Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Războiul de independență (1877)
„În momentele grave prin care trece țara noastră, România întreagă are ochii ațintiți asupra voastră, ea pune în voi toate speranțele sale. În ora luptei aveți înaintea voastră faptele bătrânilor oșteni români; aduceți-vă aminte că sunteți urmașii eroilor de la Racova (Vaslui) și Călugăreni. Drapelul sub care luptați este însăși imaginea Patriei. Urmați-l dar vitejește și când odată laurii păcii vor reînverzii pe munții și câmpiile României, patria cu recunoștință va scrie numele bravilor ei apărători pe frontispiciul independenței sale”
În 1876 se ivesc în Peninsula Balcanică mișcări ale populațiilor creștine împotriva dominației turcești, în Muntenegru, în Bulgaria, în Serbia, iar toate mișcările sunt reprimate în mod sălbatic de turci. Europa este indignată de aceste masacre, dar nu reacționează decât o singură țară, care avea întotdeauna interesul să intervină în Balcani luând ca pretext aceste revolte, și anume Rusia, în primăvara lui 1877, Rusia ne dă un adevărat ultimatum: „vom trece prin țara voastră ca să atacăm Turcia".
Principele Carol, primul său ministru Ion Brătianu și ministrul de externe Mihail Kogălniceanu se găseau într-o dilemă. S-au sfătuit și și-au dat seama că nu pot decât accepta această trecere a rușilor, cerându-le în schimb, dacă ne luau ca aliați, ca noi să căpătăm independența față de Imperiul Otoman. La început, rușii au fost disprețuitori, „n-avem nevoie de armata voastră, noi vă promitem că nu ne atingem de granițele voastre când trecem prin România". Și a început să se scurgă marea armată rusă prin țara noastră.
Rușii au trecut Dunărea, însă după câteva săptămâni s-au izbit de o rezistență turcă atât de dârză, mai cu seamă la cetatea Plevna (pe bulgărește, Pleven), apărată de un general turc de valoare, Osman Pașa, încât în cele din urmă ne-au cerut să trecem Dunărea cu mica noastră armată de 35000 de oameni, care începuse să fie bine organizată deja de pe vremea lui Cuza de către generalul Ion Florescu, iar acum era comandată de acest domnitor, fost ofițer în armata prusacă. Și, rețineți acest lucru, este prima oară că principatele noastre, care începând cu vremea lui Mihai Viteazul fuseseră silite să aibă doar ostași mercenari și să nu mai participe direct la nici un război (în afară de aventura lui Dimitrie Cantemir din 1711), este prima dată după sute de ani când putem să ne afirmăm prezența militară și mândria națională.
Războiul din 1877 reprezintă deci revenirea românilor pe plan european într-un război internațional. Și s-a luptat atât de curajos armata noastră, încât independența, pe care am proclamat-o chiar în ajunul intrării noastre în război (la 9 mai 1877), a trebuit să ne fie recunoscută după ce Turcia a capitulat.
Înaintarea rușilor către Constantinopol după căderea Plevnei este atât de rapidă, încât Turcia capitulează, iar în orășelul San Stefano de pe malul Mării Marmara (azi Yeşilkoy) se semnează un prim tratat între ruși și turci, prin care se crea o Bulgarie mare, de la Dunăre la Marea Egee, și se prevedea un drept al rușilor de intervenție în toate treburile creștinilor din Imperiul Otoman. La vestea acestui tratat între turci și ruși, marile puteri europene s-au speriat. Bismarck, cancelarul noului imperiu german, omul cel mai influent din Europa după ce Prusia învinsese Franța în 1870-1871, convoacă un congres internațional la Berlin, neadmițând această pace directă între Turcia și Rusia. Are loc (iunie-iulie 1878) un congres internațional care încearcă să mărginească libertatea fiecărei mari puteri de a face orice, în caz de victorie, împotriva altei puteri. La acest congres de la 1878 sunt invitați și românii, dar sunt „ținuți în anticameră". Ion Brătianu și Kogălniceanu nu au fost admiși în sala unde s-a discutat decât o dată, ca să expună punctul de vedere al țării. La discuții au participat numai reprezentantul Rusiei, prințul Gorceakov, cel al Turciei, apoi Bismarck, inițiatorul congresului, Disraeli, primul-ministru britanic, ministrul de externe francez Waddington și reprezentantul Austro-Ungariei, contele Andrassy.
Noi, românii, ceream, bineînțeles, să ni se recunoască independența și să nu ni se ia din nou sudul Basarabiei, cum voiau rușii.
La Berlin, în 1878, nu s-a discutat numai despre acordarea independenței României, s-a vorbit, bineînțeles, și despre granițele țării. Rușii au insistat să recapete sudul Basarabiei, care ne fusese acordat în urma păcii de la Paris din 1856, pentru a se afla din nou la gurile Dunării, iar în compensație ni se dădea Dobrogea, care de fapt, de sute de ani, nu mai aparținea principatului Munteniei. Brătianu și Kogălniceanu au fost indignați de pierderea Basarabiei de sud, dar n-au avut nimic de făcut. A trebuit să cedăm în fața presiunii marilor puteri, deci în 1878 pierdem pentru a doua oară sudul Basarabiei, în schimb dobândim cele două județe din Dobrogea, cu portul Constanța, provincie unde populația românească nu se mai găsea decât pe malurile Dunării, înspre mare și spre sud fiind majoritari turcii, tătarii și bulgarii. A început, încetul cu încetul, colonizarea Dobrogei.
Lecturi suplimentare
Războiul de independență a României
Năzuința românilor de a-și dobândi autonomia sau independența s-a manifestat încă din veacul al XVIII-lea, odată cu memoriile adresate Marilor Puteri de către boierii români. Odată cu aducerea principelui străin la conducerea principatelor (1866), o serie de măsuri, care anticipa obținerea în viitor a independenței, a fost luată.
Treptat, Carol I lărgește posibilitățile de mișcare ale țării. Deja aducerea sa, adică a unui principe străin, în fruntea țării, ca și adoptarea Constituției de la 1866 fără asentimentul Porții și fără menținerea suzeranității otomane erau dovezi de independență. Lor li se adăugau adoptarea unui sistem monetar la 1867 și folosirea unei monede naționale (leul), înființarea biroului pașapoartelor, sprijinul acordat revoluționarilor bulgari refugiați pe teritoriul românesc, memoriul din 1870 adresat Puterilor Garante prin care se cerea pentru România statutul Belgiei și, totodată, capitalizarea tributului, Convenția comercială cu Austro-Ungaria din 1875, aceasta din urmă acceptând un tratament juridic egal, Convenția cu Rusia din 1876. În plus, după 1873 România deschide agenții diplomatice la Viena, Berlin, Sankt Petersburg, Roma (la Paris exista anterior), stabilind convenții poștale cu vecinii. Suzeranitatea față de Poartă nu mai îmbrăca decât un aspect juridic formal.
Împrejurările fac ca acest deziderat – care era nu numai al liderilor politici și al lui Carol I, ci al întregului popor român – să se realizeze în noul context internațional apărut odată cu declanșarea luptei antiotomane a popoarelor de la sud de Dunăre. În vara anului 1875 izbucnește răscoală antiotomană din Bosnia și Herțegovina, urmată în anul următor de declanșarea războiului Serbiei și Muntenegrului împotriva Imperiului otoman, precum și – în intervalul imediat următor – de încrâncenata răscoală a bulgarilor împotriva aceleiași mari puteri.
Poziția oficială a guvernului roman nu putea fi alta decât a unei prudente politici de neutralitate. În acest sens, o notă circulară a Ministerului Afacerilor Străine, din 4/16 ianuarie 1876, adresată agenților diplomatici romani din străinătate (notă semnată de președintele Consiliului de Miniștri, L. Catargiu, la această dată și ad-interim la Externe), sublinia această decizie a guvernului român de a opune rezistență în cazul unei intervenții străine: „Guvernul princiar – se spunea în nota – s-a văzut silit, din prudență și din prevedere să facă și el pregătiri militare, căci dacă neutralitatea pe care a păstrat-o până acum ar fi amenințată, fie prin agresiune din partea Turciei, fie prin intervenția vreunei alte puteri care ar dori, indiferent în ce scop, să ocupe România, datoria sa față de țară nu i-ar îngădui să rămână nepăsător”. În cazul unei conflagrații, adăuga nota, guvernul român era pregătit să colaboreze cu acele mari puteri, care i-ar solicita sprijinul, „cu condiția bine precizată că aceste Puteri să garanteze României integritatea teritoriului său și toate drepturile seculare”.
Mihail Kogălniceanu, la 16/28 iunie 1876, într-un memoriu adresat Porții și puterilor garante, cere recunoașterea „individualității statului român” și a numelui de România”, document întâmpinat cu un răspuns ofensator din partea autorităților turcești, cu rezervă sau ostilitate din partea altor mari puteri.
Între timp, la 28 iunie/8 iulie 1876, avusese loc întâlnirea secretă de la Reichstadt (Boemia), între Țarul Rusiei și împăratul Austro-Ungariei, între cei doi monarhi ajungându-se la un acord în privința declanșării războiului, cu prețul unor anexiuni teritoriale (Bosnia și Herțegovina urmau revină Austro-Ungariei, iar sudul Basarabiei urma să reintre în componența Rusiei).
Intuind posibilitatea acestei înțelegeri pe seama României și constatând atitudinea rezervată a Marilor Puteri occidentale, a Franței, în primul rând, în privința garantării neutralității României, în caz de război, la 28 și 29 septembrie, I.C. Brătianu și colonelul Slăniceanu au convorbiri la Livadia, în Crimeea, cu cancelarul Gorceakov și cu Țarul Alexandru al II-lea, în cursul cărora ei acceptă în principiul trecerea armatelor ruse prin România, dar numai pe baza unei convenții speciale. Pregătirile militare continuă febril. La 23 octombrie Parlamentul, la cererea guvernului, votează un credit de 4 milioane pentru armament, 400000 lei pentru concentrări și autorizarea de a menține rezervele sub arme peste termen. La 26 noiembrie se înființează 8 noi regimente de dorobanți.
În memoriile sale, A. I. Nelidov atribuie lui Ion Brătianu următoarele cuvinte în legătură cu sudul Basarabiei: „Am avut la Livadia sentimentul că aceasta este o chestiune de onoare pentru împărat (...) vom căuta o compensație și eu voi putea să pregătesc opinia noastră publică”.
Câteva evenimente de la sfârșitul anului 1876 lămuresc definitiv situația. Mai întâi, în cadrul Conferinței Marilor Puteri de la Constantinopol, deschisă la 29 noiembrie/11 decembrie 1876, delegatul guvernului roman, D. Brătianu, trimis aici cu misiunea de a obține recunoașterea independenței și garanții privind „neutralitatea absolută” a României, primește un răspuns pe deplin negativ, cu totul semnificativ. În al doilea rând, la 11/23 decembrie 1876, noua Constituție otomană, lansată la această dată, reconfirma în mod definitoriu poziția ostilă a Turciei, în textul său România fiind plasată între „provinciile privilegiate” ale Imperiului.
La 4/16 aprilie 1877, Kogălniceanu semnează o Convenție cu Rusia, prin care armatele acesteia sunt lăsate să treacă pe teritoriul României (și dacă n-ar fi semnat, rușii tot ar fi forțat trecerea), în condițiile respectării integrității țării. Pentru România, alegerea acestei soluții n-a fost fără riscuri. Pentru că se renunța astfel la garanția celor șapte Mari Puteri europene, stabilită prin Tratatul de la Paris din 1856. Rămânea doar garanția Rusiei.
Între timp, războiul ruso-turc începuse prin declarația de război a Rusiei din 12/24 aprilie adresată Turciei, trupele ruse trecând frontiera României și urmând a se concentra la sud de Dunăre (era prima dată, după mult timp, când această trecere se făcea pe baza unui acord prealabil al autorităților române!)
Odată ce convenția româno-rusă este dată publicității, la sfârșitul lunii aprilie, drept răspuns, Poarta începe ostilitățile împotriva României, fără declarație de război, bombardând malul românesc al Dunării (orașul Calafat), armata română, a cărei mobilizare fusese decretată între timp, concentrată la sud de Capitală și în jurul orașului Calafat, la rândul său, ripostând, prin bombardarea Vidinului.
La 9/21 mai, Kogălniceanu, ministru de Externe, răspunzând unor interpelări, a declarat:„În stare de rezbel, cu legăturile rupte (cu Poarta), ce suntem? Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”.
În aceeași zi, Independența era proclamată și la Senat. Proiectul de lege prin care tributul anual de 914000 lei era anulat și destinat întreținerii armatei române. A doua zi, la 10 mai, cu ocazia zilei naționale se desfășoară ceremonia de la Palat, președinții celor două corpuri legiuitoare, C. A. Rosetti și D. Brătianu, adresând felicitări domnului cu prilejul proclamării independenței; era sancționată în această modalitate proclamarea Independenței României.
Autoritățile politico-militare ruse erau încredințate că trupele ruse vor câștiga singure războiul fără a oferi trupelor române posibilitatea de a se afirma pe câmpul de luptă, acestora din urmă, deocamdată, fără o convenție specială de colaborare militară, fiindu-le destinat rolul limitat, de a contribui la apărarea malului românesc al Dunării de eventualitatea unei invazii turcești peste Dunăre.
În pofida acestei atitudini a autorităților ruse, colaborarea militară și intervenția trupelor române s-a impus numai în momentul în care ofensiva trupelor ruse la sud de Dunăre a întâmpinat o puternică rezistență, siguranța victoriei fiind grav compromisă. La 8/20 iulie avea loc primul eșec al trupelor ruse asupra Plevnei, urmat peste 10 zile, la 18/30 iulie, de un al doilea, cetatea dovedindu-se imposibil de cucerit cu forțele militare proprii. În acest moment a survenit cererea de ajutor urgent din partea marelui duce Nicolae, adresată domnitorului (cunoscută telegrama din 19/31 iulie 1878, a doua zi după cel de-al doilea eșec de la Plevna: „Turcii, adunând cele mai mari trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziunea, demonstrațiunea și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești”).
Convorbirile dintre Carol I și I. C. Brătianu, pe de o parte, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, pe de alta, drept rezultat, precizează condițiile participării efective a armatei romane la operațiunile militare, alături de trupele ruse, și anume: trupele ruse și române din zona Plevnei sunt plasate sub comanda domnitorului Carol I, secondat de generalul rus Zotov și de generalul român Al. Cernat.
La 30 august/11 septembrie 1877, armata română participă la cel de al treilea atac asupra Plevnei, după o luptă sângeroasă, cu grele pierderi, cucerind reduta Grivița I, apoi, peste o săptămână, ducând alte două bătălii sângeroase pentru cucerirea redutei Grivița II, unde trupele turcești opun o rezistență înverșunată.
Asediul Plevnei avea să înceteze, după o rezistență de 5 luni, abia la 28 noiembrie/10 decembrie 1877, când generalul turc Osman pașa, rănit, a capitulat (el nu a remis însă sabia sa colonelului Cerchez, ci generalului rus Ganetki, întrucât, așa cum se arată în memoriile lui Carol I, „colonelul Cerchez nu se crede competent să primească sabia mareșalului. Deoarece dânsul nu știe unde se afla prințul, trimite un ofițer la generalul Ganetki ca să-l înștiințeze despre situație și declară lui Osman pașa că așteaptă instrucții de la cel mai apropiat general”. Hotărâre explicabilă, poate, dar sigur regretabilă, întrucât a privat armata română de un meritat gest – fie si simbolic – al adversarului).
Între timp, până la cucerirea Plevnei, care marca cea mai grea etapă a războiului, anticipând sfârșitul său, trupele romane au participat, alături de trupele ruse, la bătălia pentru cucerirea Rahovei (7-9 noiembrie/19-21 noiembrie 1877) – un alt important punct de rezistență a trupelor turcești - așa după cum, în etapa următoare cuceririi Plevnei, au avut un rol important în luptele din zona Vidin-Belogradgic; la 12/24 ianuarie 1878 trupele române obțineau o strălucită victorie la Smârdan, contribuind, apoi, în zilele următoare, la operațiunea de cucerire a Vidinului.
Au căzut de-a lungul bătăliilor numeroși eroi, jertfă de sânge a armatei romane trimițând la cei peste 10000 de morți și răniți. La jertfa de sânge pe câmpurile de luptă se adaugă imensele sacrificii ale populației civile – inclusiv ale românilor din Transilvania și alte provincii românești – care și-au adus contribuția la susținerea materială a războiului, cu adevărat acesta fiind, așa cum adesea s-a scris, un război al întregului popor roman, dând expresie unei năzuințe seculare.
Situația României după încheierea războiului. Conferințele de pace de la San-Stefano și Berlin
La sfârșitul operațiunilor militare, reprezentantul României, colonelul Arion, nu e acceptat la tratativele de la San Stefano, în apropiere de Adrianopol, Rusia însărcinându-se ea să apere interesele României.
Între Rusia și România se creează o stare de tensiune. Lui Alexandrul al II-lea, care amenința cu dezarmarea armatei române, Carol I îi răspunde mândru că „armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului și ai Alteței Sale Imperiale va putea fi zdrobită, dar nu va reuși nimeni niciodată să o dezarmeze”. Bucureștiul este amenințat cu ocuparea. Carol I părăsește capitala și armata romană ocupă un dispozitiv pe linia Calafat, Craiova, Slatina, Pitești, Târgoviște, pentru a face față trupelor ruse. Eventualitatea unei confruntări e înlăturată de convocarea de către Marile Puteri a unui Congres de Pace la Berlin, în iunie-iulie 1878 (I. C. Brătianu și M. Kogălniceanu, reprezentanții României, chemați să-și expună doleanțele la 19 iunie/1 iulie, sunt audiați, dar nu și ascultați). Congresul recunoaște independența României, unirea Dobrogei, dar cedează Rusiei județele Cahul, Bolgrad și Ismail din sudul Basarabiei. Rusia, învingătoare, dorea ieșire la Gurile Dunării și obține ce voia.
În același timp, Congresul condiționează recunoașterea de jure a independenței de modificarea art. 7 din Constituție, referitor la cetățenia romană. Cum numărul evreilor era mare, mai ales în Moldova, și rândurile lor nu încetau să crească, Parlamentul român a acceptat cu mare greutate și abia în 1879 modificarea Constituției, dar numai prin acordarea cetățeniei în mod individual. Nu se acordă din oficiu dreptul de cetățenie locuitorilor străini, ci în mod condiționat: pe de o parte, făcând dovada unui stagiu de ședere în țară de minimum 10 ani, pe de alta, ei urmând a solicita în mod inevitabil împământenirea pe baza unei cereri. Erau exceptate de la condiția de stagiu de ședere în țară anumite categorii de persoane: participanții la Războiul de Independență, persoanele considerate a aduce servicii statului român (oamenii de cultură și știință, dar și bancherii, industriașii, investitorii străini etc.).
Prin participarea la acest război, practic, românii au reușit să-și ducă la îndeplinire principalul deziderat de după recunoașterea unirii celor două Principate de către Marile Puteri, și anume obținerea independenței.
Consecințele au fost binefăcătoare pentru dezvoltarea viitoare a statului român și a societății românești, pe plan politic, socio-economic și moral. Statutul de independență politică deplină însemna înlăturarea ultimelor elemente ale stării de vasalitate în raport cu Turcia.
De asemenea, recunoașterea independenței statului român, a atras atenția românilor aflați în afara teritoriului Vechiului Regat, acesta din urmă reprezentând un punct de atracție pentru ei, mișcările pentru realizarea unirii cu noul stat intensificându-se, visul tuturor romanilor prinzând materialitate la sfârșitul primului război mondial, odată cu formarea României Mari.
Bibliografie:
Ion Bulei, Romanii în secolele XIX-XX. Europenizarea, editura Literă, București, 2011;
Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918, Editura Universitară, București, 2006;
Ion Mamina și Ion Bulei, Guverne și guvernanți (1866-1916), Editura Silex, București 1994;
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997
Pe 10 mai 1877, ca urmare a proclamării independenței în ziua precedentă, în ordinul de zi către armată, semnat de domnitorul Carol I, se afirma: „În momentele grave prin care trece țara noastră, România întreagă are ochii ațintiți asupra voastră, ea pune în voi toate speranțele sale. În ora luptei aveți înaintea voastră faptele bătrânilor oșteni români; aduceți-vă aminte că sunteți urmașii eroilor de la Racova (Vaslui) și Călugăreni. Drapelul sub care luptați este însăși imaginea Patriei. Urmați-l dar vitejește și când odată laurii păcii vor reînverzii pe munții și câmpiile României, patria cu recunoștință va scrie numele bravilor ei apărători pe frontispiciul independenței sale”. Aceste frumoase cuvinte reprezintă confirmarea în fața țării de către domnitorul Carol a stării de independență în care se găsea România.
Ilustrații
Harta dispozitivului de acoperire a Dunării în Războiul de Independență
Descrierea ilustrației: este prezentată dispunerea trupelor române în lungul Dunării.
Linia groasă reprezintă cursul Dunării.
Liniile subțiri sunt râurile.
Liniile întrerupte sunt pozițiile armatei române.
Punctele negre sunt orașe românești sau bulgărești.
Stelele reprezintă fortificații otomane.
Harta în format digital poate fi descărcată de pe site împreună cu legenda ei.
Harta României la 1878
Descrierea ilustrației: este prezentată harta României la 1878, după cucerirea independenței
Granițele României sunt marcate cu linie groasă. Vechile granițe sunt marcate prin râurile principale (Tisa, Dunăre, Nistru)
Sunt marcate vecinii de dincolo de granițe în Braille și câteva orașe principale (cu puncte negre)
Harta în format digital poate fi descărcată de pe site împreună cu legenda ei.