Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Generalul Antonescu și „Statul Național-Legionar"
Să revenim la fapte: după această triplă și umilitoare ciuntire a țării, regele Carol a trebuit să abdice și să fugă în străinătate, și a venit la putere generalul Antonescu. Om dur, dârz, cinstit, dar care nu putea face guvern decât cu Legiunea, cu ce rămăsese din ea — ceea ce a condus, în 1940, la „Statul Național Legionar", cu generalul Antonescu în fruntea guvernului, iar jumătate din guvern format din legionari.
A trebuit bineînțeles să ne aliem cu germanii, chiar să le îngăduim să aducă trupe în România, chipurile pentru a ne instrui armata — de fapt, mai cu seamă, ca să pregătească de la noi invazia Balcanilor și războiul împotriva rușilor. Iar după foarte puține luni, generalul Antonescu nu s-a mai putut înțelege cu legionarii, care s-au comportat inadmisibil, creând o poliție politică paralelă; s-au dezlănțuit cu violență împotriva evreilor și, sub pretextul românizării, au preluat averile lor și le-au împărțit între ei. Au omorât o serie întreagă de foști miniștri (60 de foști miniștri și demnitari uciși la Jilava, în noiembrie 1940). Cel mai mult a impresionat uciderea marelui istoric Nicolae Iorga (noiembrie 1940), iar din clipa aceea a fost clar că generalul Antonescu a hotărât să se despartă de legionari. La sfârșitul lui ianuarie '41 are loc un fel de război civil care durează două zile, în care armata, de partea lui Antonescu, îi învinge pe legionari. Aceasta o dată ce Antonescu se asigurase de neutralitatea nemților - care, după câteva luni de observare a situației interne de la noi, ajunseseră la concluzia că în ajunul declanșării unui război în Rusia le era mai de folos disciplina militarului Antonescu decât haosul legionar. Unii legionari fug în Germania, restul sunt ori internați în lagăre, ori închiși, ori fișați pentru a fi, într-un fel sau altul, îndepărtați mai târziu, de pildă prin trimiterea în linia întâi pe front, când vom intra în război, ceea ce se va și întâmpla. Este sfârșitul dominației legionare la noi.
Dictatura lui Antonescu s-a arătat și mai nemiloasă față de alte categorii politice, sociale sau etnice. După începerea războiului împotriva Uniunii Sovietice, sub cuvânt că evreimea din Basarabia și Bucovina de nord se arătase în general favorabilă ocupației sovietice și avuseseră loc chiar acțiuni criminale împotriva armatei române, Antonescu a luat hotărârea să deporteze toată populația evreiască din Basarabia și Bucovina dincolo de Nistru. La care s-au adăugat, fără explicații, unele grupuri de evrei din restul țării și un număr însemnat — care nu-i bine lămurit nici azi — de țigani. În total, această deportare în masă e evaluată la circa 150000 de oameni, aruncați literalmente în pustiu, fără structuri de primire prevăzute. Fiind zonă de război și cunoscând purtarea brutală a armatei germane în înaintarea ei, evaluarea definitivă a numărului morților și dispăruților e cvasi-imposibilă. Această teribilă măsură e astăzi imputată ca o crimă nu numai lui Antonescu și guvernului său, ci întregii noastre națiuni. Eu unul pot mărturisi că n-am avut pe atunci nici cea mai mică cunoștință despre această tragedie.
Trebuie adăugat că, în anii următori, mareșalul și-a modificat atitudinea față de minoritatea evreiască, în anii 1942-1943, cu toate insistențele repetate ale guvernului german de a-i preda pe evreii noștri, a refuzat permanent, ba a și favorizat salvarea unor evrei din Occident sau din Transilvania de nord ocupată de unguri. Guvernul ungar, în schimb, în primăvara 1943, a cedat cererilor naziste, predând pe toți evreii din Transilvania de Nord, iarăși circa 150000, dintre care puțini au supraviețuit. Gestul lui Antonescu din 1943 e însă puțin cunoscut în Occident, și, chiar când e cunoscut, nu șterge fapta din 1941.
Filme documentare
Lecturi suplimentare
KEITH HITCHINS, România 1866 - 1947, HUMANITAS, 1996, versiune românească Ediția a II-a, 1998
DICTATURA
Cedarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, la sfârșitul lunii iunie 1940, la care se adaugă aversiunea nedisimulată a Partidului Național-Țărănesc și a Partidului Național Liberal față de dictatura regală și tendințele criminale ale Gărzii de Fier privind persoana Regelui l-au obligat pe Carol, al cărui prestigiu ajunsese la cota cea mai scăzută, să se întoarcă către generalul Ion Antonescu, ca singura persoană capabilă să controleze situația primejdioasă. Alegerea lui Antonescu nu a fost ușoară, dat fiind că acest ofițer de carieră consacrat nu făcuse un secret din disprețul său față de Carol, nici din propria sa ambiție.
[...] Voia să folosească legăturile lui Antonescu cu Garda de Fier pentru a realiza o reconciliere între conducătorii acesteia și Tron. Totodată, Regele voia să utilizeze strânsele contacte ale lui Antonescu cu membrii Legației germane de la București ca să demonstreze atașamentul ferm al României față de Noua Ordine hitleristă din Europa și să asigure sprijinul german pentru el însuși și pentru independența politică a țării. Dar Carol a făcut o gravă eroare de calcul. El nu a intuit măsura ambiției lui Antonescu, nici profunzimea urii sale în ceea ce îl privește. Nu avea nici cunoștință de faptul că oficialitățile germane luau în considerare cu bunăvoință o dictatură a lui Antonescu și că Antonescu și Maniu se înțeleseseră în cadrul unei întâlniri secrete, din 1 septembrie, să colaboreze pentru a obține abdicarea lui Carol. [...] Antonescu, autoritarul, nu avea nici o intenție de a accepta aservirea politică și economică față de Germania. Mai întâi, el nu era progerman. Ca majoritatea ofițerilor români, era pro francez și pro englez. [...] Când, în sfârșit, s-a decis să meargă de partea Germaniei, el a procedat astfel deoarece era convins că salvarea țării sale cerea o astfel de orientare. Sentimentele sale față de Occident au rămas aceleași, dar situația internațională se schimbase drastic. Profund afectat de evenimentele recente — înfrângerea Franței, aruncarea Marii Britanii de pe continent și comportamentul agresiv al Uniunii Sovietice față de vecinii ei mai mici — era acum sigur că Germania va câștiga războiul. În consecință, în timpul verii, el a pus bazele alianței sale politice cu Germania, într-o serie de convorbiri cu oficialitățile Legației germane. Un aranjament cu Antonescu era satisfăcător în cel mai înalt grad pentru germani. Cu toate că germanii aveau în Garda de Fier un instrument de politică germană, multe oficialități germane se îndoiau de eficiența acesteia, din cauză că ducea lipsă de oameni capabili și nu avea un program clar. Antonescu, pe de altă parte, oferea acele garanții de ordine și stabilitate pe care ei le considerau esențiale pentru susținerea efortului de război german.
Venirea lui Antonescu la putere a fost o urmare a crizei politice provocate de acceptarea de către Carol a deciziei luate de către Hitler, la 30 august, cu privire la Transilvania, așa-numitul Dictat de la Viena. [...] La 3 septembrie, Garda de Fier a ieșit pe străzile Bucureștiului și ale altor câteva orașe, cu arma în mână, într-o tentativă de a lua puterea. Cu toate că Poliția și Jandarmeria au înăbușit cu repeziciune revolta, violența a mărit tensiunea și nesiguranța publică. Exista o posibilitate clară ca unii comandanți de armată din Transilvania să nu-și retragă trupele din teritoriile cedate Ungariei și să se opună intrării forțelor ungare în această provincie, care trebuia să înceapă la 5 septembrie.
[...] Sigur de sprijinul german, Antonescu s-a prezentat la Palat în seara de 4 septembrie, cu cererea ca Regele să-i acorde depline puteri de a guverna țara. După ce a cerut sfatul consilierilor săi, a doua zi dis-de-dimineață Carol a semnat decretele prin care suspenda Constituția, dizolva Parlamentul și acorda lui Antonescu puteri nelimitate. Așa cum aveau să dovedească evenimentele, aceste acte i-au pecetluit soarta lui Carol și au deschis calea instalării unei dictaturi militare și a dominației germane în viața politică și economică românească.
[...] La 6 septembrie, Carol a renunțat la tron în favoarea fiului său, Mihai, în vârstă de 19 ani, și a părăsit țara a doua zi. [...] La 6 septembrie, în ziua urcării sale pe tron, Mihai a emis un decret, dându-i lui Antonescu puteri depline în calitate de Conducător al Statului Român. Dar acesta conținea o prevedere importantă ce lipsea din decretul similar semnat de tatăl său cu o zi înainte: Regele numea pe primul ministru. Diferența a trecut neobservată la vremea respectivă, însă patru ani mai târziu aceste câteva cuvinte i-au oferit lui Mihai justificarea legală pentru demiterea lui Antonescu și numirea unui nou șef al guvernului. Dată fiind situația existentă în toamna anului 1940, Antonescu poate fi scuzat că a ignorat această chestiune.
[...] Pentru a pune capăt crizei politice, Antonescu s-a decis pentru un guvern alcătuit din fruntași ai Gărzii la majoritatea ministerelor, din ofițeri la Ministerul Apărării Naționale și din câțiva specialiști, fără apartenență de partid, la ministerele economice. [...] Antonescu abia putea să-și ascundă disprețul față de Sima și față de ceilalți negociatori gardiști, pe care îi considera incompetenți.
La 15 septembrie s-a căzut în sfârșit de acord asupra componenței cabinetului. Antonescu și-a asumat președinția Consiliului de Miniștri și a devenit ministru al Apărării Naționale, în timp ce Garda de Fier a devenit forța politică dominantă în noul guvern. Horia Sima era vicepreședinte al Consiliului, iar gardiștii dețineau cinci ministere, printre care Internele, Afacerile Străine și cel al Educației și Cultelor. Garda de Fier controla, de asemenea, întreg serviciul de presă și propagandă; majoritatea posturilor de secretari permanenți și de directori din ministere, precum și 45 din cele 46 de prefecturi de județ reveneau, de asemenea, legionarilor. Mihai Antonescu (1904-1946), profesor de drept la Universitatea din București și prieten apropiat al generalului, fără a-i fi rudă, era ministru al Justiției, în timp ce experți fără de partid au fost numiți la Ministerul Economiei Naționale și la departamentele acestuia. Anunțarea noului cabinet a fost însoțită de proclamarea României ca „stat național-legionar", în care se permitea funcționarea unei singure mișcări politice, și anume a Gărzii de Fier.
[...] în politica externă, preocuparea cea mai presantă a lui Antonescu a fost consolidarea alianței cu Germania. Succesul acestei strădanii necesita îndeplinirea condițiilor Dictatului de la Viena, care oricât de neplăcute i-ar fi fost din punct de vedere personal era hotărât să le îndeplinească cu cea mai mare rapiditate. [...]
Promptitudinea cu care Berlinul a răspuns propunerilor lui Antonescu sugerează cât de importantă devenise România în planurile strategice germane din Europa de Sud-Est. Dat fiind eșecul invaziei italiene în Grecia, Hitler a ajuns la concluzia că va fi necesară o expediție de sprijin și că aceasta va trebui să treacă prin România și Bulgaria. Dar rolul României în Răsărit nu urma să se limiteze la cel de zonă de așteptare și de furnizor de materii prime. Relațiile în continuă deteriorare cu Uniunea Sovietică îl convinseseră pe Hitler să accelereze planurile de reglementare a diferendelor germano-sovietice prin mijloace militare, în cazul unui război, el plănuise să-i atribuie României rolul-cheie de punct de sprijin sudic al frontului german de Răsărit.
Primele trupe germane au intrat în România la 10 octombrie 1940. [...]
Comandanții germani au fost instruiți însă să ascundă aceste obiective față de români. Pe la mijlocul lunii noiembrie se aflau în România cam 23 000 militari germani. [...]
La scurt timp după vizita lui Antonescu la Berlin, la 4 decembrie, cele două țări au semnat un acord economic, care a înhămat economia românească la efortul de război german. Cu toate că oferea numeroase beneficii economiei românești, prin largi credite germane, cu rate rezonabile ale dobânzii, și prin livrări de utilaje agricole și de îngrășăminte chimice, principalul obiectiv al negociatorilor germani fusese întărirea acelor ramuri ale industriei și agriculturii românești care urmau să se angreneze în dezvoltarea economică germană. [...]
Dacă în materie de politică externă Antonescu își realizase principalul său țel - colaborarea strânsă cu Germania -, alianța sa politică pe plan intern cu Garda de Fier nu reușise să aducă pacea civilă și progresul economic pe care le dorea. [...]
În toamna anului 1940, Garda de Fier își asumase responsabilitatea organizării statului totalitar. A încercat să mobilizeze masa populației în spatele idealurilor regimului național-legionar și să-și refacă popularitatea, recurgând la acele mijloace care se dovediseră atât de eficiente înainte de 1938. A organizat ceremonii publice de toate felurile - multe dintre acestea au avut un caracter cvasireligios - și și-a extins cu repeziciune numărul publicațiilor într-un efort de a inunda orașele și satele cu mesajul său. [...]
Antonescu a încredințat Gărzii responsabilitatea generală pentru „organizarea și îndrumarea" tineretului statului național-legionar, ceea ce i-a dat acesteia posibilitatea de a adapta întregul sistem educațional necesităților și spiritului mișcării legionare și de a înrola marea majoritate a elevilor școlilor primare și secundare în „frățiile de cruce" legionare. [...]
În toamna anului 1940, ea a scos în stradă mari mulțimi de oameni cu ocazia ceremoniilor și marșurilor, în special cele din 6 octombrie, din București, organizate pentru a sărbători prima lună de existență a statului legionar, și din 8 noiembrie, de la Iași, pentru a celebra Ziua Sf. Arhanghel Mihail, patronul Gărzii. Dar, în ianuarie 1941, ea își pierduse cea mai mare parte a capitalului politic pe care îl acumulase. [...]
Ambițiile conducătorilor Gărzii erau fără limite. În culise, ei au căutat să câștige controlul asupra Poliției și asupra Armatei, instituții care se dovediseră impermeabile la influența Gărzii. În București și în alte orașe, forțele de poliție erau acum pe de-a-ntregul infiltrate de legionari. În plus, la inițiativa lui Horia Sima, a fost înființată o forță separată, Poliția Legionară, pentru a fi folosită de către conducătorii Gărzii împotriva adversarilor regimului. Membrii acesteia fuseseră recrutați dintre elementele cele mai puțin dezirabile ale societății și nu aveau nici o pregătire profesională. În privința Armatei, cu toate acestea, Garda a avut prea puțin succes. Corpul ofițeresc fusese totdeauna ostil mișcării legionare, întrucât aceasta reprezenta dezordinea, criminalitatea și subordonarea față de Germania. [...]
Relațiile dintre Antonescu și Gardă au ajuns la punctul critic după crimele comise de către echipele legionare ale morții în noiembrie. [...]
Conflictul dintre Antonescu și Gardă a atras atenția oficialilor germani de la Berlin și a reprezentanților acestora în România. Deși Hitler fusese favorabil impresionat de către Antonescu, el nu făcuse nici o alegere finală între acesta și Garda de Fier. [...]
Întrucât relațiile tensionate dintre Antonescu și Sima conduceau inexorabil la o ruptură finală, Antonescu a cerut o întâlnire cu Hitler pentru a discuta „chestiuni privind apărarea României" și pentru a obține „sfatul" lui Hitler în unele probleme interne. [... ]
Antonescu s-a reîntors la București în seara zilei de 14 ianuarie, hotărât să elimine Garda de Fier. În ceea ce-i privește, Sima și alți conducători gardiști se pregăteau cu febrilitate pentru un conflict armat. [...]
Între timp, Antonescu pusese în mișcare o epurare a Gărzii. A ordonat demiterea tuturor comisarilor legionari de românizare pe data de 18 ianuarie și înlocuirea ministrului legionar al Internelor și a altor oficialități din aparatul de siguranță pe data de 20 ianuarie. În aceeași zi, legionari înarmați au ocupat secțiile de poliție, instituțiile administrative, centrele de comunicații în câteva orașe de provincie. La București, legionarii s-au baricadat în diferite clădiri publice și au refuzat să predea sediile organelor de siguranță și de poliție noilor numiți de către Antonescu. Au blocat, de asemenea, numeroase părți ale orașului, unde au concentrat oameni și arme, pentru lupta decisivă cu Antonescu. Aceste acțiuni au marcat începutul rebeliunii legionare. [...]
La 22 ianuarie, Antonescu s-a hotărât să zdrobească rebeliunea. Sub conducerea generalului Constantin Sănătescu, pe care îl instalase în ziua precedentă drept comandant militar al orașului București, armata a procedat la reluarea sub control a importantelor clădiri publice deținute de legionari. Spre seară, partida avea să fie jucată. [...]
Toate acțiunile lui Antonescu de după înăbușirea rebeliunii au arătat în mod clar că acesta nu avea nici un fel de intenție de a repune Garda într-o poziție de autoritate, întrucât i-a exclus pe membrii acesteia din noul guvern. El a încercat din nou, așa cum o făcuse în septembrie trecut, să-i cointereseze pe liderii Partidului Național-Țărănesc și ai altor partide în formarea unui guvern de unitate națională, dar a eșuat în această tentativă. Poziția lui Maniu nu se schimbase. Acesta a refuzat să se alăture unui guvern care desconsidera practicile parlamentare și interzisese activitățile normale de partid, convingere pe care și-o întărise acum prin intuirea subordonării acestuia față de Germania. [...]
Cabinetul pe care Antonescu l-a alcătuit la 27 ianuarie era format în principal din militari, a căror sarcină principală era aceea de a asigura ordinea publică și administrarea eficientă. Cu această echipă odată instalată, el a trecut la așezarea bazelor tipului său de autoritarism. La 5 februarie a decretat pedepsirea severă a oricărei persoane ce ar fi tulburat ordinea publică. Cu toate că intenționa să descurajeze mai ales reînvierea activităților legionare, decretul său a afectat toate laturile vieții politice și publice. [...] În cursul lunii februarie, o razie în rândul persoanelor implicate în rebeliunea legionară a condus la arestarea a peste 9.000 de indivizi. Circa 3.000, printre care 218 preoți, au fost judecați de către tribunale militare, 1.842 fiind condamnați la pedepse de la câteva luni până la închisoare pe viață. Aceste măsuri au culminat cu abolirea formală a statului național-legionar, la 14 februarie, și cu o interzicere totală a activităților politice de orice fel. În iunie, Tribunalul Militar al Capitalei i-a găsit vinovați de rebeliune pe principalii conducători ai Gărzii și i-a condamnat în contumacie la închisoare pe diferite termene, de la închisoare pe cinci ani, până la închisoare pe viață (Horia Sima și alți nouă). Au fost condamnați, de asemenea, la moarte douăzeci de legionari, răspunzători de asasinatele comise în noiembrie 1940. În cadrul unui plebiscit național, organizat în zilele de 2-5 martie, 99,9 la sută dintre cei ce au votat au aprobat măsurile lui Antonescu. Deși această cifră apare ca exagerată, nu există nici o îndoială că, în acest moment, marea majoritate a electoratului și a membrilor partidelor tradiționale l-au sprijinit pe Antonescu împotriva Gărzii de Fier. Dar Maniu și Brătianu, deși au salutat înlăturarea Gărzii de la putere și restabilirea ordinii, nu erau gata să accepte o dictatură. Ei au insistat ca Antonescu să reinstaureze guvernarea parlamentară și să permită partidelor politice să-și reia activitățile.
Regimul pe care Antonescu l-a instituit la 27 ianuarie 1941 nu poate fi apreciat drept fascist. O definire mai nimerită ar fi aceea de dictatură militară. Spre deosebire de Germania lui Hitler și Italia lui Mussolini, regimul lui Antonescu era lipsit de o ideologie și nu era sprijinit de un partid politic de masă. În locul unei justificări ideologice a existenței sale, Antonescu a făcut din ordine și siguranță, pe care le considera indispensabile progresului oricărei societăți, rațiunea de a fi a regimului său. [...]
Când în una din primele sale întâlniri Antonescu i-a descris lui Hitler regimul ce i se părea ideal, Hitler a făcut observația că Antonescu definise, de fapt, un stat polițienesc. „Dacă așa doriți — a replicat Antonescu —, dar poliția și armata trebuie să fie suficient de puternice pentru a impune ordinea cu orice preț, dat fiind faptul că ordinea reprezintă o cerință minimă a progresului unui popor."
Bibliografie
C. Zelea-Codreanu, Pentru legionari, Madrid, 1968, pp. 412-424.
A. Simion, Regimul politic, pp. 47-65.