Dimitrie Cantemir,
intelectual de talie europeană și politician nerealist

Pentru a înțelege instalarea, mai târziu, a regimului fanariot, trebuie să evocăm și un scurt moment din istoria Moldovei, scurt, dar de însemnătate majoră: domnia lui Dimitrie Cantemir în 1710-1711.

Dimitrie Cantemir era fiul unui voievod ales, Constantin Cantemir, care fusese un simplu ostaș, provenit din răzeșimea moldoveană din Tigheci, la granița Bugeacului tătăresc, foarte viteaz; el fusese mai întâi mercenar la polonezi, ajuns la cele mai înalte grade militare, apoi boierit în țară și în cele din urmă înălțat la domnie de către boierii moldoveni, la bătrânețe, în 1685, oarecum accidental, fiindcă nu se putuseră înțelege asupra vreunui candidat coborâtor din foștii domni sau ieșit din marea boierime. Domnește din 1685 până în 1693 și, cu toate că a fost atâta vreme în slujba Poloniei, îi ține piept regelui Jan Sobieski când acesta încearcă să cucerească Moldova (de atunci datează legenda „Sobieski și plăieșii").

Constantin Cantemir a avut doi fii care au domnit apoi pe rând, Antioh și Dimitrie. Acesta din urmă era de o inteligență ieșită din comun. Cronicarul povestește cum bătrânului domn, care nu știa carte, îi plăcea să-l pună pe copil să-i citească din slovele vechi. Dar, după o străveche rânduială, domnitorul a trebuit să-l trimită pe tânărul Dimitrie ostatic la Constantinopol, ca garanție că voievodul nu se va răzvrăti împotriva turcilor; la fel fuseseră ostatici, chiar din veacul al XV-lea, Vlad Țepeș și fratele său, Radu cel Frumos.

Dimitrie stă ostatic la Constantinopol 20 de ani. Învață toate limbile vorbite curent acolo la vremea aceea: araba, persana și turca, bineînțeles; limbile antice (greaca, latina); greaca modernă; dintre limbile apusene: italiana, germana și ceva franțuzește — astfel că, adăugind româna și rusa, pe care o va învăța în exil în Rusia, avem ceea ce se numește un adevărat poliglot. Cunoaște cultura bizantină, firește; cunoaște perfect cultura islamică, trăind în mediul ei (e inventatorul unui mod de transcriere a muzicii turcești! se mai știe și azi în Turcia că notele muzicale turcești sunt o invenție a lui „Cantemiroglu", adică a fiului lui Cantemir Vodă tatăl); latina și greaca antică le cunoaște temeinic din cărți; cunoaște ceva și din cultura apuseană, căci e citit și frecventează pe ambasadorii străini: olandez, englez, francez, german... Când a ajuns să fie apreciat la Curtea Otomană, marele vizir a crezut că el e omul potrivit să fie trimis domn în Moldova, pentru că se zvonea că țarul Petru (căruia i se va spune „cel Mare"), după ce l-a învins pe regele Suediei Carol al XII-lea, ilustru căpitan, se pregătea de război împotriva turcilor.

Dar iată că abia ajuns în scaun la Iași, Cantemir caută să ia legătura cu țarul pentru ca, împreună, să pornească un război de eliberare de sub dominație turcă. In 1697, în vârstă de 24 de ani, asistase, în rândurile armatei otomane, la înfrângerea de la Zenta în fața imperialilor, înfrângere sfârșită în adevărată derută, de unde Cantemir trăsese concluzia pripită că puterea otomană era definitiv decăzută. Prin emisari de-ai lui, aleși din mica boierime care-i era mai credincioasă, încheie, în primăvara lui 1711, un tratat cu Petru cel Mare, prin care pune Moldova sub protecția țarului, într-un cuvânt făcea din Moldova o țară vasală Rusiei. Noi, care știm ce a urmat vreme de trei veacuri, ne dăm seama ce imprudență comitea: dacă rușii ar fi ieșit învingători atunci, Moldova toată ar fi avut, cu timpul, soarta Ucrainei, a Georgiei sau a Basarabiei, prefăcute în simple provincii sau gubernii ale imperiului rus.

Închipuiți-vă că de pe atunci s-au găsit câțiva mari boieri, ca Iordache Rosetti sau Lupu Costache, care au înțeles că politica lui Cantemir era nesocotită, că puterea rusă în plină expansiune reprezenta de acum pentru neatârnarea țării o și mai mare primejdie decât dominația turcă, și au făcut tot ce au putut pentru a sabota acțiunea domnitorului și întreaga expediție. Țarul Petru sosește cu armata lui la Iași, unde Cantemir a adunat în pripă 20 000 de oameni, nu prea bine pregătiți, dar iată că aprovizionarea — se folosea atunci cuvântul turcesc zaherea — cu care fusese însărcinat marele vornic Lupu Costache, aprovizionare de altfel greu de adunat într-o țară bântuită de secetă, nu sosește. Armata rusă, cu contingentul moldovenesc, coborând pe valea Prutului, e încercuită de turci la Stănilești, iar după două zile capitulează — nu învinsă de arme, ci de foame. Țarul încheie atunci o pace cu vizirul turc — o pace în condiții relativ ușoare: rușii cedează doar portul Azov de la Marea Neagră, pe care-l cuceriseră abia de puțini ani. Se zice că țarul l-a cumpărat pe vizir cu bani grei, țarina, prezentă, cedând și toate bijuteriile ei. Important pentru noi e că Dimitrie Cantemir, trădător în ochii turcilor, a putut să se retragă în Rusia cu toată familia lui și cu vreo 5000 de moldoveni, boieri, curteni, simpli ostași voluntari. Destui dintre ei, nefericiți pe-acolo, s-au întors după câțiva ani în Moldova — între ei boierul Ion Neculce, viitorul cronicar, de la care aflăm multe despre această mare aventură.

Cantemir a rămas în Rusia până la moartea lui, în 1723, tot nădăjduind că țarul va relua lupta împotriva otomanilor, ceea ce nu s-a întâmplat atunci. Țarul l-a ținut pe Cantemir la mare cinste, făcându-l prinț rus, sfetnic de taină și membru în „senatul" său. De atunci ne-a rămas celebrul portret pe care-l vedeți în toate cărțile de istorie, unde ne apare fără barbă, în ținută apuseană, cu armură, perucă franțuzească și baston de mareșal — căci Petru cel Mare începuse deja în chip autoritar occidentalizarea Rusiei. La noi, înainte de pribegirea lui, îl vedem pe Cantemir ca pe toți voievozii noștri, cu barbă, ișlic și caftan...

Și trebuie să ne dăm seama că fără acea nefericită bătălie de pe Prut și cei 12 ani de pribegie în Rusia, Cantemir n-ar fi lăsat operele care au făcut faima lui în toată Europa, precum Istoria Imperiului Otoman sau Descrierea Moldovei, ambele scrise în latinește (iar ultima destinată Academiei din Berlin, al cărei membru fusese ales). Așadar, în perspectiva timpului, trebuie să recunoaștem că exilul lui Cantemir a avut urmări pozitive pentru posteritatea lui. Să mai adăugăm și celebritatea fiului său, Antioh, geniu precoce, care a fost primul poet rus de stil occidental, și, fiind trimis, tânăr încă, ambasador al Rusiei la Paris, apoi la Londra, a făcut mult pentru faima tatălui său, favorizând publicarea în engleză și franceză a Istoriei Imperiului Otoman și intrând în legătură cu cărturari de renume, de pildă, la Paris, cu Voltaire.