Îi spun „pământean" și lui Șerban Cantacuzino, fiindcă ilustrul său neam bizantin se asimilase atât de bine în țara noastră, încât se afla în fruntea partidei boierești care lupta pentru a restrânge influența familiilor grecești de curând „aciuate" în țara noastră (pe când capul partidei pro-grecești era marele boier Gheorghe Băleanu de autentică obârșie românească!). E drept că tatăl lui Șerban Vodă, marele postelnic Constantin Cantacuzino (nepot de fiu al lui Şeitanoglu), se însurase cu o fată a lui Radu Șerban Basarab, așa încât fiii lui se simțeau oarecum moștenitori ai vechilor noștri domnitori.

Despre Șerban Vodă se zice că nutrea speranța de a relua lupta împotriva turcilor, dar tocmai în timpul domniei lui (1678-1688) Imperiul Otoman are o ultimă zvâcnire de agresivitate și ajunge să asedieze Viena, în 1683, episod despre care am vorbit. Șerban Vodă, ca și domnul Moldovei și principele Apafi al Transilvaniei, fusese nevoit să însoțească armata turcă cu mica lui oștire; și s-a zis că trăgea cu tunul cu ghiulele umplute cu paie, ca să nu facă rău creștinilor asediați. Se mai află și azi lângă Viena o cruce de piatră ridicată de el pentru creștinii din armata turcă. Dar suntem încă departe de o luptă fățișă împotriva turcilor. În octombrie 1688, Șerban Vodă moare subit — s-au ivit fel de fel de zvonuri despre moartea lui. Dintre frații lui, stolnicul Constantin Cantacuzino va fi un mare învățat, cu studii la Padova, iar spătarul Mihai Cantacuzino, după un hagialâc la mânăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai, va fi ctitorul mânăstirii de la Sinaia, a cărei construcție în munții împăduriți, la 1000 de metri altitudine, într-o trecătoare prea puțin umblată pe atunci, a fost, am zice azi, o adevărată performanță. El a clădit de asemenea, la București, spitalul Colțea și biserica din fața acestuia, unde i s-a ridicat, în veacul trecut, o statuie.

Tot în vremea lui Șerban Cantacuzino are loc și începutul unei revoluții... agricole și alimentare: se introducea la noi cultura porumbului, plantă descoperită de spanioli cu peste un veac și jumătate în urmă, în Mexic. Românul constată că făina scoasă din bobul de porumb e aidoma mălaiului de mei din care-și făcea mămăliga încă din vremea romanilor (e atestat documentar), și poate chiar dinainte. Meiul a rămas de veacuri cereala de predilecție a românului, cred, și din motivul că e cea cu germinația cea mai rapidă: dacă-l semeni la 1 mai, îl poți secera la 15 iunie.

Într-o țară bântuită de razii sălbatice și de războaie, dacă ai norocul să fie pace în acele șase săptămâni, ai pus deoparte hrana de bază pe tot anul. Dacă năvălesc turcii sau tătarii, îngrămădești sacii și copiii în căruță și fugi la munte. Porumbul însă aducea deodată o serie de noi foloase: randamentul la pogon e mai mare, gustul mălaiului e mai bun, iar grăuntele se potrivește mai bine pentru hrana cailor și orătăniilor — dar, mai cu seamă, coceanul poate fi pus pe foc și, chiar uscat, poate hrăni boii toată iarna. De aceea, încet-încet, în tot veacul al XVIII-lea cultura porumbului se întinde în întreaga țară până devine, an de an, cultura principală atât în Ardeal, cât și dincoace de Carpați, căci obiceiurile alimentare sunt foarte statornice la un popor. În Muntenia i se va zice porumb (din cauza asemănării știuletelui cu pasărea!), în Moldova păpușoi, iar în Ardeal, cu un nume nemțesc, cucuruz.

Unii autori consideră că introducerea culturii porumbului ar fi una din cauzele creșterii populației în Principate în secolul XVIII, în ciuda vitregiei vremurilor.