Carol I domnitor

La numai patru ani de la urcarea pe tronul României a lui Carol I, izbucnește războiul între Prusia și Franța. Or, el, deși rudă cu Napoleon al III-lea, era totuși neamț, crescut în Germania, fost ofițer prusac — și în sufletul lui a ținut partea Germaniei. Cum românii simpatizau cu Franța, s-au ivit atunci fel de fel de mișcări ostile, a apărut o tendință foarte serioasă de răsturnare a lui Carol. Simpatia pentru împărăția germană, principele mai întâi, apoi regele Carol a purtat-o toată viața și a împins țara noastră către o înțelegere cu Germania și cu Austro-Ungaria.

Trebuie să constatăm că această lungă domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istoria României, cu un an mai lungă decât a lui Ștefan cel Mare, ne-a fost benefică. În acest răstimp, țara noastră a făcut un salt înainte uimitor. Poate că, dintre toate țările moderne, numai Japonia a făcut un salt comparabil cu cel al României de la mijlocul veacului trecut și până la primul război mondial. Din punct de vedere economic s-au făcut progrese uriașe, dar, bineînțeles, nu se putea ca într-o singură generație să ajungem la nivelul țărilor occidentale.

Mai toate căile ferate de la noi datează de pe vremea regelui Carol. S-au construit șosele, au apărut uzine, a început exploatarea petrolului; am fost a doua țară din lume, după SUA, în privința industriei extractive a petrolului.

În planul politicii interne, regele Carol a fost iscusit, a știut să păstreze echilibrul între cele două mari partide care s-au creat, Partidul Liberal (al Brătienilor) și Partidul Conservator, echilibru politic asemănător celui din Anglia. Votul nu era universal, ci cenzitar - numai cei ce plăteau impozit erau admiși să aleagă - sistem care ne apare azi ca nedemocratic, dar nu trebuie uitat că acest sistem funcționa aproape peste tot în Europa, cu deosebirea că la noi era mai restrictiv din cauza gradului de analfabetism și a concentrării bogăției în anumite straturi ale societății. Apoi electoratul nu era încă educat, nu înțelegea că de el depindea schimbarea, așa încât, la fiecare alegere, partidul desemnat de rege pentru a forma guvernul obținea majoritatea în alegeri. Regele Carol, după împrejurări, a reușit să mențină alternanța: 3-4 ani un partid, 3-4 ani celălalt. O singură dată au stat liberalii la putere aproape 12 ani (1876-1888), cu Ion Brătianu ca președinte — în afară de o întrerupere de două luni, când s-a aflat în fruntea guvernului fratele lui, Dumitru Brătianu. Ion Brătianu, fără îndoială cel mai mare om politic al nostru din veacul al XIX-lea, a adus cele mai importante înnoiri din punct de vedere economic — sistemul bancar, sistemul industrial, toate acestea datează din vremea președinției lui.

Carol I al României

O analiză a Constituției de la 1866 făcută de Keith Hitchins în „România 1866-1947”

Deși conservatorii, reprezentând în special marii moșieri, câștigaseră majoritatea principalelor bătălii în Adunarea Constituantă, Constituția de la 1866 era, în mod paradoxal, esențialmente un document liberal. Ea limita prerogativele Domnitorului la cele ale unui monarh constituțional, prevedea o guvernare reprezentativă, îi făcea pe miniștri răspunzători pentru actele lor și consolida principiul separării puterilor. Consemna, de asemenea, pe larg drepturile și libertățile cetățenilor, cărora le era de aici înainte garantată egalitatea în fata legii, libertatea deplină a conștiinței, a presei, a adunărilor publice, dreptul de asociere, inviolabilitatea domiciliului și a persoanei împotriva oricăror percheziții și arestări arbitrare¹. Exercitarea acestor drepturi în timp, în ciuda încălcării lor ocazionale de către autorități, a adus un număr mai mare de persoane în procesul politic și, asigurând liberul schimb de idei, în special prin intermediul presei, a contribuit în mare măsură la formarea unei opinii publice democrate. Constituția a garantat de asemenea drepturi depline de proprietate deținătorilor ei, declarând proprietatea „sacră și inviolabilă", asigurând că singura cauză de expropriere ar putea fi realizarea unor servicii publice. Principalul scop al acestor stipulații a fost protejarea marii proprietăți împotriva uzurpării de către vreo nouă lege rurală, dar articolul 20 al Constituției declara, de asemenea, că pământului dat țăranilor prin legea rurală din 1864 „nu trebuie să i se aducă niciodată vreo atingere".

Sistemul parlamentar instituit în 1866 diferea în unele privințe importante de cel asigurat prin Statutul lui Cuza. Izbitoare de la bun început este poziția mai importantă a Legislativului, care a devenit acum un partener aproape egal cu Domnitorul în facerea legilor. Potrivit noii Constituții, pentru a căpăta putere de lege, un proiect trebuia aprobat atât de către Legislativ, cât și de către Domnitor. Ambii puteau să inițieze o legislație, cu excepția proiectelor de lege referitoare la veniturile și cheltuielile statului, care trebuiau să-și afle sorgintea în Camera Deputaților. Astfel, prerogativele legislative aproape exclusive ale Domnitorului stabilite de Statut au fost reduse substanțial în favoarea reprezentanților electoratului. Legislativul bicameral prevăzut prin Statut a fost menținut, dar noul Senat era acum un organism ales, nu numit, iar funcția sa nu mai era cea de aprobare a constituționalității legilor, ci aceea de a servi ca al doilea organism legislativ, egal Camerei. Legislativul a câștigat, de asemenea, dreptul de a evidenția abuzurile de putere comise de către Executiv și de a interpela miniștrii și chiar de a-i supune unor investigații parlamentare. Legislativul trebuia să se întrunească cel puțin o dată pe an, normal la fiecare 15 noiembrie (sau la altă dată, atunci când era convocat de către Domnitor), iar sesiunile sale erau deschise publicului, cu excepția cazurilor când președintele Camerei sau al Senatului sau zece membri ai unuia dintre cele două organisme legislative cereau ca deliberările lor să fie secrete.

Celelalte prerogative ale Domnitorului, în plus față de cea legislativă, au fost și ele diminuate. În primul rând, își putea exercita doar acele puteri acordate lui în mod expres de Constituție și, ca atare, cârmuirea prin decret, așa cum a fost practicată de Cuza, nu mai era posibilă. Totuși Domnitorul a păstrat o autoritate enormă și, dacă era destul de abil și de hotărât, putea, de cele mai multe ori, să manevreze mașinăria politică în așa fel încât să-și impună voința. Rolul său în procesul legislativ era hotărâtor. Putea să supună aprobării Parlamentului propriile sale proiecte de legi și putea opune vetoul său altora, o acțiune ce nu putea fi trecuta cu vederea de către Legislativ. Avea, de asemenea, o considerabilă latitudine în interpretarea și aplicarea legilor prin puterea sa de a emite regulamente privind aplicarea lor, chiar dacă astfel de regulamente nu puteau modifica sau suspenda legile respective sau exonera pe oricine de obligativitatea ducerii lor la îndeplinire. Putea convoca, închide sau dizolva Adunarea sau Senatul, deși această prerogativă era limitată de prevederea întrunirii anuale a Parlamentului în sesiune de cel puțin trei luni și de cerința ca un act de dizolvare să conțină și organizarea unor noi alegeri în decurs de două luni și convocarea ambelor Camere în răstimp de trei luni. Cu toate că reprezenta puterea executivă, Domnitorul era declarat a nu fi răspunzător legal pentru actele sale. În schimb, miniștrii erau răspunzători și, în consecință, nici un act al Domnitorului nu era valabil dacă nu era contrasemnat de către un ministru. Domnitorul numea și revoca miniștrii, pe care îi putea alege dintre membrii celor două Camere sau din afara Legislativului. În orice caz, aceștia erau răspunzători față de el, nu față de Parlament, dar încetul cu încetul s-a încetățenit obiceiul ca partidul majoritar sau coaliția din Camera Deputaților să formeze guvernul.

Constituția din 1866 semăna, așadar, cu legile fundamentale liberale existente în Europa Occidentală. Similitudinea cu acestea era una din principalele consecințe ale deschiderii Apusului pentru intelectualii români, deschidere începută în anii '30 și '40 ai veacului al XIX-lea. Mulți fii de boieri, care studiaseră dreptul și economia politică în Franța și Germania, au încercat, la întoarcerea lor în țară, să adapteze instituțiile unei Europe Occidentale luminate și prospere la condițiile sociale și economice din propria lor țară. Programele pașoptiștilor și ale liberalilor radicali și moderați de după revoluție sunt o dovadă elocventă a forței influențelor din afară. Această similitudine s-a regăsit în mare măsură în Constituția din 1866.

¹ - Cea mai detaliată analiză a Constituției a fost realizată de către George G. Meitani, Studiu asupra Constituțiunei Românilor, 14 voi., București, 1880-1890.