Principatele între 1848-1859

Să ne întoarcem la Muntenia și Moldova după momentul 1848. Iată amândouă țările ocupate de ruși și de turci timp de câțiva ani. Guvernul revoluționar n-a durat deci decât trei luni și s-a instalat un regim de genul celui din epoca Regulamentului Organic. Diaspora română de la 1848, atât la Constantinopol, cât și la Paris, a jucat un rol decisiv. În 1854, izbucnește un nou război în Balcani (pe care l-a declanșat Rusia, sub pretextul apărării unor drepturi ale creștinilor din Palestina), iar puterile occidentale, în special Anglia și Franța, nu mai acceptă să lase Rusia să se extindă în Balcani și să închidă eventual strâmtorile de la Constantinopol.

Luptele durează doi ani (1854-1856) și puterile occidentale îi silesc pe ruși să restituie sudul Basarabiei principatului Moldovei. Iar aceasta nu pentru a face dreptate țărilor române, ci pentru a împiedica Rusia să controleze gurile Dunării.

Unirea Principatelor în 1859

Este totuși un moment favorabil țărilor noastre, fiindcă Rusia cedează, iar reprezentanții marilor puteri se întrunesc la Paris în 1858 și hotărăsc să permită Principatelor Române să se unească, însă cu condiția să aibă doi domnitori și numai câteva instituții comune la Focșani; era o combinație federală destul de ciudată.

Tot prin hotărârea occidentalilor se organizează în Muntenia și Moldova două așa-numite adunări ad-hoc, pentru alegerea domnitorului.

lată-ne în ianuarie 1859: alegeri mai întâi la Iași, apoi la București. E aici un exemplu minunat de inteligență a clasei noastre politice de-atunci. Cei de la Iași, după multe tergiversări, aleg pe un om aproape necunoscut, colonelul Alexandru Ioan Cuza.

Iată-l pe Alexandru Ioan Cuza, domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859. Ce vor face bucureștenii? Încă de la 1848 exista și o mișcare populară în mâna revoluționarilor, ca de pildă frații Brătianu, care văzuseră cum se face o revoluție la Paris și știau să apeleze la mase. Poporul manifestă violent și silește parlamentul la 24 ianuarie/5 februarie 1859 să-l aleagă tot pe Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Moldovei. Am pus astfel Europa în fața unui fapt împlinit: alegerea aceluiași domn în cele două principate.

A fost nevoie de vreo trei ani de discuții diplomatice grele și de ajutorul lui Napoleon al III-lea, un fel de naș la făurirea României, pentru a se admite, în fine, că avem un singur domnitor, cu condiția ca situația să dureze numai pe timpul domniei lui, de șapte ani. După aproape trei ani ni s-a permis ca această țară, care se numea la început „Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei", să se numească „România". Numele țării noastre este deci recent. De la numele de român am fabricat în 1862 un nume: România. De asemenea în epoca aceea, deja din 1848, se alege steagul — de fapt un amestec al unor steaguri mai vechi ale voievozilor din Muntenia și Moldova. Albastru, galben, roșu a devenit steagul țării noastre, sper, pentru totdeauna.

Unirea Principatelor

Propunerea lui Kogălniceanu în ședința Adunării Ad-Hoc a Moldovei din 7 octombrie 1857

„Astăzi, Luni, în șapte Octomvrie, anul una mie opt sute cinci zeci și șapte, în a șaptea ședință publică, Adunarea Ad-Hoc a Moldovei, instituată prin Tratatul de Paris, pentru a rosti dorințele țării asupra viitoarei organizații a Principatelor Române;

Simțind că cea întâi dorință a fiecărui popul este dorința de a fi;

Luând în privire că un popor, pentru a fi, trebuie să-și asigure ființa sa în marea familie a națiilor;

Că acesta a fost țelul tuturor stăruințelor, luptelor și suferințelor neamului nostru într-un timp de mai mult de cinci secole;

Că ființa politică și națională, că dreptul de state suverane, Principatele pururea și le-au asigurat prin tratatele ce vechii noștri Domni au încheiat cu regii de Polonia, de Ungaria, și de alți domnitori, și în care suveranitatea Principatelor este scrisă cu litere mari;

Că numai pentru a păstra această suveranitate și a găsi o puternică garanție în contra a orice eventualități, strămoșii noștri au încheiat cu glorioșii Padișahi otomani Tratatele sau Capitulațiile din anii 1393, 1460, 1511 și 1631;

Luând în privire, că aceste tratate, după dritul gintelor, n-au șters Principatele din rândul statelor suverane, pentru că ele și-au rezervat toate drepturile suveranității, și în special dreptul de guvernământ neatârnat, dreptul de legislație, adică o întreagă și deplină autonomie, și că, prin urmare, nu s-a supus nici unei puteri legislative străine,

Că chiar după încheierea capitulațiilor cu Înalta Poartă, Principatele au urmat a fi privite de către Puterile europene ca State suverane, precum de dovadă stau mai multe tratate încheiate cu Domnii Moldaviei și ai Valahiei și în urma capitulațiilor; [...]

Luând în privire că aceste Capitulații recunosc și întăresc Principatelor nu numai privilegii și imunități, ci toate drepturile suveranității, și între altele o ocârmuire neatârnată și națională, o deplină libertate de legislație, precum mai cu deosebire o dovedesc articolul I al Capitulației încheiate la 1511 între Sultanul Baiazid I și Domnul Bogdan, și înnoite în secolul al XVII-lea, între Sultanul Murad și Domnul Vasile Lupu, și care zice anume: Poarta cunoaște Moldova de pământ slobod și nesupus, și Articolul al IV-lea al aceleiași Capitulații, care rostește că: Moldova va fi stăpânită și ocârmuită după legile sale, fără să se amestece Poarta cât de puțin;

Luând în privire că, pentru a pune un capăt suferințelor, abuzurilor și discordiilor din lăuntru, care au paralizat toată dezvoltarea în țară; și pentru a precurma înrâuririle din afară, care au jignit autonomia Principatelor, și a introduce un regim de stabilitate, de bună rânduială, de pace și de prosperitate în Principatele Române, este neapărat de a da o deplină și întreagă îndestulare trebuințelor și dorințelor nației;

Luând în privire că dorința cea mai mare, cea mai generală, acea hrănită de toate generațiile trecute, acea care este sufletul generației actuale, acea care împlinită, va face fericirea generațiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legiuită și neapărată, pentru că în Moldova și în Valahia suntem același popor, omogen, identic ca nici un altul, pentru că avem același început, același nume, aceiași limbă, aceiași religie, aceiași istorie, aceiași civilizație, aceleași instituții, aceleași legi și obiceiuri, aceleași temeri și aceleași speranțe, aceleași trebuințe de îndestulat, aceleași hotare de păzit, aceleași dureri în trecut, același viitor de asigurat și, în sfârșit, aceeași misie de împlinit.

Luând în privire că această unire o dorim, nu pentru ca să lovim drepturile și să amenințăm pacea altora, ci numai pentru ca să asigurăm drepturile și pacea noastră, și că dimpotrivă această unire – la care au contribuit toate generațiile trecute, lucrând de a ne da aceleași instituții și legi – împlinind o vie dorință a nației noastre, și făcându-se pentru noi un izvor de bună rânduială, de iconomie, de legalitate, de dignitate și de regenerație generală – prin însăși aceasta ar da Înaltei Porți și statelor vecine o închizășluire de pace și de stabilitate la hotarele lor;

Luând în privire că Unirea Principatelor este înscrisă în chiar instituțiile actuale, recunoscute de Înalta Poartă, și anume prin Articolul 425 Cap. IX din Regulamentul Organic, care rostește textual că Începutul, religia, obiceiurile și asemănarea limbii locuitorilor acestor două Principate, precum și trebuințele ambelor părți cuprind din însăși descălecarea lor elementele nedespărțitei uniri, care s-a împiedecat și s-a întârziat numai de întâmplătoarele împrejurări. Mântuitoarele folosuri ale rodului ce s-ar naște din întrunirea acestor două popoare sunt netăgăduite.

[...]

Luând însă în privire că, pentru ca Unirea Principatelor să producă tot binele ce se așteaptă și în lăuntru și în afară, este trebuință de a se institui un guvern tare, stabil, respectat în lăuntru de toți, și sprijinit în afară de marea familie a caselor domnitoare; că un asemenea guvern nu ni-l poate da regimul vițios al Domnilor electivi și schimbători, cari, istoria este martoră, n-au produs decât anarhie prin rivalitățile și ambițiile deșilor și mulților aspiranți, slăbiciune și corupție prin abuzurile și nepotismul lor, și mai ales năvăliri și războaie prin despărțirea țărilor și prin supunerea Domnilor la toate înrâuririle străine;

Luând în privire că Principatele sunt însetate de legalitate, de stabilitate și de dignitate națională, voind a trăi cu însăși viața lor, și că aceste nu se pot dobândi decât reîntorcându-se la vechiul principiu al eredității tronului, care în întâile timpuri ale fundației Principatelor, și chiar în urma Capitulațiilor, au existat în familiile lui Radu Negru și a lui Bogdan Dragoș, și puindu-se în capul Principatelor Unite un prinț străin, ales dintre dinastiile domnitoare ale Europei, afară de acele ale staturilor vecine, spre a nu motiva străine înrâuriri;

Luând cu privire că, spre a dobândi un asemenea princip, menit de a pune un capăt relelor trecutului și de a pregăti patriei o eră nouă, Românii renunță la dreptul ce au prin Capitulații, de a-și alege singuri pe șeful Statului, încredințând numirea prințului străin însuși glorioșilor monarhi, cari au luat în mâinile lor soarta Principatelor;

Luând în privire că, spre a întemeia cea mai grabnică și mai intimă legătură între noua Dinastie și nația română, este trebuință ca moștenitorii Domnitorului să fie crescuți în dogmele sfintei noastre biserici a Răsăritului;

Luând în privire că pentru ca prințul străin să poată împlini tot ce ar aștepta de la dânsul și țara și Europa, este trebuință ca el să fie înconjurat de toate garanțiile de pace și de putere, și să fie asigurat în contra pericolelor din afară și în contra tulburărilor din lăuntru;

[...] Că tulburările din lăuntru se pot depărta numai întru cât Domnitorul va căuta puterea sa în însăși țeara, și va cârmui după legi făcute de către însăși țeara;

[...]

Luând în privire, în sfârșit, că drepturile Principatelor anume cuprinse în capitulații, și unirea țărilor sub un prinț străin și ereditar, asigurat prin neutralitatea pământului românesc, și sprijinit prin o putere legislativă, care să cuprindă toate elementele vitale ale societății, atunci vor fi stabile, atunci vor contribui cu toată eficacitatea la dezvoltarea națională, morală și materială a patriei noastre, când ele se vor pune sub garanția atotputernică și salutară a marilor Puteri ale Europei;

Adunarea ad-hoc a Moldovei, pășind pe calea ce i s-a prescris de către Tratatul de Paris, adică începând a rosti dorințele țării, – în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, în toată curățenia cugetului, neavând în privire decât drepturile și folosul nației române, declară că cele întâi, cele mai mari, mai generale și mai naționale dorințe ale țării sunt:

• Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor lor Capitulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634.
• Unirea Principatelor într-un singur Stat sub numele de România.
• Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale Europei, și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării.
• Neutralitatea pământului Principatelor.
• Puterea legiuitoare încredințată unei obștești Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele nației.
• Toate aceste sub garanția colectivă a Puterilor care au subscris Tratatul de Paris.”

Rezultatul votării a fost acesta: 81 pentru și 2 contra (sursa: Acte și documente relative la Istoria Renascerei României, publicate de Dimitrie A. Sturdza și C. Colescu-Vartic, vol. VI, partea I. Divanul Ad-Hoc al Moldovei din 1857, București, 1896)

Harta Principatelor Române la 1856

Descrierea ilustrației: sunt prezentate cele două principate în 1856. Granițele celor două principate sunt marcate cu linie groasă. Vechile granițe sunt marcate prin râurile principale (Tisa, Dunăre, Nistru).  De asemenea, sunt marcate teritoriile de dincolo de granițe Ardealul, Bucovina, Moldova de dincolo de Prut și Dobrogea. Sunt numite doar orașele mai importante. Liniile subțiri reprezintă râuri.

Harta împreună cu legenda acesteia pot fi descărcate de pe site