Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Carol I, rege al României
Trei ani după 1878, în 1881, Domnul Carol ia titlul de rege — fapt acceptat de toate puterile, ceea ce ne ridica, din punct de vedere protocolar, la rang de egalitate cu celelalte monarhii din Europa. Este un moment crucial pentru statutul nostru internațional.
În ciuda imperfecțiunilor sistemului de vot cenzitar, despre care am vorbit, s-a ajuns la un regim destul de echilibrat, liberalii guvernând mai mult decât conservatorii, dar regele Carol a fost destul de iscusit pentru a ști când era momentul să-i înlocuiască pe liberali și să dea din nou puterea conservatorilor, sau invers. Iată câteva nume de politicieni care merită reținute: printre liberali trebuie negreșit să-i cităm pe Ion C. Brătianu și pe C. A. Rosetti care, cu toate că era de origine boierească, era foarte la stânga, de fapt era republican, nu îndrăznea s-o spună deschis, dar știm din scrisorile lui și din anumite mărturii că ar fi preferat republica. După moartea lui I. C. Brătianu, președinte al Partidului Liberal a fost un Sturdza, deci un om provenit din marea boierime, dintr-o familie care dăduse doi domni Moldovei. În Partidul Liberal n-au fost deci numai burghezi, cum s-a spus multă vreme, au fost și boieri, sau boiernași. Dar, în general, e drept să se spună că Partidul Liberal a favorizat burghezia născândă, adică a reprezentat partidul celor care voiau să se îmbogățească făcând din România o țară mai modernă, cu industrii și cu un comerț mai dezvoltat, pe când Partidul Conservator era susținut mai mult de marii proprietari agricoli.
Printre președinții Partidului Conservator trebuie să-l cităm pe Lascăr Catargiu (un bulevard din București îi poartă numele). Trebuie să recunoaștem că a fost un excelent guvernant și că, după ce liberalii luau câteodată măsuri prea pripite de modernizare a țării, venea un guvern conservator și, printr-o administrare mai severă, stabiliza situația. Lascăr Catargiu a rămas un model de om integru și bun organizator. Despre el se povestește că regele Carol îi cere odată să ia nu știu ce măsură pe care Catargiu nu o găsea potrivită, iar atunci, cu accentul lui moldovenesc, Catargiu răspunde: „Aiasta nu se poate, maiestate!" (Aș fi vrut să i se fi spus la fel și lui Ceaușescu, din când în când, de către oamenii care erau sub ordinele lui. Pe vremea aceea oamenii noștri politici aveau mai mult curaj.) Mai citez printre șefii conservatori pe marele moșier Gheorghe Cantacuzino, zis „Nababul", pe generalul Manu, pe Petre Carp și, mai târziu, pe Titu Maiorescu, marele critic literar, cel care crease Junimea, în fine un conservator mai democrat, Take Ionescu, care va juca un rol însemnat în timpul primului război mondial și imediat după; vedeți deci că exista și atunci un amestec al intelectualilor de seamă în politică. Și Maiorescu, și Eminescu, și Caragiale au fost conservatori!
În schimb, ideile socialiste își fac o apariție mai timidă în publicistică sau prin agitație socială, și aproape nulă în Parlament, în afară de integrarea în Partidul Liberal a unor personalități cu opțiuni categoric socializante. Într-o țară cu o industrie abia incipientă, deci cu o clasă muncitoare urbană foarte redusă, socialismul de inspirație marxistă nu putea pătrunde decât încet și marginal, și era de altfel în concurență cu un curent zis „poporanist", partizan mai mult al dezvoltării unei agriculturi mici și mijlocii. În această privință, numele a doi teoreticieni și luptători politici, ambii veniți din Rusia, sunt de reținut: „poporanistul" Constantin Stere, mic boier basarabean — care va juca un rol politic și după război —, și marxistul, spirit ascuțit, Dobrogeanu-Gherea.
Disputa între partizanii unui efort axat pe dezvoltarea industriei ca imperativ absolut în vederea intrării României în rândul națiunilor moderne, și cei care puneau accentul pe ocrotirea agricultorilor mici și mijlocii (care a dus la formula ușor ironică: „România e o țară eminamente agricolă!") s-a dus nu numai la nivel doctrinar, dar și, într-o oarecare măsură, la nivel parlamentar, între cele două mari partide, conservatorii favorizând mai mult latura agricolă — întâlnindu-se, paradoxal, pe acest teren cu populiștii și viitorii țărăniști, pe când liberalii erau categoric sprijinitori ai dezvoltării industriale.
Lecturi suplimentare
Partidul Liberal în perioada antebelică. Doctrina liberală
Partidul Conservator. Doctrina conservatoare
Încoronarea lui Carol I și a reginei Elisabeta
Pe 10 mai 1881 a avut loc încoronarea suveranilor, Carol și Elisabeta. Evenimentul fusese programat pentru luna martie, când prin lege România fusese proclamată regat. Asasinarea țarului Aleksandru al II-lea a făcut ca frumoasa ceremonie să fie amânată. Noua dată a fost aleasă 10 mai, pentru a coincide cu depunerea jurământului din 1866 și independența din 1877. În dimineața lui 10 mai, ceremonia a fost anunțată prin 21 de salve de tun. La ora 10:15, regele și regina au plecat de la palatul Cotroceni la Gara de Nord, unde începea cortegiul încoronării. De aici, regele călare și regina într-o trăsură trasă de opt cai au pornit în fruntea coloanei alcătuită din jandarmi, militari, persoane oficiale. Suveranii au fost întâmpinați la mitropolie de șeful bisericii și de alte fețe bisericești. Pe dealul Mitropoliei se aflau delegații județelor, circa 6000. Regele și regina s-au închinat la icoanele din biserică, după care au luat loc la tribuna amenajată în aer liber. A urmat oficierea serviciului divin. Patru generali au adus coroanele regale, iar mitropolitul primat și mitropolitul Moldovei au dat binecuvântarea solemnă: 101 de focuri de tun au anunțat evenimentul.
Coroana regelui era făcută din oțelul tunurilor turcești capturate la Plevna. Regele a ales oțelul și nu aurul pentru a simboliza vitejia ostașilor în Războiul de Independență. Coroana de oțel a fost făurită de către elevii și soldații meseriași ai Arsenalului Armatei din București. S-au făcut trei modele aproape identice. Unul dintre ele a rămas la Muzeul Arsenalului, nefiind terminat, cercul frontal diferind de acela al celorlalte două modele. Al doilea, modificat, a fost așezat pe globul purtat de acvila din vârful unei coloane de piatră din Bulevardul Carol, Piața C.A. Rosetti. Al treilea model este cel primit de Regele Carol I și se compune dintr-un cerc frontal cu opt fleuroane și tot atâtea mărgăritare, împodobit cu modele de pietre prețioase, toate stilizate din oțel. Cele opt fleuroane sunt unite, în vârful coroanei, de Crucea Trecerea Dunării. Coroana cântărește 1.115 grame și este realizată din zburătura unui tun (partea din față a țevii) de calibru 90 mm, fabricat la atelierele F. Wöhlert din Berlin.
După înmânarea coroanelor, primul ministru Dimitrie Brătianu a prezentat suveranilor un pergament conținând legea de proclamare a Regatului, pe care cei doi l-au semnat, pentru a se păstra la Arhivele Statului. După sfințirea coroanelor, cortegiul a pornit spre Palat, suveranii fiind aclamați de mulțime. În sala tronului, coroanele au fost aduse de președinții Corpurilor legiuitoare. Primindu-le, regele a ținut un discurs: ”Prin serbarea de azi se încheie în mod strălucit o perioadă de 15 ani, bogată în lupte și fapte mari… Cu mândrie dar primesc această coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noștri și care a fost sfințită de biserică. O primesc ca simbol al independenței și puterii României”. Carol a încheiat cu următoarele cuvinte: ”Să trăiască iubita noastră Românie, astăzi încoronată prin virtuțile sale civice și militare”. Festivitățile au continuat și în următoarele două zile, cu defilarea breslelor și trecerea în revistă a trupelor, cu banchete, mese și focuri de artificii la care au participat mii de oameni. Regatul României, aspirația atâtora care doreau o țară liberă și independentă, era realitate. Carol I a devenit cel dintâi rege al României.
Carmen Sylva, protectoare și creatoare de cultură
Alteța Sa Serenisimă Principesa Elisabeth Pauline Ottilie Luise de Wied s-a născut la 29 decembrie 1843, la castelul Monrepos din Neuwied, căminul familiei sale. Elisabeta era fiica Principelui Wilhelm Hermann Carol de Wied – descendent al unei vechi familii renane, al cărei arbore genealogic cobora până în secolul al XI-lea – și a Principesei Maria Wilhelmina Frederica Elisabeta de Nassau. A fost botezată de Augusta, viitoarea Împărăteasă a Germaniei. S-a căsătorit în 1869 cu Domnitorul Carol I, cu care a avut o fetiță, Principesa Maria (1870–1874). Regina Elisabeta, supranumită Carmen Sylva, s-a stins din viață la București, la 18 februarie 1916.
Principesa fermecătoare pe care Regina Victoria a Marii Britanii și-o dorise drept noră s-a căsătorit cu Principele Carol I și a devenit Elisabeta, prima regină a României. A petrecut în țara sa de adopție 47 de ani și s-a identificat cu poporul ei, contribuind la împlinirea culturală a acestuia. A fost inteligentă, cultivată, sensibilă, o scriitoare distinsă și o bună vorbitoare a mai multor limbi străine. A scris cu aproape aceeași ușurință în germană, franceză, engleză și română. Când Elisabeta a venit la București, în noiembrie 1869, știa, probabil, câteva cuvinte în românește. După un deceniu, în anul 1878, începea tălmăcirea versurilor lui Eminescu în limbi de mare circulație ale lumii. Este autoarea a mai bine de cincizeci de volume proprii, a unor traduceri din versurile populare românești și a unor poezii de Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu în sunetele altor limbi. Regina Elisabeta a tradus cărțile lui Pierre Loti sau Paul de St. Victor în germană și a tradus multe lucrări din germană în limba română.
Regina-poetă i-a tradus lui Eminescu, mai întâi, Melancolie, primele versuri eminesciene publicate vreodată în altă limbă. Despre unica întâlnire cu poetul, Regina scria în jurnalul ei:
„Eminescu ne apărea neliniștit și răvășit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred și de Faust, de chipurile palide și răvășite ale marilor romantici. (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat și copilăresc ce se zărește pe portretul lui Shelley (…). Eminescu se amuza deșirând fraze și sonorități verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoșteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri.”
Regina îl servește chiar ea cu o ceașcă de ceai, pe care poetul o primește stângaci, însă cu blândețe:
„A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feței trădau oboseala unei tinereți trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi și înghețate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoțiile.
Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceașca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare.
În toată viața mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuși, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiștiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răgușită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălțat din umeri: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci“, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei țări s-a înălțat, spre cinstea ei, până la Regele poeziei românești…”
Regina a publicat mai multe volume de versuri, sub pseudonimul Carmen Sylva. Protectoare a artelor și pasionată de pictură, Regina și-a ilustrat uneori singură volumele, cu grațioase desene. A lăsat miniaturi, portrete în cărbune și o superbă Evanghelie cu ilustrații făcute de ea, pe pergament. A publicat unele dintre volumele sale în ediții succesive.
Carmen Sylva a devenit în 1881 membră de onoare a Academiei Române și a fost distinsă, în 1888, cu Premiul Botta al Academiei Franceze.
În martie 1898 l-a cunoscut pe tânărul George Enescu, pe care l-a numit „copilul meu de suflet“; până în 1914, Enescu merge la Sinaia în fiecare vară. Saloanele de la Peleș au ascultat de multe ori piese muzicale interpretate de duetul Regina Elisabeta — pian și George Enescu — vioară. Regina i-a dăruit lui Enescu o vioară Amati.
Regina a fost prietenă cu Împărăteasa Elisabeta a Austro-Ungariei (supranumită Sissi), cu scriitorul francez Pierre Loti (care a scris adesea despre grația, bunătatea, sinceritatea, inteligența strălucitoare și modestia Reginei) și cu scriitoarea Elena Văcărescu, a purtat corespondență cu artiști ca Auguste Rodin, Aristide Maillol sau Émile Gallé, a fost citată de către Mark Twain sau Vincent van Gogh, a fost admirată de Frédéric Mistral, Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Guy de Maupassant, dar și de Theodore Roosevelt, președintele Statelor Unite ale Americii; compozitorul Franz Xaver Scharwenka (1850–1924) i-a dedicat unul dintre concertele sale pentru pian, Charles Gounod i-a propus să îi scrie versurile pentru o cantată, Nicolae Grigorescu a pictat pentru ea, iar exploratorul Julius Popper i-a închinat descoperirile pe care le-a făcut în Țara de Foc.
Elisabeta a fost o îndrăgostită de natură (pseudonimul ales vorbește chiar despre dragostea ei pentru păduri) și de folclor (obișnuia să poarte adeseori costumul național românesc).
Împreună cu soțul său, Regina a reprezentat și un model ecumenic: catolicul Carol I și protestanta Elisabeta au domnit peste un popor ortodox.
Regina Elisabeta a avut o neobosită activitate socială și filantropică. În timpul Războiului de Independență, s-a ocupat de răniții din spitalele de campanie. A ajutat, cu bunătate și discreție, o sumedenie de instituții de binefacere și le-a ajutat nemijlocit. Una dintre acestea, îndeosebi, rămâne un exemplu prin caracterul ei modern și umanitar: Așezământul Vatra Luminoasă. Fondată la 1 august 1906 și dedicată ajutorării celor fără vedere, organizația a devenit, în timp, atât de cunoscută și de apreciată încât întreg cartierul i-a preluat numele, iar identitatea sa a supraviețuit comunismului, fiind astăzi una dintre cele mai pitorești și mai bine conservate, din punct de vedere arhitectonic, zone din București. Chiar clădirea așezământului, care a primit în ultimele două decenii fonduri de la Familiile Princiare de Wied și de Monaco, a rămas neatinsă în ani. Doar statuia din marmură albă a Reginei, din fața clădirii principale, a fost sfărâmată. Urmașii operei ei de binefacere doresc însă, astăzi, așezarea pe soclu a unei noi statui, replică a originalului.
În 1879 a înființat Instituțiunea surorilor de caritate, iar în 1893 a înființat Societatea Regina Elisabeta, ce distribuia medicamente și ajuta familiile nevoiașe și de al cărei sprijin beneficiau, anual, în jur de 17000 de pacienți. În 1896 era întemeiată Policlinica „Regina Elisabeta“, iar în 1903, Institutul Evanghelic al Diaconeselor. Tot Regina a înființat ateliere de broderie care au revigorat această îndeletnicire tradițională.
Acum, când intrarea în Uniunea Europeană pare o izbândă masculină, să ne gândim o clipă la una dintre cele mai europene figuri printre liderii români, care se întâmplă să fi fost o femeie. La cumpănă de destin european, să ne luăm răgazul de a o elogia pe Carmen Sylva. Atât România, cât și întregul continent european au răspunderea morală de a păstra în memorie acest model de lider european, cuprinzător și vizionar, care a fost Elisabeta a României.
În anul 1874, Elisabeta își pierdea singurul copil, pe Principesa Maria, care, înainte de a muri, la vârsta de nici patru ani, îi spunea: „Mamă, aș vrea să călăresc odată pe o stea.“ În 1875, la temelia construcției Peleșului, în prezența constructorilor, Carol I și Elisabeta au zidit o poezie semnată de Regină.
La 12 octombrie 1886, Regele Carol I și Regina Elisabeta au inaugurat catedrala episcopală și regală de la Curtea de Argeș, după reconstrucția ei încredințată arhitectului francez André Lecomte du Noüy. La 12 octombrie 2016, exact la 130 de ani de la eveniment, noi vom inaugura Noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de Argeș, a cărei piatră de temelie am pus-o împreună cu Arhiepiscopul Calinic la 10 mai 2009.
În ultimii ani ai vieții ei, după trecerea la cele veșnice a soțului său, Elisabeta a petrecut cea mai mare parte a timpului la Palatul Episcopal și Regal de la Curtea de Argeș, asemeni unei maici. Fără Carol I, regina se simțea, cumva, între lumea pământească și cea veșnică. La 18 februarie 1916, la ora opt și treizeci de minute dimineața, Regina Elisabeta a murit la București, în urma unei duble pneumonii. Avea șaptezeci și doi de ani. A fost înmormântată, alături de Carol I, la Curtea de Argeș.
Beneficiind de o uriașă popularitate în epocă, prezentă mereu pe primele pagini ale ziarelor din marile capitale europene, Elisabeta a României a fost o regină cu o personalitate originală, atipică, modernă în gândire, de o forță și o sensibilitate care i-au uimit contemporanii și care continuă să uimească și astăzi.
De-a lungul secolului al XX-lea, numărul volumelor scrise de Carmen Sylva a fost impresionant, ca și numărul țărilor și al limbilor în care literatura sa a fost publicată. De asemenea, ultimele două decenii au reașezat-o pe Regina Elisabeta a României pe rafturile bibliotecilor tinerei generații. Multe, deși poate nu suficiente, titluri, de natură biografică sau scrieri aparținând reginei au fost publicate, în fiecare an.
Regina Elisabeta scria:
„Puțini sunt aceia care să se fi bucurat atât de mult ca mine când am împlinit șaizeci de ani. Când eram de douăzeci de ani doream cu ardoare să fiu de șaizeci. Mi se părea că această vârstă e limanul desăvârșit al liniștei și păcii și că atunci viața, care a început pentru mine foarte viforoasă, ar trebui să se netezească și să oglindească numai în culori strălucite cel mai frumos apus de soare. Dar viața rămâne de cele mai multe ori întunecată și plină de enigme până la sfârșit. Nu viața se netezește, ci sufletul.
Fragment din cartea “Susține cu a ta mână Coroana Română”
Trecerea ireversibilă a timpului lasă mereu mărturii în viața popoarelor, mărturii ce nu își pierd niciodată strălucirea și devin simboluri ale culturii și civilizației acestora. Caracterizate de unicitate, uneori extravagantă, dar și de aerul de poveste dat de marii arhitecți ai vremii, castelele vor rămâne întotdeauna edificiile care ne vor aminti de istoria noastră ca popor, de viețile tumultoase ale strămoșilor noștri, de dorințele lor dar și recunoștința pe care o datoram acestora. Înconjurat de verdele sălbatic al pădurilor Sinaiei, Castelul Peleș reprezintă pentru români un arc peste timp, spre strălucirea artiștilor secolului al XIX-lea, spre tradițiile fastuoase ale regalității, spre simbolurile și reperele vremii. Pe departe simbol al regalității în Romania, castelul dăinuie de mai bine de 100 de ani peste istoria poporului roman, fiind martorul războiului dar și al păcii, al belșugului dar și al tristeții, al momentelor marcante în evoluția unei țări. Pe o suprafață construită de 3200 metrii pătrați, castelul poate fi lesne asemănat cu unul de poveste, doar că valoarea sa istorică și artistică îl înalță și mai sus pe podiumul Europei, fiind considerat unul dintre cele mai importante monumente din a doua jumătate a secolului XIX de pe continent. Caracterul unicat al castelului mai e dat și de progresul tehnologic care a avut loc intre zidurile sale: a fost primul castel electrificat în întregime din Europa, deținând o uzină electrică proprie pe malul râului Peleș, totodată fiind singura clădire de la sfârșitul secolului al XIX-lea dotată cu lift, aspirator, încălzire centrală și plafon mobil, deasupra holului de onoare, acționat de un motor electric, toate acestea funcționale pana în prezent.
„Este demn de remarcat că de la început, Regele Carol I a impus cele mai moderne dotări tehnice ale timpului: încălzirea prin calorifere cu aer cald (șemineele păstrându-se doar ca decor), băi cu instalații de ultima oră, ascensor, telefon, aspiratoare de praf și nu în ultimul rând electricitate furnizată de uzina electrică de pe malul râului Peleș. Acest castel a fost primul din Europa electrificat în întregime. Interioarele au fost decorate și mobilate nu numai în stilul neo-Renașterii germane, dar și în cele ale neo-Renașterii italiene și engleze, rococo-ului, barocului german sau austriac, precum și în stilul turcesc și hispano-maur. Mare iubitoare de artă, familia regală română a strâns între zidurile reședinței sale de vară una dintre cele mai importante colecții de tablouri din Europa acelei vremi, însumând aproape 2000 de picturi și gravuri semnate de Rembrandt, El Greco, Rafael Sanzio, Correggio, Murillo, Velasquez, Tizian, Zurbaran, Van Dyck, Bruegel, Tiepolo, Luis David, etc”. – date preluate din broșura „Sinaia. Povestea unui oraș”. Editura Galion 2003
Construit cu rol de reședință de vară a familiei regale, contururile castelului au început să se prefigureze, atât pe verticala cât și pe orizontală, imediat după 1875, sub atenta observație a regelui Carol I, care l-a dorit a fi ‘leagăn al dinastiei’ și totodată simbol al României Independente și moderne. În acest scop, cucerit de frumusețile Văii Prahovei, regele va finanța mare parte din costurile construirii castelului, având mare grijă ca cei mai de seama arhitecți ai vremii să participe la elaborarea planurilor.
Ilustrații
Castelul Peleș
Descrierea hărții: este prezentat schematic Castelul Peleș din Sinaia
Coroana de fier
Descrierea hărții: Este prezentată imaginea coroanei de fier. Coroana are un cerc frontal cu opt fleuroane și tot atâtea mărgăritare, împodobit cu modele de pietre prețioase, toate stilizate din oțel. Cele opt fleuroane sunt unite, în vârful coroanei, de Crucea Trecerea Dunării. Coroana cântărește 1.115 grame și este realizată din zburătura unui tun (partea din față a țevii) de calibru 90 mm, fabricat la atelierele F. Wöhlert din Berlin.