sunt strivite fără milă. URSS s-a prăbușit din interior, din cauza imposibilității comunismului de a construi o economie viabilă.