Războiul din răsărit (iunie 1941)

Germania a atacat Rusia la 22 iunie 1941, iar noi ne-am aflat alături de nemți. Și eu am fost pe linia frontului din prima zi. Eram toți tinerii, plini de avânt la gândul de a șterge rușinea din anul precedent și de a redobândi Basarabia și Bucovina. Noi am crezut că, alături de armata germană, va fi un război ușor de câștigat; a fost, dimpotrivă, un război dramatic, căci Antonescu (avansat mareșal la începutul ostilităților) nu s-a mulțumit să redobândească Basarabia și Bucovina de nord și să se oprească la granițele țării, cum au făcut finlandezii; el a vrut să meargă mai departe alături de nemți, în speranța că, dacă câștigă războiul, fiind aliații lor fideli, ni s-ar fi retrocedat cel puțin o parte din Transilvania de nord.

Cu această greșeală politică, simplu rămășag, am mers înainte și am ajuns cu trupele noastre până la Stalingrad, pe Volga și în Munții Caucaz. Iar când s-a întors soarta armelor, când la Stalingrad a avut loc acea dramatică încercuire a armatelor germane (inclusiv a diviziilor române), am suferit cea mai mare înfrângere militară din toată istoria noastră. Am pierdut sute de mii de oameni, morți, răniți, degerați, prizonieri. O tragedie națională care n-a mai fost niciodată răscumpărată. Nemții au considerat că din cauza noastră a fost încercuit Stalingradul, noi nu aveam mijloace proprii de a ne retrage de-acolo. Încetul cu încetul, devenise clar că Germania pierdea lupta și că noi trebuia să ieșim din război.

Oamenii politici clarvăzători au înțeles cu toții că Germania nu mai putea câștiga războiul. Cei mai lucizi înțeleseseră aceasta chiar cu un an înainte, din momentul când Statele Unite, provocate de Japonia, intraseră în război. Intrarea în joc alături de Marea Britanie și de URSS a primei puteri industriale din lume însemna în mod fatal începutul sfârșitului pentru ambițiile lui Hitler. Dar dictatorii sunt, prin esență, orbi. Formidabilul potențial industrial american, transformat peste noapte în formidabil potențial militar, a hotărât soarta războiului. Miile de camioane care au transportat armata sovietică la Stalingrad erau americane. Zecile de mii de avioane care au prefăcut orașele germane în maldăre de ruine au fost americane. (Țin minte că eu însumi, când am auzit, pe la începutul intervenției americane, că președintele Roosevelt se lăuda că vor fabrica 1000 de avioane pe săptămână, am crezut că era pură lăudăroșenie. După un an, Statele Unite produceau 52 000 de avioane pe an, și câte un vapor de transport — Liberty Ship— la fiecare 10 zile!)

După căderea Stalingradului (februarie 1943) au început tatonări, mai întâi pe lângă Aliați, apoi și pe lângă sovietici, atât din partea guvernului Antonescu cât și din partea opoziției condusă de Iuliu Maniu și sprijinită în secret de regele Mihai.

Prin aprilie-mai 1944 ne aflam în posesia ultimelor condiții puse de sovietici pentru capitularea noastră. Mareșalul Antonescu nu s-a putut însă hotărî, nici chiar când, Moldova fiind pe jumătate ocupată, frontul româno-german a fost adânc străpuns, la 20 august 1944. Pe de o parte nu voia să-și calce cuvântul de militar dat lui Hitler, pe de alta, tot spera într-un moment strategic mai favorabil pentru a face pasul. Opoziția, dimpotrivă, se temea că orice nouă păsuire ne anula și ultimele șanse ca Aliații și Uniunea Sovietică să ne restituie Transilvania de nord la încheierea păcii.

23 august 1944 — arestarea lui Antonescu și „răsturnarea alianțelor"

Regele Mihai, sprijinindu-se pe un Bloc Național Democratic de curând constituit (național-țărăniștii reprezentați de Maniu, liberalii de Dinu Brătianu, social-democrații de Titel Petrescu și comuniștii de Lucrețiu Pătrășcanu), procedează, în după-amiaza lui 23 august 1944, la un fel de lovitură de palat. Antonescu refuzând să încheie imediat un armistițiu cu sovieticii, regele l-a demis din funcția de prim-ministru și l-a arestat, a ordonat armatei să înceteze lupta împotriva rușilor și a cerut germanilor să părăsească țara. Germanii neacceptând să plece, și atacând capitala cu unitățile antiaeriene de la Ploiești, a trebuit să întoarcem armele împotriva foștilor noștri aliați. Lucru dureros pentru armată, dar, la ordinul regelui, executat fără ezitare.

Și de-acum a început un război către apus, în care am pierdut alte câteva sute de mii de oameni, dar am recucerit Transilvania. Am intrat în Ungaria, am ajuns până în Cehoslovacia. Am fost deci aliații sovieticilor și ai occidentalilor, fără să ni se recunoască însă statutul de cobeligeranți, ceea ce ne-ar fi dat anumite drepturi în faza negocierilor de pace. În același timp, eram ocupați de imensa armată sovietică, care a crezut că poate face la noi ce voia. A început o nouă eră a istoriei noastre: prin faptul că am pierdut războiul în fața sovieticilor, eram de-acum siliți — cu toate promisiunile aliaților că ne vor apăra — să adoptăm un regim impus de Moscova.

Filme documentare

România în al doilea război mondial

Playlist cu cele 15 episoade

Lecturi suplimentare

KEITH HITCHINS, România 1866 - 1947, HUMANITAS, 1996, versiune românească Ediția a II-a, 1998

RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA UNIUNII SOVIETICE

La 22 iunie 1941, la câteva ore după începerea invaziei germane asupra Uniunii Sovietice, Regele Mihai și Antonescu au proclamat declanșarea „războiului sfânt" pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei de ocupația sovietică. Războiul s-a bucurat de sprijinul marii mase a populației din România, care a văzut în el o cale de înlăturare o dată pentru totdeauna a amenințării rusești la adresa ființei țării. Conducătorii politici și populația aveau deplină încredere în superioritatea militară a Germaniei și se așteptau la o campanie scurtă și victorioasă.

Antonescu a angajat în campanie grosul armatei sale — 12 divizii de infanterie, o divizie de blindate, 6 brigăzi speciale, 672 avioane, dintre care 219 bombardiere și 146 avioane de vânătoare. Dintre toate acestea, 6 divizii de infanterie, 3 brigăzi de vânători de munte, 3 brigăzi de cavalerie și alte unități mai mici au fost plasate sub comanda directă a Armatei 11 germane. Cele mai serioase deficiențe ale armatei române, care au devenit evidente pe măsura angajării acesteia mereu mai adânc în teritoriul sovietic, erau lipsa artileriei, necorespunzătoarea aprovizionare cu muniții și existența unui număr prea mic de tancuri și de alte vehicule motorizate. [...]

La mijlocul lui iulie, forțele românești și germane atinseseră Nistrul Superior și Mijlociu, iar la sud, Armatei 4 română i s-au alăturat unități din Dobrogea, care au traversat Dunărea la data de 21 iulie; pe data de 26, ele au atins Nistrul Inferior. Astfel, în decurs de o lună de la începutul ostilităților, principalul obiectiv militar românesc — eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei — a fost atins. Dar Antonescu decisese deja să trimită trupele române dincolo de Nistru. El era sigur că o victorie germană va interveni în viitorul imediat și intenționa, așa cum i-a scris lui Hitler la 30 iulie, să lupte alături de Germania până vor atinge scopul final al distrugerii Uniunii Sovietice. La 17 iulie, trupele române au procedat la prima lor trecere a Nistrului, iar la începutul lunii august, teritoriul dintre Nistru și Bug, cu excepția Odessei, fusese curățat de forțele sovietice. [...]

Luarea Odessei, ultimul punct de sprijin sovietic în Transnistria, a fost încredințată Armatei 4 române. Antonescu subapreciase forța apărării sovietice și refuzase ofertele germane de ajutor. Primul asalt general asupra orașului, din 18 august, a scos în evidență dificultatea copleșitoare a sarcinii cu care se confruntau românii. Aceștia aveau nevoie de o masivă concentrare de artilerie, de sprijin aerian, de tancuri, nedispunând de nici unele dintre acestea. Odessa a căzut în cele din urmă la 16 octombrie, după ce Armata 11 germană a ocupat Crimeea și a încercuit Sevastopolul, principala bază de aprovizionare a Odessei. Dar, între timp, grosul apărătorilor sovietici fusese evacuat pe cale maritimă. Cele două luni de asediu au impus armatei române un teribil tribut: nu mai puțin de 70 000 de morți și răniți. Cea mai mare parte a mutilatei Armate 4 a trebuit să fie retrasă în România, lăsând doar două divizii pentru asigurarea securității Transnistriei. [...]

Sub presiunea Uniunii Sovietice, guvernul britanic a trimis un ultimatum guvernului român, la 30 noiembrie 1941, cerând retragerea armatelor sale dincolo de Nistru, până la 5 decembrie. Întrucât aceasta nu s-a întâmplat, Marea Britanie i-a declarat război României la 7 decembrie. Obligată de către Germania și Italia să-și onoreze angajamentele potrivit termenilor Pactului Tripartit, pe care Antonescu îl semnase în noiembrie 1940, România a declarat război Statelor Unite la 12 decembrie. Statele Unite n-au găsit cu cale să răspundă cu propria lor declarație de război până la 5 iunie 1942. [...]

Un mare număr de militari români a luat parte la masiva ofensivă germană din sudul Rusiei și din Caucaz, din vara anului 1942. Aproape opt divizii au fost angajate în operațiuni la est de Marea de Azov, dar majoritatea forțelor românești au luat parte la înaintarea spre Volga. Li s-au încredințat poziții la nordul și la sudul flancurilor forțelor înaintate germane. Aici, forțele sovietice au realizat o breșă decisivă în marea lor ofensivă de iarnă, care a început la 19 noiembrie. Până la sfârșitul lui decembrie, ele au desăvârșit încercuirea Armatei 6 germane la Stalingrad. Unitățile române luptaseră bine, dar, lipsite de suficiente blindate și artilerie, erau prost pregătite pentru a face față asaltului sovietic. Românii au suferit pierderi înspăimântătoare: majoritatea celor optsprezece divizii, adică două treimi din forțele sale de pe Frontul de Răsărit, au fost distruse.

Dezastrul de la Stalingrad și, în mod special, problema responsabilității pentru acesta — germană sau română — au condus la o încordare puternică în cadrul alianței. [...]

dezastrul de la Stalingrad a avut o influență hotărâtoare asupra politicii României. Aceasta l-a convins pe Antonescu că Germania nu dispunea de forța militară pentru a înfrânge Uniunea Sovietică și că trebuiau găsite alte mijloace pentru a proteja țara împotriva unei invazii a Armatei Roșii. El și-a întors ochii spre Vest. În primăvara anului 1943, l-a autorizat pe Mihai Antonescu, care îndeplinea din iunie 1941 calitatea de prim-ministru, să inițieze contacte cu Aliații apuseni.

Întrucât războiul a continuat și pierderile umane creșteau, iar sacrificiile cerute populației au sporit, dictatura militară a înăsprit controlul asupra frontului intern. Ordine și ascultare — acestea erau cuvintele de ordine. Antonescu însuși își exercita puterea în mod absolut, pe baza unui număr de trei decrete promulgate la începutul lunii septembrie 1940. [...]

Astfel Antonescu nu era răspunzător față de nimeni pentru acțiunile sale, fie în domeniul politicii interne, fie în domeniul politicii externe. S-a dispensat de parlament. Substitutul la care a recurs, cu scopul de a da regimului său legitimitate — Adunarea Obștească Plebiscitară a Națiunii Române — a fost un simulacru. [...]

Spiritul care a condus dictatura reiese din numeroasele decrete-lege ce și-au propus să descurajeze orice opoziție. Instituirea sistemului represiv legal s-a făcut pe baza decretului-lege din 6 februarie 1941, care prevedea pedeapsa cu moartea sau închisoare pe termene lungi pentru largi categorii de acte pe care autoritățile le considerau drept amenințări la adresa existenței și intereselor statului. Un instrument eficace de represiune a fost lagărul de concentrare, în care persoane considerate „indezirabile" puteau fi internate cu un minimum de formalități; recomandarea ministrului de Interne era de obicei suficientă pentru a lipsi o persoană de libertate. De-a lungul regimului de dictatură, circa 5 000 persoane au fost astfel internate, două treimi dintre acestea pentru delicte politice.

Partidul Comunist a constituit obiectul atenției speciale a regimului. Decretul din 6 februarie stipula că, atunci când persoanele care erau găsite vinovate de încălcarea prevederilor sale erau membri ai Partidului Comunist, pedepsele urmau să fie de două ori mai mari. [...]

„Chestiunea evreiască" — așa cum a fost ea numită din a doua jumătate a secolului al XIX-lea — era cea mai serioasă problemă a minorităților cu care se confrunta regimul Antonescu. Puternicul sentiment național și scopurile tactice de politică externă, mai curând decât un antisemitism doctrinar, au determinat încercările de „a o rezolva". [...]

Situația evreilor se deteriora neîncetat, pe măsură ce România se apropia tot mai mult de Germania în vara anului 1940. Decizia cabinetului Gigurtu din 9 iulie de îndepărtare a tuturor evreilor din serviciile publice și cea din 8 august privind redefinirea statutului legal al evreilor, acțiune care i-a lipsit pe aceștia în mod efectiv de drepturi politice și civile, au fost o urmare directă a realinierii României în materie de politică externă, intervenită în mai și iunie 1940.

Schimbări spectaculoase în statutul evreilor au avut loc după instituirea statului național-legionar. [...]

Măsurile luate împotriva evreilor înainte de atacarea Uniunii Sovietice au fost în primul rând de ordin economic, exceptând actele violente comise de către legionari împotriva acestora ca indivizi. Dar, după 22 iunie 1941, politica oficială a îmbrăcat forme și mai amenințătoare. Un decret din 14 iulie 1941, care a reiterat conținutul unor legi anterioare, excluzându-i pe evrei de la serviciul militar, impunea obligativitatea muncii forțate bărbaților evrei, între 18-50 de ani, individual sau în grup, la discreția Marelui Stat Major. Cei care aveau titluri universitare, ofițerii activi sau în retragere, medicii și tehnicienii erau scutiți de muncă manuală, dar puteau fi mobilizați pentru practicarea profesiunilor lor oricând era necesar. [...]

Deportarea evreilor a început după redobândirea Nordului Bucovinei și a Basarabiei. Numeroși evrei, poate 130 000, fugiseră din aceste regiuni în Uniunea Sovietică, pe măsura înaintării armatelor române și germane. Uciderea a cel puțin 4 000 de evrei la Iași și în timpul deportării lor în Muntenia, la 28-30 iunie, de către trupele germane și române, confirma temeiul fugii lor. Îndată ce armata română a pus stăpânire pe Transnistria, autoritățile române au început să deporteze mase de evrei din Basarabia și Nordul Bucovinei cât mai spre Răsărit posibil. Tratatul de la Tighina, din 30 august 1941, care recunoștea administrația civilă română în Transnistria, specifica faptul că evreii trimiși acolo vor fi deținuți în lagăre de concentrare și vor fi folosiți drept unități de muncă. Probabil că nu mai puțin de 100 000 de evrei au fost deportați în Transnistria în anii 1941-1943. Datorită unor condiții cumplite, au murit cu miile. Altor atrocități le-au căzut victime mii de evrei.

Regimul Antonescu, totuși, nu a participat la deportarea în masă a evreilor, care fusese organizată de către oficialitățile naziste ca parte a planului lui Hitler privind „soluția finală" a problemei evreiești în Europa. La început, regimul și-a manifestat interesul față de acest proiect și a căzut de acord ca, începând cu septembrie 1942, evreii apți de muncă din județul Arad și Timișoara, în Banat, și din județul Turda, în Transilvania, să poată fi ridicați și trimiși la Lublin. Deportările par să fi început conform graficului, dar curând după aceea, în decembrie 1942, ele au fost oprite, în urma schimbării politicii guvernului față de evrei, în primul rând ca efect al deteriorării situației militare pe Frontul de Răsărit după bătălia de la Stalingrad și pe măsură ce s-au făcut tentative de a se ajunge la o înțelegere cu Aliații occidentali. [...]

ÎNFRÎNGEREA

Dezastrul de la Stalingrad a fost un moment de răscruce în relațiile dintre România și Germania. Convins că Germania nu mai putea câștiga acum războiul, Antonescu și-a îndreptat toate eforturile către apărarea

României de „marele pericol" de la Răsărit. Acesta, la urma urmelor, fusese motivul său de căpătâi atunci când a pornit la război împotriva Uniunii Sovietice. Astfel, în ciuda încordării crescânde în relațiile cu Germania, pe măsură ce forțele sovietice înaintau fără încetare spre Apus, politica sa a vădit o continuitate remarcabilă. El a menținut alianța cu Germania și a contribuit, ca de obicei, cu oameni și tehnică de luptă la efortul de război al acesteia, dar, în același timp, a căutat să câștige înțelegerea Aliaților occidentali pentru „poziția grea" a României. [...]

Între vara anului 1943 și primăvara anului 1944, armatele germane au fost împinse neîncetat înapoi către frontierele României. Cea mai importantă operațiune, în care au fost angajate trupele române, a fost apărarea Crimeii, unde șapte divizii, în retragere de la capul de pod Kuban, au luat poziție alături de cinci divizii germane. Aceste forțe rămăseseră izolate de Armata 6 germană în Ucraina la sfârșitul lui octombrie 1943. În aprilie 1944 a început ofensiva sovietică de recucerire a Crimeii. Copleșite de efectivele și cantitatea tehnicii de luptă superioare ale sovieticilor, ultimele forțe germane și române au fost evacuate din Sevastopol la 10-13 mai. Aproximativ 150 000 din cei 230 000 ostași angajați în bătălia Crimeii au fost evacuați, în special pe mare, către porturile românești Constanța și Sulina. În acel moment, linia frontului atinsese teritoriul românesc, întrucât trupele sovietice trecuseră Prutul în aprilie. [...]

Maniu și Constantin Brătianu n-au făcut nici un secret din opoziția lor față de continuarea de către Antonescu a războiului alături de Germania. În trei memorii adresate acestuia în primăvara și vara anului 1943, ei au protestat viguros împotriva „nebuniei" trimiterii suplimentare de trupe românești dincolo de Nistru pentru a lupta în „războiul Germaniei".  Ei au atras atenția asupra faptului că România avea propriile ei probleme, grave, de rezolvat cu Ungaria. În loc să trimită ultimele rezerve de tineret să fie „măcinați" în bătălii departe de casă, ei au cerut o cruțare a resurselor umane pentru a apăra granițele etnice ale țării. [...]

Ion Antonescu a continuat să coopereze cu Germania în ciuda evidenței crescânde a unei catastrofe militare, pentru că, așa cum îi explicase anterior lui Maniu, nu vedea nici o alternativă viabilă. Cu toate că dorea cu orice preț să evite subjugarea țării față de Uniunea Sovietică, acesta se confrunta cu amenințarea iminentă a unui regim legionaro-german, care, în mod sigur, avea să desăvârșească distrugerea suprastructurii politice și a economiei țării și să o lase la discreția „altora". Un astfel de pericol nu era nicidecum imaginar, pentru că, la 26 ianuarie 1944, Hitler ordonase să înceapă pregătirile pentru ocuparea României („Margareta II") în cazul unei lovituri antigermane. [...]

În scopul de a grăbi capitularea României, Molotov a anunțat, la 2 aprilie, că Uniunea Sovietică nu caută să dobândească vreo parte din teritoriul românesc sau să schimbe ordinea socială a țării.  La data de 12 aprilie, reprezentantul sovietic la Cairo i-a prezentat lui Știrbey condițiile minimale de armistițiu ale țării sale, care fuseseră formulate în consultare cu guvernele britanic și american. Acestea au fost comunicate lui Ion Antonescu și Maniu, via Ankara, și presupuneau ruperea completă cu Germania și lupta comună a armatei române și a celor aliate împotriva Germaniei; restabilirea frontierei ruso-române din 22 iunie 1941; plata de despăgubiri față de Uniunea Sovietică; eliberarea tuturor prizonierilor de război aliați; deplasarea nestânjenită a Armatei Roșii pe teritoriul românesc; anularea Dictatului de la Viena și sprijin sovietic pentru revenirea Nordului Transilvaniei la România.

Reacția la București a fost amestecată. [...]

Maniu a acceptat, la 10 iunie, fără entuziasm, un armistițiu pe baza celor șase puncte din 12 aprilie. Dar chiar și acum, în loc de a-i contacta pe ruși direct, el a preferat să acționeze prin Cairo, pentru a se asigura că Marea Britanie și Statele Unite erau asociate pe deplin în orice înțelegere. [...]

Grupările politice din România opuse războiului și dictaturii lui Antonescu au devenit din ce în ce mai îndrăznețe în primăvara anului 1944. Necesitatea coordonării a condus Partidul Național-Țărănesc, Partidul Național-Liberal, Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist la crearea Blocului Național Democratic, la începutul lui iunie. Acesta a afirmat că obiectivele sale sunt imediata încheiere a unui armistițiu cu Aliații; retragerea din Axă și sprijin total pentru efortul de război al Aliaților; răsturnarea dictaturii lui Antonescu și înlocuirea ei cu un regim democratic. [...]

Maniu a ezitat să stabilească vreun acord cu comuniștii înainte de a obține garanții privind integritatea teritorială a României, așa cum era ea înainte de 1940 și de a fi sigur că nici un guvern comunist, sprijinit de sovietici, nu va fi format pe teritoriul românesc, pe măsura înaintării Armatei Roșii. [...]

La mijlocul lunii mai 1944, guvernele britanic și sovietic au fost de acord să împartă Europa de Sud-Est în zone militare operaționale. Britanicii, care avuseseră inițiativa, au propus ca Grecia să cadă în zona lor, iar România în zona sovietică. Apoi au întrebat guvernul american dacă ar putea accepta planul. Înainte însă de a primi un răspuns, la 8 iunie, Churchill a propus ca Bulgaria să fie adăugată zonei sovietice, iar Iugoslavia zonei britanice. La 12 iunie, cu oarecare rețineri, Roosevelt a aprobat aranjamentul. Nici una dintre părți nu intenționa ca aceste aranjamente să constituie o delimitare finală a sferelor de influență, dar cursul ulterior al evenimentelor a plasat România în zona sovietică. [...]

Masiva ofensivă sovietică pe frontul românesc a început la 20 august. Armata Roșie a străpuns pozițiile defensive în mai multe locuri. Situația în jurul Iașilor era deosebit de critică. Rezistența forțelor germane a fost de departe mai susținută decât a unităților românești, multe dintre acestea pur și simplu destrămându-se. La 22 august, Antonescu a vizitat state majore de front și a recunoscut imediat gravitatea situației. Dacă trupele sovietice străpungeau linia defensivă Focșani-Galați între Carpați și Dunăre, în sudul Moldovei, atunci era sigur că soarta României va fi pecetluită „pentru vecie". Informațiile privind înaintarea sovieticilor de-a lungul întregului front l-au convins în cele din urmă că nu exista nici o speranță de a stăvili valul. S-a întors rapid la București pentru a-l informa pe Rege.

Desfășurarea rapidă a evenimentelor, în special colapsul de pe front, au surprins opoziția democrată. Cu toate că discuțiile cu Blocul Național Democratic, în legătură cu caracterul și componența unui nou guvern și cu aspectele militare ale proiectatei lovituri de stat, au continuat până la 20 august, nu fusese stabilită încă o dată pentru răsturnarea lui Antonescu. Ofensiva sovietică a făcut imperativă adoptarea unei hotărâri. Maniu și Brătianu, în cooperare strânsă cu Regele Mihai, ca principali organizatori ai loviturii, au căzut de acord ca ziua de 26 august să fie data acesteia, dar, atunci când au aflat că Antonescu va pleca pe front în ziua de 24 august, au schimbat această dată pentru 23 august. În după-amiaza zilei respective, Regele l-a invitat pe Antonescu la Palat. Atunci când acesta a refuzat să accepte un armistițiu imediat, Regele a ordonat arestarea sa și a lui Mihai Antonescu, care îl însoțea. Alți colaboratori apropiați ai lui Antonescu au fost convocați la Palat, pentru un presupus Consiliu de Coroană, și au fost, de asemenea, arestați. După aceea, exercitându-și prerogativele constituționale, Regele l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu (1885-1947), unul dintre comandanții armatei, care sprijinise planul Blocului Național Democratic de răsturnare a lui Antonescu. La rândul său, Sănătescu a numit prin decret pe membrii guvernului. Compus în principal din militari, acesta îi includea, de asemenea, pe Maniu, Brătianu, Constantin Titel Petrescu, conducătorul Partidului Social-Democrat și Lucrețiu Pătrășcanu, reprezentând Partidul Comunist, ca miniștri fără portofoliu, a căror sarcină urma să fie aceea de a asigura orientarea politică a noului guvern ca reprezentanți ai Blocului Național Democratic. La orele 22, pe data de 23 august, s-a radiodifuzat proclamația Regelui către Țară, anunțând ruperea relațiilor diplomatice cu Germania și armistițiul cu Națiunile Unite. El a declarat că România s-a alăturat Aliaților, împotriva Axei, și că-și va mobiliza toate forțele pentru eliberarea Nordului Transilvaniei. Sănătescu a dat instrucțiuni emisarilor români de la Cairo să accepte un armistițiu pe baza condițiilor aliate din 12 aprilie. [...]

La 28 august, trupele române eliminaseră amenințarea germană asupra Bucureștilor și la 31 august forțele germane se aflau în retragere în întreaga țară. În aceeași zi, Armata Roșie a ocupat Bucureștii. O nouă eră în istoria României era pe cale să înceapă. [...]

GUVERNUL PROVIZORIU

Proiectul armistițiului, redactat de către oficiali sovietici, a fost comunicat guvernelor american și britanic la 31 august. Era evident pentru acestea că Uniunea Sovietică privea România ca o țară cucerită. Acestea au obiectat în mod special față de prevederea că înaltul Comandament Sovietic în România va supraveghea singur îndeplinirea condițiilor armistițiului. La cererea expresă a britanicilor și a americanilor, Molotov și-a modificat întrucâtva poziția. A fost de acord cu crearea unei Comisii Aliate de Control pentru România, care să includă reprezentanți americani și britanici, dar a afirmat clar că înaltul Comandament Sovietic își va rezerva pentru sine toate deciziile importante privind România. A lăsat, de asemenea, să se înțeleagă că reprezentanților occidentali nu li se va permite să trateze direct cu guvernul român, ci doar prin intermediul autorităților sovietice. [...]

Delegația română a primit proiectul la 10 septembrie și a făcut eforturi deosebite pentru a obține o ușurare a condițiilor de armistițiu. Era în special preocupată să obțină o recunoaștere a calității de cobeligerant a României în războiul împotriva Germaniei, să stabilească limite precise perioadei de ocupație sovietică, să acorde autorităților române o mai mare latitudine în problemele administrației interne, în special în privința siguranței și poliției, și să-și asigure un angajament din partea Aliaților privind restituirea întregii Transilvanii României. [...]

Armistițiul a fost semnat la 12 septembrie și, în esență, detalia doar condițiile menționate în timpul negocierilor de la Cairo. Acesta impunea guvernului român să se alăture efortului de război aliat, cu cel puțin douăsprezece divizii de infanterie, pe deplin echipate; să acorde liberă mișcare forțelor aliate pe teritoriul său; să asigure fondurile și proviziile în mod regulat în sprijinul operațiunilor militare aliate împotriva Germaniei și Ungariei. România și-a asumat povara unor reparații însumând 300 milioane de dolari, plătibili Uniunii Sovietice, pentru pierderile înregistrate în timpul operațiilor militare desfășurate pe teritoriul acesteia și de a înapoia toate bunurile luate de pe teritoriul său. Singurul lucru bun pentru România a fost abrogarea Dictatului de la Viena și restituirea către aceasta a Nordului Transilvaniei, deși o hotărâre finală în privința teritoriului era rezervată Conferinței generale de Pace de după război. [...]

Campania împotriva forțelor germane și ungare aflate în nordul și estul Carpaților a reprezentat, în toamna anului 1944, preocuparea principală a sovieticilor. Trupele române, numărând aproape 385.000 de oameni, au fost concentrate pentru campanie cu o remarcabilă rapiditate și fără nici o semnificativă dezertare în rândurile corpului ofițeresc, spre marea surpriză a comandanților germani, care contaseră până atunci pe continuarea sprijinului militar al României, pentru a opri înaintarea Armatei Roșii. Perspectiva redobândirii Nordului Transilvaniei, care răspundea sentimentului național al armatei, și relativa indulgență a comandanților sovietici în colaborarea cu unitățile române au făcut posibilă rapida lor trecere de la calitatea de aliat la aceea de inamic al Germaniei. O înaintare germană și ungară în Sudul Transilvaniei, în primele două săptămâni ale lunii septembrie, menită să asigure trecătorile Carpaților, a fost oprită, și la 20 septembrie a început o ofensivă majoră a armatelor sovietice și române. Inamicul a fost incapabil să păstreze linia sa defensivă de-a lungul Mureșului, străpunsă în Banat la 5 octombrie. O dată deschis drumul spre marea Câmpie ungară, a urmat o retragere generală germană și ungară din Transilvania, la 25 octombrie întreg teritoriul românesc de dinainte de război fiind redobândit. Pierderile românești în bătălia pentru Transilvania fuseseră substanțiale, aproximativ 50.000 de morți și răniți. [...]

Bibliografie suplimentară

Hillgruber, Hitler, pp. 150-152; Platon Chinioagă, Istoria politică și militară a războiului României contra Rusiei Sovietice (22 iunie 1941-23 august 1944), Madrid, 1965, pp. 203-235.

Ezra Mendelsohn, The Jews of East Central Europe between the World Wars, Bloomington, Indiana, 1983, pp. 210-211.

23 august 1944... Documente, II, București, 1984, pp. 275-279: Note ale Serviciului Special de Informații din 7 și 9 iunie 1944, iar la pp. 285-290: Nota secretă a Ministerului Afacerilor Interne din 14 iunie 1944.

FRUS, 1944, IV, Washington, 1966, p. 223: Averell Harriman către secretarul de stat, 6 septembrie 1944.