Ultimatumul sovietic (26 iunie 1940).
„Diktat"-ul de la Viena (30 august 1940)

Consecințele pentru noi sunt imediate. La numai o săptămână după armistițiul francez din 17 iunie 1940, România primește o notă ultimativă din partea URSS: ni se cerea să cedăm imediat Basarabia și Bucovina de nord. A fost un moment extraordinar de dramatic. Regele Carol al II-lea nemaiavând parlament, este silit să-și adune cel puțin un Consiliu de Coroană — instituție veche pe care o scoate din nou la lumină. Consiliul de Coroană adună în grabă 21 de membri. Avem 36 de ore ca să răspundem acestui ultimatum. Cum putem apăra 650 de kilometri de graniță împotriva unei puteri de 20 de ori mai mare decât România? S-a telefonat imediat ministrului de externe german pentru a interveni pe lângă ruși ca să începem negocieri. Dar în acel moment germanii și rușii sunt aliați. Hitler ne spune să cedăm imediat. Atunci, la o a doua întrunire a Consiliului de Coroană, câteva ore mai târziu, din 21 de membri numai șase au mai fost de părere să rezistăm orice ar fi, printre ei Nicolae Iorga și un basarabean, istoricul Ştefan Ciobanu!

Și acum mă întreb, după atâtea zeci de ani, acum când cunoaștem ce a urmat, și de asemeni care a fost clauza secretă din Pactul Ribbentrop-Molotov (care cuprindea acordul dat sovieticilor de a înainta până la Prut), mă întreb dacă nu acești șase oameni au fost cei care au avut dreptate. Oare n-ar fi fost mai bine în ziua aceea să spunem că rezistăm? Pierdeam războiul în 8 zile, mureau câteva zeci de mii de oameni, dar nemții ar fi intrat în țara noastră, pentru că n-ar fi admis — e un calcul pe care îl puteau face și oamenii politici de atunci — să-i lase pe ruși să pună mâna pe petrolul de la Ploiești, din moment ce pregăteau un război împotriva URSS. Lucrul acesta se știa, îl scrisese Hitler în cartea lui, Mein Kampf, cu ani în urmă. E clar deci că, dacă noi îi lăsam pe nemți să ne ocupe restul țării, am fi avut exact aceeași situație ca Polonia, adică în tot timpul războiului am fi fost ocupați de cele două mari puteri agresoare, dar rămâneam cu onoarea nepătată. Există un principiu de la care n-aveam voie să ne abatem: nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă. Aceasta a fost, după părerea mea, marea eroare politică pe care am făcut-o în ultimii 50 de ani. Noi trebuia să ne batem în 1940 împotriva rușilor, chiar de n-ar fi durat decât opt zile. Căci, după ce am cedat Basarabia și nordul Bucovinei rușilor, a trebuit să cedăm și nordul Transilvaniei. Au bătut cu pumnul în masă nemții, iar noi am cedat jumătate din Transilvania ungurilor (Diktatul de la Viena) și Cadrilaterul bulgarilor, prin urmare am pierdut în câteva luni o treime din țară fără să tragem un foc de armă! Repet convingerea mea: trebuia să ne batem, mai întâi fiindcă trebuia să ne batem; apoi fiindcă, judecând aposteriori, putem estima că, în ipoteza în care ne-am fi apărat, urmările ar fi fost mai puțin catastrofale pentru țară. Am fi pierdut infinit mai puțini oameni decât am pierdut apoi în două campanii, una în Rusia până în Caucaz și la Stalingrad, cealaltă în Apus până la Praga, dar mai cu seamă am fi dat lumii o imagine mult mai nobilă, ceea ce e de importanță vitală pentru tine însuți. Din clipa cedării noastre la 27 iunie 1940, s-ar zice că toate ne-au ieșit rău și că am dat tuturor prilej de a ne judeca rău: sârbii și grecii, vechii noștri prieteni și aliați, ne pot învinui că am autorizat pe nemți să folosească teritoriul nostru pentru a-i ataca pe la spate; aliații noștri occidentali tradiționali nu ne iartă că ne-am aliat apoi cu Germania pentru a recuceri Basarabia și Bucovina; rușii nu ne iartă că noi, mică putere, am îndrăznit să pătrundem în „Sfânta Rusie" până pe malurile Volgăi; nemții pot nutri un adânc resentiment pentru „trădarea" noastră de la 23 august 1944! Cu alte cuvinte, facem figură proastă în ochii tuturor din cauza unei singure greșeli fatale săvârșite în ziua de 27 iunie 1940.

Mi se răspunde întotdeauna că asemenea argumentări n-au nici o valoare. Nu poți re-scrie istoria, nu poți „ghici" ce ar fi fost „dacă"... E drept. Dar istoricul n-are la îndemână alt mijloc de a judeca valoarea unei hotărâri trecute decât imaginând în chipul cel mai rațional cu putință ce s-ar fi întâmplat în ipoteza luării unei hotărâri diferite. (Această operațiune mentală se numește în filozofia anglo-saxonă „închipuire a unor condiții contrare faptelor întâmplate" — counterfactual conditions.)

Lecturi suplimentare

Fragmente din Keith Hitchins - România 1866-1947

Mijlocul deceniului al patrulea a fost marcat de o mișcare constantă către dreapta. Deși continua să țină în afara legii Garda de Fier, guvernul i-a permis totuși să funcționeze sub un nou nume — Totul pentru Țară. [...]

Alegerile din 1937 au oferit ocazia unei puternice încercări de forțe între democrație și autoritarism. [...] În plină campanie electorală, Maniu și-a asumat conducerea opoziției. Scopul său principal era răsturnarea guvernului Tătărescu și, în acest scop, el a semnat un pact electoral cu Codreanu, liderul Gărzii de Fier. [...] Pactul a dat Gărzii o oarecare respectabilitate, ce i-a permis să-și lărgească audiența în rândul electoratului.  Rezultatele votului au fost șocante: Partidul Liberal a câștigat într-adevăr majoritatea (35,9 la sută) și cele mai multe locuri în Cameră (152), dar nu a obținut cele 40 la sută din voturi, necesare pentru a căpăta [...] majoritatea în Cameră. Extrema dreaptă obținuse câștiguri importante. Garda de Fier, prin intermediul partidului său, Totul pentru Țară, și-a asigurat 15,58 la sută din voturi și a obținut 66 de locuri, devenind cel de-al treilea partid din Parlament, după național-țărăniști, care au obținut 20,4 la sută din voturi și 86 de locuri. Recent formatul Partid Național Creștin s-a descurcat de asemenea bine. Naționalist și antisemit, el a obținut 9,2 la sută din voturi și 39 de locuri. Partidele de dreapta și-au datorat în mare măsură succesul concentrării asupra problemelor sociale și economice imediate, ceea ce le-a atras importante elemente ale electoratului. Ele s-au străduit să creeze impresia că erau partide tinere și novatoare și că vor găsi soluții problemelor pe care liberalii și național-țărăniștii le eludaseră. Dacă nu altceva, alegerile i-au trezit la realitate pe liderii partidelor Național-Țărănesc și Liberal, ca și pe Carol, făcând-i să-și dea seama de iminentul pericol al dictaturii gardiste.

[...]Dictatura regală s-a născut repede și liniștit, la 10 și 11 februarie 1938, când Carol a înlocuit pur și simplu guvernul Goga cu un „guvern consultativ", condus de Patriarhul Miron Cristea, incluzând șapte foști prim-miniștri, precum și pe Ion Antonescu, ca ministru al Apărării Naționale.

Carol a acționat cu rapiditate pentru a-și consolida puterea, eliminând instituțiile sistemului parlamentar. La 20 februarie 1938, a abolit Constituția din 1923, înlocuind-o cu o alta nouă, bazată pe principii corporatiste și concentrând puterea în mâinile Regelui. [...] la 30 martie, Carol va decreta dizolvarea tuturor partidelor și grupărilor politice[...]

Carol a luat măsuri drastice împotriva Gărzii de Fier, pe care o privea drept principalul său adversar. [...] Pe data de 18 aprilie, conducătorii Gărzii de Fier au fost arestați și aruncați în închisoare pe termene îndelungate, iar Codreanu a fost condamnat la zece ani de muncă silnică pentru înaltă trădare. Un mare număr dintre membrii și simpatizanții Gărzii de Fier au fost ridicați și internați în lagăre de concentrare înființate în acest scop. Severitatea represiunii este surprinzătoare, întrucât Codreanu și alți conducători ai Gărzii făcuseră tot posibilul să evite o ciocnire cu Regele.

[...] Vigoarea și brutalitatea măsurilor luate de Carol împotriva Gărzii în 1938 și mai târziu par să nu fi fost motivate în primă instanță de opoziția deschisă a lui Carol sau de supraestimarea de către acesta a forței Gărzii, ci de faptul că el a perceput-o ca un agent al Germaniei. [...] Uciderea lui Codreanu și a altor 13 gardiști, „făcuți scăpați de sub escortă", în noiembrie, a avut loc imediat după vizita lui Carol în Germania, în cursul căreia Hitler ceruse eliberarea gardiștilor și formarea unui cabinet Codreanu. În orice caz, campania Regelui a distrus Garda ca mișcare politică, dat fiind că audiența sa de masă a dispărut. A rămas doar un nucleu, care opera ca organizație clandestină, angajată în acte disparate de sabotaj și asasinate, notabilă fiind uciderea lui Armând Călinescu în septembrie 1939.

[...]La stânga, Partidul Socialist și organizațiile muncitorești au fost interzise, iar comuniștii și partizanii lor au fost urmăriți fără încetare, temnițele fiind umplute cu aceștia, în special în 1940.

[...] Carol și sfetnicii săi au perceput necesitatea unei noi organizații politice, care să ia locul vechilor partide și să întărească dictatura regală. [...] Frontul Renașterii Naționale, așa cum a fost cunoscută noua organizație, a fost constituit la 16 decembrie 1938. Principiul care a stat la baza activităților sale era centralismul birocratic. Deciziile privind politica și cadrele erau luate la nivel înalt și transmise unităților locale ale Frontului. Nu exista nici un fel de prilej, la nivele de mai jos, de aprobare sau chiar de discuție. Membrii Frontului nu aveau nici dreptul de a alege, nici acela de a fi aleși în funcții de conducere la orice nivel. Cu toate că Frontul era singurul care avea dreptul să prezinte candidați la alegerile parlamentare sau de alt fel, acestuia îi lipsea un program oficial sau o doctrină, dar asemenea noțiuni generale precum „armonia socială" și „solidaritatea națională" s-au bucurat de o mare atenție în campaniile sale propagandistice. [...]

La sfârșitul anului 1939, Carol însuși a admis în mod tacit că încercarea sa de a obține un sprijin de masă pentru dictatura regală, prin intermediul Frontului, eșuase. În mesajul său de Anul Nou, el a cerut vechilor partide politice să lase deoparte diferendele din trecut și să se unească în jurul Regelui, cu scopul de a apăra națiunea împotriva pericolelor internaționale crescânde. [...]

Noul strigăt de adunare privind „gravul pericol național" nu a rămas fără ecou. Liderii vechilor partide erau preocupați să apere integritatea teritorială a țării. Aceștia aveau conștiința acută a amenințării pe care Germania o reprezenta pentru reglementările de la Versailles, ca și a intențiilor Uniunii Sovietice privind Basarabia, în special după Pactul germano-sovietic din august 1939, ale cărui prevederi, în linii generale, erau cunoscute la București. [...]

Garda de Fier s-a bucurat de o renaștere. Atât grupul condus de Horia Sima, care se refugiase în Germania la începutul lui 1939, pentru a scăpa de persecuția lui Carol, cât și cei din conducere, care mai rămăseseră în România, majoritatea lor aflându-se în lagăre de concentrare, au căzut de acord să renunțe la orice activități subversive și să conlucreze cu guvernul. [...]

Căderea Franței în iunie 1940 i-a năruit în cele din urmă toate calculele: l-a forțat să meargă și mai departe către dreapta. A decretat constituirea Partidului Națiunii, un partid unic „totalitarist", a cărui sarcină, sub suprema conducere a Regelui, era „să conducă întreaga viață morală și materială a națiunii". Noul partid a fost de importanță minoră, întrucât evenimentele internaționale, mai curând decât voința lui Carol, aveau să hotărască evoluția politică a țării.

[...]Toate eforturile depuse de către guvernele României ce s-au succedat în anii '20 și '30 de a asigura inviolabilitatea noilor frontiere ale țării, la nord și la est, s-au dovedit, până la urmă, lipsite de succes. Ele nu au putut domoli diferendele dintre ea și cei doi principali vecini revizioniști ai săi — Ungaria și Uniunea Sovietică — nici unul dintre aceștia neputându-se consola cu pierderea teritorială suferită la sfârșitul războiului.

Problema Transilvaniei stătea în calea oricărei apropieri semnificative între Ungaria și România. Guvernele ungare ce au urmat unul după altul în întreaga perioadă interbelică nu au încetat să spere în redobândirea teritoriului pe care ele îl considerau ca parte integrantă a Ungariei istorice, după cum nici un guvern român nu se gândea nici la cea mai mică concesie care i-ar fi putut diminua suveranitatea asupra provinciei.

[...] Mărul discordiei între România și Uniunea Sovietică era Basarabia. Reîncorporarea ei în România în 1918 precipitase ruperea relațiilor și va rămâne principalul obstacol în calea reluării acestora până în anul 1934. [...]

Din primăvara anului 1939 până la încheierea Pactului germano-sovietic din 23 august 1939, România s-a aflat sub presiunea crescândă a Germaniei, care îi cerea să extindă legăturile economice între cele două țări și să evite angrenarea în orice bloc de securitate ostil Germaniei.

[...]Pactul de neagresiune dintre Germania și Uniunea Sovietică, încheiat la 23 august, a fost un șoc pentru liderii români, întrucât aceștia își bazaseră politica lor externă pe ostilitatea adânc înrădăcinată dintre nazism și comunism. Se simțeau acum în mai mare primejdie decât oricând înainte și, deși nu au cunoscut detaliile protocolului secret, prin care Germania recunoștea Uniunii Sovietice un interes special în privința Basarabiei, existența însăși a tratatului năruise strategia lor de politică de echilibru între cele două puteri. [...] În primăvara anului 1940, după încheierea păcii cu Finlanda, guvernul sovietic a declarat Basarabia o „chestiune nerezolvată" și, acuzând România de provocarea unor incidente de frontieră, a început să concentreze trupe de-a lungul Nistrului.

Evenimentele de pe frontul de Vest din primăvara anului 1940 au determinat o schimbare drastică în politica externă a României. Victoriile germane din Țările de Jos și din "nordul Franței, din luna mai, l-au convins pe Carol că din acel moment cauza aliată era pierdută și, la 29 mai, a ajuns la concluzia că mai rămânea doar un singur curs de acțiune, și anume să se bizuie pe Germania în vederea protejării integrității teritoriale a țării. [...] Curtea făcută Germaniei nu a putut salva Basarabia.

La 23 iunie, ministrul sovietic de Externe, Molotov, îl informa pe ambasadorul german despre intenția Uniunii Sovietice de a cere „retrocedarea" provinciei și „transferarea" Bucovinei. La data de 25 iunie, ministrul german de Externe, Ribbentrop, a răspuns că guvernul său nu obiectează, întrucât propunerea era conformă cu tratatul lor din 23 august 1939, în care Germania își exprimase „dezinteresul" față de Basarabia. [...]

Asigurându-se de sprijin german, Molotov a înmânat cererile sovietice, privitoare la cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei, ministrului român, Gheorghe Davidescu, la 26 iunie. [...]

Molotov acorda guvernului român 24 de ore pentru a da un răspuns satisfăcător. Davidescu a făcut o încercare cutezătoare de a explica drepturile etnice și istorice ale României asupra Basarabiei. El a subliniat că majoritatea populației era românească și că unirea Basarabiei cu România, în 1918, fusese înfăptuită cu sprijinul entuziast al majorității populației și că îndreptase astfel un rău istoric comis în 1812, când Rusia anexase teritoriul de la Imperiul Otoman. În privința Bucovinei, el a arătat cum fusese luată Moldovei, în 1774, de Austria, și cum n-a fost niciodată sub administrație rusească. Dar totul a fost în zadar; Molotov a rămas neclintit. Carol, care a fost luat prin surprindere de ultimatumul sovietic, a căutat imediat sprijin german. Dar acesta n-avea să apară, întrucât Hitler asigurase Uniunea Sovietică de acordul său pentru anexarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei. [...]

La 27 iunie, presiunea a crescut, atunci când guvernele Ungariei și Bulgariei și-au anunțat intenția de a insista imediat pentru satisfacerea propriilor lor pretenții teritoriale față de România, prin forță dacă era necesar. La ședința Consiliului de Coroană din aceeași zi, Carol și-a exprimat hotărârea de a rezista ultimatumului sovietic, dar a fost sprijinit doar de 11 din cei 26 de membri. La a doua ședință, din acea seară, doar 6 participanți au votat pentru respingerea ultimatumului. Majoritatea au fost influențați de sfatul de a ceda, primit din străinătate, și de sumbrul raport al șefului Marelui Stat Major, potrivit căruia armata nu ar fi putut supraviețui unui atac hotărât din partea Uniunii Sovietice. [...] La 28 iunie, trupele sovietice au început să ocupe teritoriile cedate, operațiunea încheindu-se la 3 iulie. România a pierdut astfel 44.433 km2 și 3.200.000 locuitori în Basarabia și 5.396 km2 și 500.000 locuitori în Nordul Bucovinei. [...]

La 19 august, au început negocieri cu Bulgaria în privința părții de sud a Dobrogei, pe care România o dobândise prin Tratatul de la București din 1913. Ele s-au încheiat repede. Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie, a restabilit frontiera din 1912 între cele două țări. România a cedat astfel 7.412 km2 din teritoriul său și aproximativ 360.000 locuitori.  [...]

În timp ce se realiza aranjamentul cu Bulgaria, România era angajată în negocieri mult mai importante cu Ungaria privind viitorul Transilvaniei, o provincie pe care opinia publică românească o considera leagănul națiunii. [...] Negocierile dintre cele două părți au început la Turnu-Severin, la 16 august, dar o înțelegere s-a dovedit imposibilă. [...]

Între timp, tensiunea de-a lungul graniței românești, atât cu Ungaria, cât și cu Uniunea Sovietică, a crescut. În a doua jumătate a lunii august, Uniunea Sovietică a masat efective mari de-a lungul Prutului, iar Ungaria a mutat 23 divizii în comitatele din apropierea graniței sale cu România. [...]

Hitler și-a rezervat pentru sine decizia finală în legătură cu noile frontiere ale Transilvaniei. El a combinat două propuneri, pregătite de experții germani, ajungând la un act care dădea Ungariei mai mult teritoriu decât prevăzuse oricare dintre cele două propuneri. Trasând noile frontiere, Hitler avea în minte atât scopuri strategice, cât și scopuri economice. El considera că este necesar deopotrivă să satisfacă Ungaria și să evite mutilarea României, a cărei valoare pentru efortul de război german nu încetase să o recunoască. Totuși, se părea că el și-a dat seama de importanța menținerii ambelor țări într-o stare de nemulțumire, ca mijloc de a asigura cooperarea lor în cadrul noii ordini germane în Europa. Credea astfel că Ungaria va sprijini Germania, în speranța de a câștiga mai mult din Transilvania, iar România va face același lucru pentru a redobândi teritoriul pierdut. În plus, noua frontieră din Transilvania, care ajungea aproape de Brașov, oferea o protecție substanțială câmpurilor petrolifere românești prin aducerea (cu cooperarea Ungariei) unor trupe germane la o distanță de câteva ore de ele.[...]

În zorii zilei de 30 august, Consiliul de Coroană de la București a dezbătut alternativele fără să știe precis cât de mult va fi pierdut din Transilvania. Maniu, Brătianu și alții au cerut respingerea „arbitrajului" lui Hitler, dar Carol și majoritatea au decis că acceptarea lui, împreună cu garanțiile germane pentru noile frontiere, era singura cale de a preîntâmpina distrugerea țării.

La Viena, la 30 august, s-a dat citire formală hotărârii lui Hitler. Doar atunci avea să afle delegația română adevărata măsură a pierderilor ce urma să le sufere țara. Ungariei i s-a dat un mare intrând, care mușca adânc din nordul Transilvaniei, începând de la Oradea, în partea de sud-vest, și Maramureș în partea de nord, înglobând Clujul și județele de-a lungul versantelor vestice ale Carpaților, extinzându-se până în apropiere de Brașov. România a fost astfel deposedată de 42.243 km2 și de aproximativ 2.600.000 locuitori, aproximativ 50 la sută români și 37 la sută maghiari și secui. În schimb, României i s-a garantat de către Germania inviolabilitatea frontierelor sale. Aceasta a însemnat o pierdere a independenței în politica externă și subordonarea economiei sale efortului de război german.

Ca rezultat al cedărilor de teritoriu în favoarea Uniunii Sovietice, Ungariei și Bulgariei, România, care se născuse la sfârșitul primului război mondial, a pierdut o treime din teritoriul ei (99.790 km2) și o treime din populație (6.161.317 locuitori). Domnia lui Carol nu a putut supraviețui catastrofei naționale.

Ilustrație

Situația granițelor țării înainte și după 1940

Situația granițelor țării înainte și după 1940Descrierea hărții:

Este prezentată situația granițelor țării înainte și după 1940. Liniile groase reprezintă granițele după unirea de la 1918. Liniile subțiri reprezintă granițele după retrocedarea Basarabiei, Bucovinei, a sudului Dobrogei și a unei mari părți din Transilvania.

Harta în format digital și legenda sa pot fi descărcate pentru tiparire.