Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Constantin Brâncoveanu,
iscusit om politic, ctitor și martir
"Domnia aceasta, eu nu o pohtesc, ca să-mi înmulțesc grijile și nevoile… în vremi ca acestea turburate, încongiuraţi de oști de vrășmași"
La moartea lui Șerban Cantacuzino s-au adunat marii boieri ca să aleagă un nou domn — de data asta n-a intervenit Poarta — iar boierii, considerând că fiul lui Șerban e încă un copil, îl aleg pe nepotul răposatului domn, pe Constantin Brâncoveanu, om matur și experimentat care deținuse mai multe dregătorii.
Nu voi insista asupra domniei lui Constantin Brâncoveanu, dar e de știut că a fost un domnitor înțelept, șiret totodată, ascunzându-și acțiunile față de turci, austrieci și ruși; a căutat de asemeni să-și impună candidații lui în scaunul Moldovei, a fost deci un om ambițios și iscusit, și a domnit 25 de ani — e ultimul domnitor din țările noastre care reușește să rămână în scaun atâta timp. După el va veni lungul șir de domni fanarioți care, în general, nu vor fi lăsați în scaun, de turci, decât vreo 2-3 ani la rând. În timpul domniei sale a refăcut multe din clădirile și bisericile înălțate din vechime de neamul său, a construit multe noi monumente și chiar a „inventat" un stil (cunoscut azi sub numele de „stil brâncovenesc") în care intră, pe lângă vechea tradiție locală sau balcanică, și o anumită influență italiană, adusă bunăoară de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Mânăstirea Horezu, în Oltenia, sau palatul Mogoșoaia de lângă București (frumos restaurat în secolul nostru de prințesa Marta Bibescu, e azi singurul monument civil mai vechi și mai arătos din raza Bucureștilor) sunt reprezentative pentru stilul brâncovenesc.
A fost deci, din punct de vedere cultural, o domnie de cea mai mare importanță, continuând și încurajând dezvoltarea unor forme de expresie autohtone — deja sub unchiul său, Șerban Cantacuzino, se începuse traducerea Bibliei în românește și se înființase Școala Domnească.
Sfârșitul domniei lui Brâncoveanu, trebuie să recunoaștem, ne mai impresionează și azi. Turcii l-au bănuit că ar unelti împotriva lor, încercând să se alieze în secret cu austriecii sau cu rușii. Vom vedea mai jos ce se întâmplă în 1710-1711, în Moldova, când Dimitrie Cantemir trece fățiș de partea lui Petru cel Mare al Rusiei. Brâncoveanu, mai prudent, refuză să participe la această alianță, dar suspiciunea persistă după ce doi veri ai lui, Cantacuzini, trec la ruși (unde vor da naștere unei spițe de prinți ruși Cantacuzino). Turcii sunt încredințați că și Brâncoveanul e de partea apusenilor, în special a austriecilor, o dată ce împăratul i-a conferit titlul de „principe al Sfântului Imperiu".
El, de fapt, o știm acum, a dus în mai multe rânduri tratative secrete și cu țarul Rusiei și cu împăratul, dar s-a ferit să facă pasul hotărâtor câtă vreme i s-a părut că turcul e încă prea tare. Ba chiar, în august 1690, a trecut Carpații către Ardeal alături de principele transilvan pro-turc Thokoly și i-a învins pe austrieci la Zărnești, pe când ginerele lui Șerban Vodă, Constantin Bălăceanu, murea ca general în armata austriacă!
Acum, în 1714, s-a zvonit chiar că unchii săi Cantacuzini, Mihai spătarul și Constantin stolnicul, îngrijorați că Brâncoveanul nu mai asculta de sfaturile lor înțelepte, l-ar fi pârât la Constantinopol. Atunci Poarta, în primăvara lui 1714, trimite la București un capugiu ca să-l aducă la Constantinopol pe Brâncoveanu cu toți ai lui. Iată în ce stare de slăbiciune se află de acum Țara Românească, la numai un veac după faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul și ale lui Radu Șerban Basarab: e de ajuns să sosească un capugiu turc însoțit doar de câțiva ostași, să vină în palatul lui Brâncoveanu, să-i pună pe umăr panglica neagră, semn că este „mazilit", și să nu miște nimeni, toată familia lui Brâncoveanu să fie urcată în rădvane și dusă la Constantinopol — fără nici un semn de împotrivire din partea curtenilor, din partea celor din jurul lor. Episodul e grăitor în privința gradului de decădere militară și politică la care ajunseseră țările noastre.
Brâncoveanu e dus la Constantinopol, închis în Cetatea celor Șapte Turnuri (ledikule), supus la chinuri ca să spună unde-și ascunde averile — căci se știa că era foarte bogat —, iar în ziua de 15 august 1714, ziua Adormirii Maicii Domnului, marea sărbătoare creștină, în fața sultanului, a tuturor vizirilor, paușalelor și ambasadorilor străini, este adus Constantin Brâncoveanu, în cămașă lungă albă, cu cei patru fii ai lui și cu sfetnicul său cel mai apropiat, Ianache Văcărescu. Acolo e călăul, cu securea și cu un butuc. Cade mai întâi capul lui Văcărescu, apoi vine rândul fiului mai mare al lui Brâncoveanu, urmează cel de-al doilea, apoi al treilea. Fiecăruia la rând i se spune că, dacă trece la Islam, dacă „se turcește", cum se zicea, scapă cu viața. Al patrulea, un copil de 12-13 ani, răspunde că vrea să se turcească pentru a scăpa de moarte. Tatăl îl dojenește atunci aspru: „Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credință." Cel mic retractează și spune că va muri și el creștin, pune gâtul pe butuc, și cade și tânărul cap în nisip. După care l-au tăiat și pe al bătrânului domn. Moartea aceasta cutremurătoare a impresionat întreaga Europă — l-a impresionat și pe bardul popular care a cântat peste veacuri pe „Brâncoveanu Constantin / Boier vechi și Domn creștin..."
Lecturi suplimentare
Inspirat din Renașterea italiană, ale cărei influențe au ajuns în secolul al XVII-lea pe teritoriul Țării Românești, stilul brâncovenesc uimește în mod plăcut prin simetria formelor și decorațiunile înflorate, de inspirație vegetală.
Printre caracteristicile stilului brâncovenesc se numără: planul simetric, arcadele trilobate, coloanele cu balustrade, baze, fusuri și capiteluri înflorate, toate fiind efecte ale înrâuririi artei occidentale. De asemenea, foișorul și cerdacul sprijinit pe coloane spiralate au constituit constante ale stilului brâncovenesc. Pretutindeni întâlnim o adevărată invazie vegetală în piatră. Motivele florale (viță de vie cu struguri, rozete, trandafiri, știulete de porumb), zoomorfe (păsări, șerpi, dragoni) sau antropomorfe (sfinți, îngeri, serafimi) din cadrul cărora nu lipsesc aproape niciodată vulturul cu crucea în cioc (stema brâncovenească), dispuse în forme, poziții și cadre diverse și originale dau o notă de neconfundat stilului brâncovenesc.
Construcțiile laice de tip brâncovenesc erau în general clădiri din piatră cu un singur etaj: jos locuiau slujitorii, iar sus domnitorul, familia și invitații. Pe una din laturile clădirii, de obicei către o deschidere largă – câmp sau lac, se afla loggia, de inspirație venețiană, sprijinită pe stâlpi bogat sculptați. Pereții erau împodobiți pe dinăuntru cu stucaturi cu ornamentări florale sau cu picturi cu temă religioasă, mitologică sau istorică.
Constantin Brâncoveanu reface curțile domnești de la Brâncoveni și Târgoviște, pe care le înconjoară cu un nou zid de incintă și construiește altele noi la Potlogi (1698) și Doicești (1706). Incintele palatelor vremii lui Brâncoveanu își pierd caracterul de fortificație, păstrându-și rolul de delimitare a teritoriului curții domnești. Ele includ, adesea, ample spații plantate, organizate după principiile grădinilor italienești.
La București, palatul vechi al curții domnești, restructurat și mărit de meșterii domnitorului Constantin Brâncoveanu, era edificiul cel mai de seamă al capitalei acelei vremi. Antonio del Chiaro ni-l descrie cu mare laudă, spunând că ”era cu totul din piatră, cu scara principală de marmură”, cu săli mari și boltite, dintre care una, sala tronului, avea în mijloc un rând de coloane, că de la parter la etaj se putea ajunge în interior printr-o scară monumentală de marmură. Sălii tronului îi urmau ”camera audiențelor”, spătăria, iatacele doamnei și al domnului și alte multe încăperi. În jur palatul avea o grădină mare, pe care același del Chiaro o socotea ”foarte frumoasă, de formă pătrată, desenată după bunul gust italian”. În mijlocul grădinii se găsea un foișor ”pentru odihna și uneori pentru prânzul lui Vodă”. Palatul de la București a dispărut, din păcate.
Pe lângă palatul din București, trebuie amintite locuințele noi, palatele construite de meșteri pricepuți după gustul și pretențiile bogatului voievod, la Potlogi, la Mogoșoaia lângă București, la Doicești lângă Târgoviște. Din palatul de la Doicești nu au rămas decât o parte din fundații și resturi din zidurile care mărgineau curtea. Din cel de la Potlogi se păstrează ca părți originale pivnițele, parterul și o bună parte din zidurile etajului, cu frumoase și delicate decorații de stuc. Bine păstrat, în stare de locuibilitate, dar transformat cu ocazia deselor restaurări suferite în decursul timpului, a rămas palatul de la Mogoșoaia.
De asemenea, cele mai de valoare construcții bisericești în stil brâncovenesc sunt: biserica și mănăstirea Hurez, biserica Sf. Gheorghe Nou și mănăstirea Văcărești.
Palatul de la Mogoșoaia (1702)
Exemplul cel mai interesant de palat brâncovenesc, singurul de altfel care ne-a rămas întreg, este cel de la Mogoșoaia, de lângă București. Situat, ca și cel de la Potlogi, în mijlocul unei vaste curți dreptunghiulare, mărginită la început pe trei laturi de ziduri înalte de piatră, latura dinspre apus fiind lăsată liberă, cu vedere largă către un întins lac în apele căruia își oglindește fațada, palatul cuprinde un subsol, un parter și un etaj.
La subsol, cu intrare din curte, se găsește o vastă și monumentală pivniță, despărțită de un masiv stâlp de zidărie în patru compartimente acoperite fiecare cu câte o cupolă pe pendentivi. La parter, în jurul pivniței, se găsesc diferite camere de locuit, pentru slujitori. La etaj, unde se ajungea numai pe o scară exterioară – cu ocazia ultimei restaurări, parterul a fost legat cu etajul și printr-o scară interioară -, se găsesc camerele care au format locuința domnească: două apartamente, unul al domnului, altul al doamnei, situate de o parte și de alta a unui vestibul central.
Meșterul constructor al acestui palat a folosit schema tradițională a casei boierești. O atenție deosebită a fost acordată în special elementului nou introdus în planul tradițional, o încăpere cu un perete de arcade croită în genul cunoscutelor loggii venețiene, care a fost plasată în mijlocul fațadei dinspre lacul către care grădina coboară în largi terase. ”Valoros ca plan, echilibrat ca volum și bine proporționat, palatul este nespus de prețios și prin elementele sale arhitecturale și decorative: foișorul intrării, mărginit cu arcade trilobate și acoperit cu o cupolă pe trompe, pictată, loggia cu bolți, balconașele care încadrează această loggia, precum și toată decorația sculptată și pictată care însoțește aceste elemente”, scrie Gheorghe Curinschi Vorona, în ”Istoria arhitecturii în România”. Ferestrele alungite dădeau clădirii o deosebită maiestate.
Pereții interiori și bolțile fuseseră decorate, pe cât se pare, numai cu picturi, unele cu caracter monumental. Pe bolta uneia din încăperile de recepție ale etajului – dărâmată prin 1780, era pictată în frescă o mare compoziție care reprezenta călătoria și întâlnirea din 1703 la Adrianopol a lui Constantin Brâncoveanu cu padișahul. Din păcate, picturile murale nu s-au păstrat, ele fiind date jos cu ocazia restaurării din secolul XIX.
Vezi mai mult pe https://brownstone.ro/stilul-brancovenesc-in-arhitectura-romaneasca-partea-ii-a/
Ilustrații
Arcade în stil brâncovenesc
Descrierea ilustrației: Sunt prezentate cinci arcade în stil brâncovenesc, de la balconul Palatului Mogoșoaia. Se observă că la baza arcadelor se află un brâu decorat cu motive florale. Coloanele sunt răsucite. Arcadele se deosebesc de cele gotice simple, prezentate în capitolul despre Castelul Huniazilor, prin aceea că au o formă ca o frunză de trifoi.
Palatul Mogoșoaian
Descrierea ilustrației: este prezentat schematic Palatul Mogoșoaia. Este o clădire simplă, dreptunghiulară, cu ferestre și un balcon la nivelul de sus și acoperișuri în pantă.
Planul Domeniului Mogoșoaia
Descrierea ilustrației: Este prezentat foarte schematic planul palatului și al parcului înconjurător. Se observă că a dispărut în totalitate caracterul defensiv al ansamblului. Nu mai există zid de apărare cu șanț și pod. Palatul se află în mijlocul unui parc imens, cu pajiști cu iarbă și copaci. Chiar la intrare, în partea de sus a imaginii, se află biserica. Zonele albe reprezintă aleile, iar zonele cu suprafață rugoasă reprezintă iarba și copacii din parc. Clădirile sunt desenate cu linii mai groase. În partea de jos a imaginii se află lacul. Palatul este orientat cu fața spre lac, iar între palat și lac este o grădină cu trandafiri.