Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Avânt cultural în veacurile XVI și XVII
E clar că la noi există de la începuturi două culturi, cu anumite interpenetrări, însă deosebite: o artă populară cu rădăcini străvechi și, în paralel, o cultură mai recentă, de origine bizantină, transmisă — nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori — prin intermedieri slave, bulgărești sau sârbești.
În tezaurul popular (costum, țesături, scoarțe, habitat, melodii, legende, poeme), le e foarte greu specialiștilor să stabilească originile, influențele, inovațiile locale... Ce ne vine din moștenirea autohtonă, preromană (s-a observat de pildă că croiala iilor este aceeași pe care ne-o arată Columna Traiană la femeile dace!), ce vine de la aportul mediteraneean al coloniștilor romani (e surprinzător cazul acelui descântec românesc identic cuvânt cu cuvânt cu un descântec citat de un autor galo-roman tardiv), ce ne-au adus slavii și ce le-am dat noi lor — căci în muzică și port popular, de pildă, ce a dat și ce a primit fiecare e adesea foarte greu de deosebit.
Alături de acest „stoc" local, ne vin deodată (aparent nu înainte de secolul XIII) modele bizantino-slave în arhitectură, pictură religioasă, literatură, care, în manifestările culte, ne fac să aparținem civilizației bizantine în formele ei tardive. Noi le vom imprima curând diferențieri caracteristice, fie prin creație pură, fie prin influență apuseană gotică, fie prin trecătoare influențe turco-arabe (mânăstirea Curtea de Argeș) sau armene (biserica Trei Ierarhi din Iași). În Muntenia, fidelitatea față de modelul clasic bizantin e mai evidentă, model apărut deja pe vremea împăratului Justinian cu monumentala biserică Sfânta Sofia, prefăcută în moschee, azi muzeu — stil aflat în ruptură totală cu arta greacă antică, al cărui tip nemuritor a rămas Parthenonul de la Atena. Noua artă creștină își avea rădăcinile în Siria și în Iran.
În schimb, în Moldova apare influența gotică, admirabil îmbinată cu modelul bizantin sud dunărean.
Și mai marcată e pecetea gotică la bisericuțele de lemn din Maramureș, care-și înalță îndrăznețele turle de șindrilă spre cer. În literatură, poezia și legendele autohtone rămân doar orale până la sfârșitul veacului al XVII-ea, literatura scrisă fiind exclusiv slavonă, fenomen care, în interpretarea mea, are și implicații sociale. Dar iată că apare ceva nou o dată cu tiparul și cu primele traduceri religioase în limba română. Tiparul fusese prima oară introdus în Muntenia de un ilustru refugiat muntenegrean. Dar adevăratul inițiator al tipăriturilor românești va fi diaconul Coresi. Cei precum Coresi și alți editori după el sunt conștienți, și o spun, că scriu pentru toată suflarea românească, pentru toți cei ce vorbesc românește, din Banat și până la Nistru. E una din primele dovezi că muntenii, ardelenii și moldovenii, deoarece vorbesc aceeași limbă, se simt un singur neam care „de la Râm" se trage.
Notați acest aspect, fiindcă nu e subliniat îndeajuns: suntem singura țară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era sinonim cu neam sau popor). Mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, de cele mai multe ori cu populații de limbi sau dialecte diferite (ca Franța, Spania, Italia, Elveția, Anglia etc.).
Încetul cu încetul vor apărea scrieri în limba română, religioase mai întâi, istorice mai apoi, opera cronicărească, prin Grigore Ureche, Miron și Nicolae Costin, Ion Neculce, fiind mai bogată și mai de calitate în Moldova decât în Muntenia, în Muntenia a rămas de cele mai multe ori anonimă, cunoscută numai prin titlul lucrării (Letopisețul cantacuzinesc, Istoria Țării Românești etc.) — se rețin abia câteva nume, la început Goran din Olănești, spre sfârșit un Radu Popescu, frații Greceanu, care sunt și traducători, la îndemnul lui Șerban Cantacuzino, ai Evangheliilor.
Renașterea, mișcare spirituală și artistică apărută în mai multe țări apusene, dar mai întâi concomitent în Italia (mai precis în Toscana) și în Țările de Jos în veacurile XIV-XV, apare tardiv și la noi. Imboldul inițial venise de la redescoperirea, entuziastă, a culturii grecești și romane, redescoperire la care au participat în veacul al XV-lea și numeroșii învățați greci fugiți către Apus după căderea Constantinopolului.
La noi, influența renascentistă a pătruns prin Ungaria lui Matei Corvin, prin Polonia, adusă de Movilești și de tinerii boieri care apucau să studieze la universitățile poloneze. O oarecare influență italiană ne parvine și prin grecii din insule, de veacuri în legătură cu Italia, sau chiar prin cei de la Constantinopol, de unde o anumită elită îndrăznește să-și trimită odraslele la învățătură la Universitatea de la Padova, posesiune venețiană, reputată pentru liberalismul învățământului, care atrăgea și protestanți și ortodocși (acolo studiase Alexandru Mavrocordat, viitorul Mare Dragoman). Acolo se va afla, pentru scurtă vreme, și viitorul mare stolnic Constantin Cantacuzino, fratele lui Șerban Vodă Cantacuzino.
Un periplu care îl duce și mai departe, atât în Occident cât și în Orient, va face Nicolae Spătarul (căruia îi zicem Milescu după numele luat de fratele lui și urmașii acestuia, iar „Spătarul" și-a zis fiindcă fusese scurt timp mare spătar în Muntenia). Bănuit de ambiții domnești, fusese însemnat la nas (i s-a zis „Cârnul"), căci tradiția voia ca un om cu gravă cicatrice să nu poată accede la domnie. Nicolae Spătarul se va retrage în Rusia, unde poliglotul nostru va face o carieră neașteptată la școala slavo-greco-latină înființată de Petru Movilă, și va inspira atâta încredere țarului Mihail încât îl va trimite în ambasadă în China, cu un întreg alai. Ani de zile va ține această expediție. Spătarul se va întoarce fără a-l fi putut vedea pe împăratul Chinei, fiindcă n-a acceptat, nici în ruptul capului, ceremonia pe care voia să i-o impună protocolul imperial chinez: ar fi trebuit — el, reprezentantul unui suveran ce se considera egal cu împăratul Chinei — să se ploconească cu capul până la pământ în fața acestuia. S-a întors însă cu o relatare asupra drumului parcurs prin Siberia și Mongolia și asupra moravurilor chinezești, care mai e și astăzi unul dintre cele mai prețioase documente asupra Chinei acelor vremuri, în istoriografia rusă e cunoscut doar cu numele de „Nikolai Spătar" — nicăieri nu e menționat că era român. Onestitatea intelectuală ne silește să spunem că și el, ca și Constantin Cantacuzino, era, cel puțin dinspre tată, de origine greacă.
Efectele Renașterii în Muntenia și Moldova au rămas puțin vizibile: câteva elemente de ornamentație arhitecturală, mai nimic în pictura bisericească (pictură de șevalet, pictură „civilă" nici nu se practica), probabil o mai profundă influență în orchestrarea muzicală (la noi, ca și la ruși). Influență în literatură nu prea se putea de atunci exercita, atâta vreme cât scrierile în românește se limitau încă la scrieri bisericești sau traduceri de legende venite din Orient, ca Alexandria sau Varlaam și Iosafat.
Dar răspândirea scrisului își croiește încetul cu încetul calea, provocând la domnii Munteniei și Moldovei dorința de a crea centre de învățământ, de unde vor ieși, la sfârșitul secolului XVII la București și la începutul secolului XVIII la Iași, vestitele Școli Domnești — despre care vom mai vorbi.
Influențele renascentiste, mai cu seamă în forma finală a artei baroce, vor fi, bineînțeles, mult mai vizibile în Transilvania, atât în arhitectura religioasă cât și în arhitectura civilă, și nu numai în mediile săsești și ungurești, ceea ce era firesc datorită legăturilor cu Occidentul ale bisericilor catolice și protestante, ci și — cu vremea — la români, în special la noile biserici greco-catolice.
A mai intervenit și alt obstacol în pătrunderea ideilor și artelor apusene la sud și răsărit de arcul carpatic: o intervenție din ce în ce mai apăsătoare a Porții Otomane în viața cotidiană a românilor, pe măsură ce primejdia înaintării austriecilor era mai evidentă. Prezența unor occidentali la Curtea voievozilor noștri era prost văzută, iar plecarea coconilor (fiilor) domnului sau a tinerilor boieri la studii în străinătate, practic interzisă. Antonio del Chiaro, secretar italian al lui Constantin Brâncoveanu, va povesti că, îndată după sosirea la Curtea de la București a vreunui străin angajat, acesta primea în dar câțiva stânjeni de postav ca să-și croiască straie ca pământenii, să nu fie văzut umblând afară „îmbrăcat nemțește".
Iar când, la inițiativa unui boier Colțea, care fusese ofițer în armata lui Carol al XII-lea al Suediei, s-a clădit un foișor de foc în centrul Bucureștilor (lângă actuala Piață a Universității și în fața spitalului care mai poartă numele de Colțea), turcii au cerut să fie șterse frescele exterioare în care apăreau uniforme suedeze! În mod paradoxal, portul și moravurile în Principate au fost mai strâns legate de Constantinopol, de la sfârșitul secolului XVII încolo, decât în Evul Mediu.
Lecturi suplimentare
Arta populară
PUNCTUL, LINIA, TRIUNGHIUL, PĂTRATUL, ROMBUL, CERCUL
pe obiecte de artă populară ale zonelor etnografice din judeţul Maramureş
Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului, Ţara Maramureşului, Ţara Codrului.
Ecaterina Janeta Ciocan
Unele ornamente aparțin umanității, fiind regăsite în cultura multor popoare, Radu Florescu opinează: „multe din elementele ornamentale ale artei populare românești pot fi urmărite într-o filiație directă din neolitic și din perioada dacică până azi pe oikumena românească datorită unor lucrări de sinteză, ca ale lui Vl. Dumitrescu (arta neolitică), H. Daicoviciu, R. Florescu şi I. H. Crişan (arta dacică), Corina Nicolescu (arta feudală), P. Petrescu şi N. Dunăre (arta populară)”.
După Radu Florescu cele mai vechi manifestări artistice, pe teritoriul țării noastre, aparţin neoliticului și sunt un „sistem ornamental geometric bazat pe spirală și meandru și pe variantele lor care decorează în primul rând ceramica”. În multe cazuri, forma și decorul pieselor ceramice aparținând diferitor culturi arheologice amintesc de obiecte confecționate din lemn și decorate în tehnici ce aparțin lemnului.
În ceea ce privește arta populară românească, cu siguranță nu greșim când afirmăm că este dominată de motivele geometrice: punct, linie, triunghi, pătrat, romb, cerc, rozetă, cruce, spirală etc. Pentru zonele etnografice supuse studiului nostru se potrivește constatarea specialistului Paul Petrescu: „în România, țară a codrilor întunecați și a pădurilor de nepătruns pe mari perioade istorice, născând de-a lungul vremii o adevărată <<civilizație a lemnului>>, aspectul care a atras atenția cercetătorilor încă de la sfârșitul secolului trecut a fost tocmai acela al <<crestăturilor>>, adică al ciopliturilor mărunte, a exciziilor și a inciziilor care acopereau suprafața obiectelor de lemn cu o plasă fină de admirabile ornamente geometrice”
Punctul
„Punctul simbolizează starea limită de abstractizare a volumului, centrul, originea, focul, principiul emanației și capătul drumului îndărăt. El desemnează puterea creatoare și sfârșitul a toate câte sunt”. Din punct de vedere matematic punctul nu are substanță și totuși dintr-un punct a pornit întreaga Creație. Nicolae Dunăre consideră că, alături de linie, punctul face parte dintre cele mai vechi elemente ornamentale comune artei populare românești și specifice altor popoare.
Se pornește de la premisa că înșiruirea mai multor puncte, realizate prin pictare cu culori, obținute din cenușă sau zgâriere cu un obiect ascuțit ar fi fost prima încercare de a decora un obiect. Punctul ca motiv ornamental îl întâlnim pe aproape toate obiectele de artă populară indiferent de materialul din care sunt realizate. Punctul prin accentuare a dat naștere altui element ornamental – bulina.
Linia
Din punct de vedere matematic linia este simbolul infinitului; chiar limitată la capete, ea este formată dintr-o infinitate de puncte și o putem împărți în două la infinit. Linia este cel mai simplu element geometric, dar stă la baza tuturor formelor pe care le cunoaștem. Tot ea este cea care creează legături între lucruri. Așezată în plan vertical semnifică ascensiunea spre Dumnezeu, în plan orizontal orientează omul spre lume, societate, dar poate însemna și moartea: „O nesfârșită varietate de motive decorative este obținută prin combinarea liniilor drepte, conducând la sisteme de striații paralel orizontale, verticale, oblice, la X-uri de diverse consistențe (din încrucișarea a două linii simple, a două sau mai multe linii paralele, din închiderea X-ului la unul din capete), la romburi și cruci”.
În arta populară, linia poate fi întâlnită de-a lungul tuturor epocilor istorice până în prezent. Cu ajutorul ei artiștii anonimi au creat o multitudine de ornamente cu semnificații deosebite. Indiferent că apare pe ceramică, pe obiecte din lemn, pe piese textile, linia este un ornament nelipsit aproape de pe orice obiect.
Zig-zag-ul
Zig-zagul face parte dintre motivele ornamentale pe care le regăsim în toate culturile lumii. În zonele noastre s-au făcut descoperiri arheologice care au scos la lumină numeroase obiecte ce au ca ornament zig-zagul, cele mai cunoscute fiind cele ce aparțin culturii Suciu de Sus. Sculptorul Ioan Marchiș, în teza sa de doctorat, subliniază că în vechime, oamenii, cu ajutorul liniei în zig-zag, au redat cursul unei apei.
Pe obiecte ce aparțin artei populare, indiferent de categoria din care acestea fac parte și de tehnica folosită la realizarea lor, linia în zig-zag marchează conturul obiectului sau delimitează părți componente sau compoziții ornamentale.
Linia ondulată este atestată în ornamentică încă din epoca La Tène. În arta populară românească apare ca ornament pe toate categoriile de obiecte sub forma meandrului care, de fapt, este realizat din jumătăți de circumferințe ale cercului legate între ele. Meandrul poate avea bucle largi și în acest caz în interiorul fiecărei bucle apare un alt ornament sau bucle strânse și atunci rămâne un ornament de sine stătător. De multe ori linia ondulată este dublată de o linie formată din puncte independente.
Cele două ornamente menționate mai sus sunt cunoscute și sub numele de „unda apei”, motiv care apare des pe toate categoriile de obiecte ce aparțin tuturor categoriilor artei populare.
Triunghiul, figură geometrică realizată cu ajutorul liniilor, are semnificații dintre cele mai cuprinzătoare. În primul rând simbolistica lui se bazează pe cifra trei și astfel este o reprezentare a lui Dumnezeu. În pictura bisericească, în cazurile în care este prezent Dumnezeu, aureola acestuia va avea forma unui triunghi echilateral. Triunghiul echilateral, când apare singur, este o reprezentare a divinității supreme, a armoniei și proporțiilor. Triunghiul isoscel cu baza mare ce are unghiul din vârf de 1080 și cele de la bază de câte 360 de grade corespunde numărului de aur. Triunghiul cu vârful în sus reprezintă bărbatul și în același timp semnifică elanul, iar triunghiul cu vârful în jos reprezintă femeia și fecunditatea. Baza triunghiului ne duce cu gândul la stabilitate pe când laturile care urcă semnifică dinamismul. Două triunghiuri echilaterale suprapuse formează pecetea lui Solomon despre care se spune că a fost primită din ceruri. Baza sigiliului atinge pământul iar vârful lui cerul, ceea ce simbolizează armonia, ordinea, comunicarea continuă între cer și pământ. În hermeneutica tarotului steaua cu șase colțuri reprezintă perfecțiunea universului: cele șase colțuri închipuie cele șase zile ale creației, iar centrul ziua de odihnă. Unul din vârfuri reprezintă lumea de sus, cel opus lumea de jos iar celelalte patru punctele cardinale. În arta populară din nordul Transilvaniei, pecetea lui Solomon apare ca ornament mai ales pe elemente de arhitectură populară cu caracter religios.
Triunghiul realizat în diferite tehnici, în relief înalt, atunci când este format din funia răsucită, întruchipând rădăcini ale pomului vieții sau scrijelit pe stâlpi este un ornament aproape nelipsit de pe porțile maramureșene.
Rombul este un element decorativ a cărui istorie se pierde în negura timpului. Se pare că pe teritoriul țării noastre este unul dintre cele mai vechi ornamente dacă luăm în considerare falanga de cal găsită la Dubova, în Regiunea Porților de Fier, falangă ce are ca decor un romb cu interiorul hașurat cu linii. El este considerat simbolul feminin. În același timp este format din două triunghiuri și în cazul în care forma acestora este prelungă poate semnifica legătura între cer și pământ și chiar unirea între sexe.
Pătratul este socotit de matematicieni, după triunghi, a doua suprafață importantă și este un simbol al stabilității semnificând stabilitatea materiei și apartenența la pământ. Ca ornament, pătratul este prezent pe foarte multe obiecte de mobilier aproape întotdeauna în tandem cu cercul sau chiar înscris în acesta.
Pătratul, totalul totalurilor, simbolizează „pământul, universul, stabilizarea în perfecție”. Cifra patru semnifică „solidul, tangibilul, sensibilul”.
Cercul este un motiv decorativ de foarte mare vechime. Deși azi este considerat o reprezentare solară, el a fost folosit cu mult timp înainte de apariția cultului solar pentru că în religiile mai vechi cercul era reprezentarea zeițelor feminine. După apariția cultului solar el devine „formă clasică de reprezentare a discului solar (și lunar), se impune printre cele mai vechi, mai răspândite și totodată persistente motive plastice în lumea creată de mâna omului”. Specialiștii îl consideră, alături de cruce și pătrat al doilea simbol fundamental și reprezintă perfecțiunea, „cercurile concentrice reprezentând gradele ființei ierarhiile create”. Cercul este incitant și datorită faptului că, practic, nu are început și sfârșit, revine mereu asupra lui însuși și astfel devine o reprezentare a infinitului și a unității. Pentru creștini cercul apare în importanța acordată inelelor. Inelul de logodnă și căsătorie semnifică legătura cu biserica lui Iisus Hristos. Inelul călugărițelor este semnul căsătoriei cu Hristos, iar cel al episcopilor semnifică unirea cu biserica. În iconografie cercul este folosit pentru a reprezenta aureola sfinților.
Pe teritoriul țării noastre cercul apare ca decor pe diferite obiecte încă din neolitic. În arta populară din zonele etnografice din nordul Transilvaniei apare pe obiecte aparținând tuturor domeniilor artei populare. Paul Petrescu consideră că două sunt componentele de bază ale ornamentelor geometrice tot mai complicate care apar în arta populară românească: linia și cercul. Linia combinată cu cercul a dat posibilitatea de obținere a unor compoziții ornamentale din ce în ce mai complicate.
În arhitectura populară, cercul cel mai cunoscut este cel realizat cu ajutorul funiei pe porțile maramureșene.
Spirala realizată prin pictare sau aplicare, aparține și ea elementelor decorative a cărei origine se pierde în timp. Vasele ceramice, aparținând culturii Suciu de Sus descoperite în săpăturile arheologice din Țara Lăpușului au de multe ori ca ornament central spirala.
Aceasta preia din simbolistica cercului, la fel ca acesta și ea pornește dintr-un punct dar prin faptul că rămâne deschisă, poate crește mereu și are un drum ascendent ce semnifică evoluția. De-a lungul timpului ornamentul s-a dovedit a fi unul îndrăgit de creatorii unor obiecte ce au și valori artistice.
Arta bizantină a evoluat în cadrul Imperiului Roman de Răsărit în perioada secolelor VI-XV. Aceasta s-a bazat pe combinarea elementelor grecești cu influențe africane și asiatice și s-a remarcat în iconografie, broderie, mozaic și decorația policromă. Caracterul specific artei bizantine este aspectul narativ.
Istoria artei bizantine se desfășoară între secolele al VI-lea - al XV-lea, de la domnia lui Iustinian până la cucerirea Constantinopolului. Reanimarea vieții urbane, progresele economice datorate diverselor rute pe care s-a practicat comerțul, latura profund religioasă impregnată în mentalul colectiv și tendința spre o viață luxoasă a antrenat societatea bizantină în crearea unui stil propriu, caracterizat prin abstractizare și simbolizare.
Arta bizantină cunoaște trei etape: de apogeu, de declin și de înviorare. Societatea bizantină a exercitat influența decisivă asupra dezvoltării artei. Oligarhia puternică a pus stăpânire pe proprietatea funciară și pe posturile cheie ale administrației. Aristocrația a ajuns la o poziție solidă. Viața desfășurată între biserică, hipodrom și palat, între procesiuni religioase, petreceri de lux, banchete și serbări a dus spre o conduită lumească a călugărilor, la scandaluri și discuții citadine. Pornind de la simțuri și spirite, universul bizantin mergea spre ideea că scopul suprem al artei era să depășească natura materială supusă greșelii.
Arta bizantină a avut rol didactic și de înălțare a sufletului datorită legăturii cu creștinismul. Ilustrarea acestora în toate cele trei domenii - arhitectură, sculptură și pictură - s-a restrâns la redarea figurilor umane și a acțiunilor strict necesare. Lipsește situarea lor în ambianță, dar predomină sinteza și simbolismul.
Bisericile au fost construite după planurile basilicii forense din Fano, respectiv s-a adoptat planul în cruce greacă, cu brațe egale. Prin legătura dintre coloane și arhitravă, spațiul bisericilor a devenit mai mare, iar cupola, inovația bizantină, a permis bisericii să capete proporții impresionante. Pictura a pus accent pe hieratism, solemnitate și simplitate. Figurile umane prototipizate erau lărgite și plasate în centrul compoziției. Culorile mistice sugerau lumea înaltă, spirituală: albul era folosit pentru lumină și curățenie, iar auriul pentru lumini. Albastrul și roșul erau rezervate lui Hristos și Fecioarei Maria, iar verdele Sfântului Ioan Botezătorul.
Pictura bizantină s-a axat pe redarea figurilor umane. Sub influența fenomenului religios, s-au format prototipurile ideale, imaginile fiind în mare parte asemănătoare. Meșterii bizantini au deprins tehnicile folosite în pictura timpului, spiritul lor creator a fost subevaluat din start, motiv pentru care aceștia au fost anonimi.
Figurile umane fără volum erau așezate pe un fond auriu, pupilele dilatate erau fixate departe, ochii mari reflectau spiritualitatea și contrastul cu interiorul, veșmintele aveau cute rigide, clădirile păreau ușoare, aeriene, imateriale. Chipul întunecat și sufletul tindeau să iasă din conflictul chinuitor cu corpul și urmăreau eliberarea de sub tensiune.
În urma crizei iconoclaste, picturile bizantine s-au specializat în funcție de fiecare parte componentă a bisericii. Centrul cupolei îl prezenta pe Hristos, conca absidei o reda pe Fecioara Maria, altarul a fost supus unei ordini iconografice stricte. Hristos a fost redat deasupra intrării principale în întregime, așezat pe tron sau ca bust, binecuvântând cu mâna dreaptă și ținând Evanghelia deschisă în mâna stângă. Când Hristos a fost redat în cupola navei principale, a fost înscris într-un medalion color binecuvântând cu Evanghelia închisă, capul fiind înconjurat de o aureolă mare, iar expresia chipului fiind de Judecător milostiv.
În iconografia bizantină, persoanele și evenimentele sfinte sunt redate pe suport de lemn, pânză, pe perete sau pe alte materiale potrivite, existând o standardizare a formelor persoanelor sfinte.
Fundalul icoanelor era de regulă auriu, însă s-au văzut și cazuri în care s-a utilizat albastrul închis, în special în cazul frescelor, și verdele în cazul lemnului.
Prezentate în întregime sau ca bust, chipul persoanelor era pus în relație directă cu privitorul pentru a oferi expresivitate feței. Aureola din jurul chipului era circulară, foarte clar trasată, realizată cu aur sau ocru, semnificând sfințenia.
Spiritualitatea era evidențiată prin ochii disproporționat de mari, făcând aluzie la omul lăuntric. Nasul prelung și subțire, buzele reduse, mâinile și picioarele ferite de naturalism și mai mari decât dimensiunea firească, degetele lungi și subțiri în gest de rugăciune compun hieratismul specific iconografiei bizantine.
Veșmintele tindeau să acopere în întregime corpul, faldurile nu luau forma corpului, nu aveau naturalețe, ci erau prezentate geometric, lăsând loc frumuseții spirituale. Culorile veșmintelor erau stinse, exprimând sobrietate și stăpânire interioară. Fecioara Maria apărea cu tunica albastră și omoforul roșu, iar Hristos cu himation albastru și tunică roșie.
Cei patru evangheliști Matei, Marcu, Luca și Ioan erau redați sub forma unor personaje care priveau Evanghelia sau o scriau. Ioan era singurul care privea în dreapta sa, ascultând glasul unui înger. Evangheliștii erau zugrăviți în zona centrală a navei principale sau figurile lor apăreau izolate în pandantive. Aceștia pot fi întâlniți în iconografie și sub forma unor simboluri, Matei având simbolul unui om, Marcu, al unui leu, Luca, al unui vițel, iar Ioan, al unui vultur.
CONTRIBUITOR
Melinda Erdei-Vörös
Arta gotică a surprins în evoluția sa transformările prin care trecea societatea feudală europeană. Într-o perioadă a invaziilor, arta gotică s-a remarcat prin construcția de lăcașuri religioase pentru refugiu, dar și prin construcții civile. Goticul a introdus pentru prima dată în arte figura umană văzută din perspectivă intelectuală.
Stilul gotic internațional s-a dezvoltat între secolele al XII-lea și al XVI-lea.
Arhitectura militară prezintă construcții care au menținut caracterul defensiv și în secolele al XII-lea - al XV-lea. Castele fortificate s-au construit în zona italiană, Castel del Monte, iar în zona franceză la Carcassonne. Acestea au apărut și în restul Europei, prezentând componente similare: ziduri, palisade, barbacană, pod, șanț, metereze, turnuri circulare, creneluri, mai multe curți interioare, capela, parapete, donjonul, intrarea și ieșirea. Cu noile tehnici, arcul ogival și contraforții, pereții s-au îngustat, iar construcțiile s-au înălțat cu două-trei etaje. Arcurile ogivale au permis construirea unor poduri care rezistă până în zilele noastre.
În anul 1386, a început construirea Catedralei din Milano în stilul gotic internațional, în specific francez. Cinci nave separate de stâlpi de piatră sculptați, fiecare având asociată o fereastră cu vitraliu, absida cu trei ferestre în formă de roză, peste 100 de turle și peste 2000 de statui, cu un interior frapant reflectă somptuozitatea unui stil aparte.
Costurile războaielor au influențat peisajul politic și social al Europei și, implicit, dezvoltarea artelor. Pictura gotică s-a realizat, adesea, pe manuscrisele perioadei. Tapiseria a devenit o expresie indirectă a luptei pentru putere dintre aristocrați și negustori. Acestea au prezentat cu nostalgie vechile valori feudale, cavalerismul demodat, extravaganța și splendoarea curților seniorilor. Burghezia a dobândit o influență semnificativă și s-a simțit tot mai atrasă de excesele și de corupția clasei cârmuitoare.
În cazul manuscriselor, s-a continuat ornamentarea inițialelor, uneori acestea fiind elementele cele mai bogate. Textele au fost încadrate în chenare decorate. În ultima perioadă a Evului Mediu, s-a încercat reprezentarea realistă a figurii umane. La începutul secolului al XIII-lea, a început producția de cărți de rugăciune pentru mirenii bogați. Un secol mai târziu, acestea devin accesibile clasei de mijloc. Abia din secolul al XV-lea, țăranii și-au permis să dețină în casele lor imagini religioase și texte de rugăciune.
Renașterea în Italia s-a dezvoltat datorită curentului umanist și marchează lupta pentru recâștigarea valorile, statutului și prestigiului din Antichitate. S-a căutat o orientare ce valorifica omul antic, creațiile și cultura antică, acestea devenind modele ale renașterii umaniste.
Pierderea valorilor antice poate fi explicată prin conlucrarea factorilor de natură politică, economică, socială și religioasă, la începutul Evului Mediu. Prin școlile locale, scriptoriile mănăstirilor și întemeierea primelor universități s-au păstrat o serie de valori ale Antichității, dar acestea au fost puse sub influența popoarelor migratoare, ce au venit cu credințe și organizări proprii, respectiv sub influența bisericii creștine care a devenit o entitate separată de stat.
Redescoperirea valorilor antice, reflectarea realistă a temelor religioase, dorința de cunoașterea a științelor, geografiei, matematicii și anatomiei corpului uman, respectiv a omului în sine cu trăirile sale au condus la apariția noului stil artistic renascentist. Acest lucru a dat naștere noilor subiecte și tehnici, modificând radical artele vizuale. Punctul de pornire al Renașterii a fost Florența, urmată de alte centre italiene susținute financiar de potentații perioadei. În urma cuceririi Constantinopolului mulți artiști, meșteșugari și învățați se refugiază în Italia formându-se elita renascentistă.
Renașterea semnifică pentru istoria Europei trecerea spre epoca modernă, iar pentru artă reîntoarcerea spre idealurile și practicile artei antice greco-romane. Interesul crescut față de arta antică, autorii antici și familiarizarea cu acestea au dezvăluit o lume nouă, mai captivantă și diversă, în centrul căreia se afla omul. Noile idei și valorificarea științelor exacte sprijină dorința artiștilor de a apropia arta de realitate. Termenul „renaștere” a fost folosit de Giorgio Vasari, contemporan cu mișcarea artistică, dar definiția completă a perioadei se naște în secolul XIX fiind atribuită istoricilor Jules Michelet și Jacob Burckhardt.
Umanismul ajunge la apogeu în prima jumătate a secolului XV și se propagă rapid în mediile negustorești, la curților tiranilor, în cancelaria papală, printre politicieni și pe stradă. Perspectiva umanistă pune în centrul preocupărilor omul, pentru artiști devenind o necesitate cunoașterea omului fizic și moral, pornirile sale sufletești, a trupului cu acțiunile sale, plasarea persoanei într-un mediu înconjurător normal, cu detalii variate. Umaniștii gândesc liber, optimist, îndrăzneț și ignoră cenzura bisericească. Curentul va da impuls dezvoltării noii arte realiste, ghidându-se după ideea că omul își creează singur soarta.
Ilustrații
Motive specifice artei populare
Descrierea ilustrației: sunt prezentate câteva motive decorative care se găsesc pe porți de lemn, vase de ceramică, țesături românești. De sus în jos și de la stânga la dreapta: linia cu puncte sau buline, pătratul cu triunghiuri înscrise, arborele vieții, funia, rombul, spirala.
Poartă de lemn în arta populară
Descrierea ilustrației: este prezentată o schematic o biserică din Maramureș - Biserica de la Săpânța-Peri, văzută din față. Se observă că intrarea este mică comparativ cu înălțimea turlei care se ridică la 78 de metri înălțime. Partea de jos a clădirii, unde se află ferestrele, este din piatră, iar acoperișurile și turla sunt din lemn.
Stâlpi de lemn în arta populară
Descrierea ilustrației: Stâlpii reprezintă una din piesele esențiale ale prispei și dau, mai bine decât orice, măsura artei de a împodobi cu crestături și cu sculpturi lemnul. Tăiați dintr-o singură bucată, stâlpii sugerează un trunchi de arbore tânăr. Uneori, ei prezintă, cioplite cu dalta, cele trei părți esențiale ale unei coloane: capitelul, fusul și baza. Adeseori, partea de sus sau de jos, capitelul, sugerează sub formă stilizată, un boboc de floare. Fusul poate fi drept sau puțin îngroșat la mijloc, și subliniat cu o serie de crestături paralele, în zig-zag, numite și scara pisicii, sau sub formă de spirală, în șurub.
Bisericile din lemn din Maramureș
Descrierea ilustrației: este prezentată o schematic o biserică din Maramureș - Biserica de la Săpânța-Peri, văzută din față. Se observă că intrarea este mică comparativ cu înălțimea turlei care se ridică la 78 de metri înălțime. Partea de jos a clădirii, unde se află ferestrele, este din piatră, iar acoperișurile și turla sunt din lemn.