1848 în Ardeal: ungurii și românii în tabere opuse

Avram Iancu

Despre Avram Iancu în Enciclopedia României

Lupta politică

În luna martie 1848, sosesc în Transilvania veștile despre revoluția din Ungaria. Tinerii maghiari din Târgu Mureș, unde se afla și Avram Iancu și colegii să, organizează o manifestație patriotică, pentru a serba proclamarea libertății. Canceliştii români sunt și ei invitați la sărbătoarea maghiarilor, la care vor participa și ei. Se redactează de către maghiari un memoriu, adresat împăratului austriac, prin care se cereau libertăți pentru națiunea maghiară din Transilvania. Nouă cancelişti români, printre care și Avram Iancu, semnează și ei acest memoriu, în acel moment ei crezând că libertatea maghiarilor va însemna libertate și pentru români. În scurt timp ei se vor convinge că nu e așa, revoluționarii maghiari dorind libertatea numai pentru națiunea lor și unirea Ardealului cu Ungaria. Canceliştii români se vor delimita de memoriul pe care l-au semnat împreună cu maghiarii, afirmând dorința ca și națiunea română să beneficieze de libertăți egale cu ale maghiarilor din Transilvania.

La 26 martie 1848, în casa lui Avram Iancu din Târgu Mureș, va avea loc o discuție a tinerilor români cu Nicolae Bârle, care tocmai sosise de la Blaj și aducea informații despre discuțiile purtate acolo, în legătură cu drepturile pe care le cere națiunea română. Ca urmare, tineretul român propune o nouă întâlnire la Blaj, în duminica Tomii.

Iancu pornește împreună cu popa Balint prin satele situate mai sus de Câmpeni, pentru a informa populația și a o convinge de necesitatea acțiunii politice. Cu sprijinul preotului Balint, și al propriului talent oratoric, Iancu va obține în curând susținerea populației din munți, care îi acordă încredere totală.

După o nouă întâlnire de la Blaj, cererile fruntașilor români din munți vor fi din ce în ce mai vehemente, cerând ștergerea de îndată a iobăgiei, reprezentarea românilor în dieta țării, proporțional cu numărul lor, și recunoașterea națiunii române ca națiune politică, printr-o adunare națională.

Adunarea de la Blaj din Duminica Tomii, din 30 aprilie 1848, a avut loc într-o atmosferă încărcată, pentru că guvernul luase toate măsurile posibile de a împiedica pe români să participe la această întrunire. Episcopul Lemeny interzisese clerului să ia parte la adunare. Cu toate piedicile puse de guvern, mari mase de țărani participă la această adunare. Avram Iancu, însoțit de Ioan Buteanu și de cca 2.000 moți, sosește la adunare în jurul orei zece dimineața. Cu toate că această adunare fusese interzisă de autorități, fruntașii românilor încep să formuleze revendicările românești, cerând desființarea iobăgiei, eliberarea lui Florian Micaş, arestat pe motive politice la Cluj, și anunță că prezența comisarilor guvernului și a armatei nu îi intimidează și că sunt hotărâți să își câștige drepturile solicitate. Consfătuirea a fost prezidată de Simion Bărnuțiu, care sosise la Blaj în după amiaza zilei de 30 aprilie.

Reprezentanții guvernului, care doreau să ia cuvântul pentru a citi ordinul de dizolvare al adunării, nu au mai putut lua cuvântul, mai mult, au fost nevoiți să elibereze lui Iancu, Buteanu și Papiu-Ilarian certificate de bună purtare, pentru că întrunirea a decurs civilizat și fără violențe.

După întoarcerea de la adunarea din Duminica Tomii de la Blaj, moții refuză să mai lucreze ca iobagi. De asemenea, refuză să mai plătească taxele urbariale.

Încă înainte de adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, în Munții Apuseni se va institui starea de asediu. Cu toate acestea, Avram Iancu și toți fruntașii români din munți, însoțiți de cca 6000-10000 moți, organizați militărește, vor porni spre Blaj pentru a participa la adunarea națională.

La 3/15 mai 1848, sosirea lui Iancu, în fruntea miilor de moți disciplinați militărește, va produce un mare entuziasm. Adunarea a fost prezidată de episcopul ortodox Andrei Șaguna și de cel greco-catolic Ioan Lemeny. Zecile de mii de țărani adunați pe Câmpia Libertății de la Blaj vor asculta cu însuflețire cuvântările fruntașilor români, ardeleni sau de peste munți, printre care s-au numărat Simion Bărnuțiu, Avram Iancu, Ioan Buteanu, Alecu Russo și alții. Alexandru Ioan Cuza, viitorul domnitor al Principatelor Unite, a fost și el prezent la Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848. În urma discuțiilor, s-a redactat o adresă către guvern prin care se cerea din nou eliberarea lui Florian Micaş, dar și un memoriu prin care se solicitau drepturi pentru națiunea română din Transilvania.

Memoriul a fost expediat imediat prin două delegații desemnate de adunarea națională, o delegație ducând o copie a memoriului la Viena, pentru a-l prezenta împăratului austriac, iar cealaltă delegație ducând revendicările românilor la dieta de la Cluj, pentru ca aceasta să dezbată cererile poporului român, formulate pe Câmpia Libertății.

Delegația trimisă la dieta din Cluj se va întoarce curând cu un rezultat dezamăgitor. La 29 mai 1848, dieta din Cluj, alcătuită majoritar din nobili de origine maghiară, a decretat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără a lua măcar în seamă memoriul înaintat de români. Nici o altă intervenție ulterioară, făcută de diverși fruntași români, nu va reuși să schimbe atitudinea autorităților maghiare de această dată.

În primele zile din luna iunie 1848, în prezența reprezentanților autorităților maghiare aflate în munți pentru a cerceta starea de spirit a moților, într-o zi de târg, la Câmpeni, Avram Iancu îi îndeamnă pe moții aflați acolo în număr neobișnuit de mare, să se înarmeze pentru a se putea apăra la nevoie, dar să nu amenințe nimeni și să nu se răscoale. Înarmarea poporului o îndeamnă pentru că toate popoarele din Europa se înarmează pentru a-și câștiga libertatea.

Din această zi, Avram Iancu va fi singura persoană de care vor asculta moții cu toată încrederea. O convocare a cetelor înarmate de moți a fost stabilită de Iancu pentru data de 17 iunie, la Câmpeni. Adunarea a avut loc, dar oamenii au venit neînarmați. Pe 18 iunie s-a publicat de către guvernul maghiar desființarea iobăgiei.

La 23 iunie 1848 se aflau în munți 200 soldați imperiali și 300 de secui. Fruntașii români sunt convocați în fața unei comisii, dar când se prezintă de bună voie în fața ei, sunt arestați. Avram Iancu a refuzat să se prezinte.

În septembrie 1848 are loc o nouă adunare națională la Blaj. Axente Sever a profitat de tulburarea produsă de mulțimea de români din zona Sibiului, care la finele lunii august a eliberat deținuții politici români. Pe acest fond, el a strâns o trupă de 500 tineri, i-a înarmat și a pornit spre Blaj. Trupa a sporit pe drum cu mulți alți recruți, astfel că trupa inițială de 500 oameni sosește la Blaj pe data de 14 septembrie cu un efectiv de 2000 combatanți. În termen de opt zile la Blaj s-au adunat 60000 români pe Câmpia Libertății, pentru a treia adunare națională. În dimineața de 21 septembrie ajunge la Blaj și Avram Iancu, în fruntea a 6000 moți înarmați.

A treia adunare națională de la Blaj a confirmat cererile formulate de români la adunarea din 3-5 mai 1848, cerând în plus formarea unei gărzi naționale românești înarmate, similară cu garda națională maghiară care fusese deja constituită și înarmată de către guvernul austriac.

Începerea ostilităților

La 10 octombrie Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, publică la Pesta o proclamație "către poporul valah". Tonul său este amenințător, în urma victoriei armatei maghiare împotriva sârbilor răsculați. Proclamația către români cere acestora ca în opt zile să revină la ordine și la supunerea autorităților maghiare revoluționare care le înlocuiseră pe cele imperiale austriece și se încheie astfel:

„Altminteri, pe Dumnezeu din ceruri, care apără dreptatea, capetele vinovaților vor suferi severitatea neînduplecată a legii. Viteaza noastră armată, care a împrăștiat de curând o hoardă de trădători și tâlhari, va porni împotriva voastră și atunci vai de oricare turbulent de trei ori vai de toți instigatorii. Ar fi fost mai bine să nu vă fi născut, deoarece nimeni nu va avea parte de milă și indulgență. Dar și până atunci s-a dat ordin poporului maghiar și secuiesc să se ridice ca o furtună și să măture gunoiul ingrat care se răscoală împotriva libertății patriei sale și nu se îngrozește a deveni ucigașul mamei și fraților săi. Ungurii și secuii să se ridice în masă, exterminând pe toți trădătorii și rebelii neascultători. Cui i-e dragă viața și ține la averea sa, să ia aminte acest ultim cuvânt al îndemnului binevoitor, altfel va plăti scump. I se va lua pământul, pentru a fi împărțit între fiii credincioși ai patriei, iar el va muri în spânzurătoare sau de focul armelor. Păziți-vă, de aceea, frați români, și nu vă atrageți urgia pedepsei!”

Proclamația lui Kossuth a declanșat o reacție puternică între români. În loc să depună armele, românii trec la dezarmarea maghiarilor, folosindu-se de un ordin al comandamentului militar austriac. Țăranii cer ca nobilii maghiari să predea armele, iar când aceștia nu o fac, au loc incidente sângeroase. Gărzile maghiare din mai multe orașe din Transilvania sunt dezarmate prin luptă, lăsând în urmă zeci de morți și răniți din ambele tabere.

Primele confruntări

Între 22-24 octombrie 1848 are loc măcelul de la Zlatna, provocat de administratorul Nemegyei. Românii conduși de Petru Dobra au cerut gărzii maghiare din oraș să se predea. Administratorul a pretins că o va face, dar a ordonat prin surprindere foc asupra românilor. Câțiva români au căzut uciși, restul au fugit, doar pentru a se reorganiza și a năvăli asupra orașului. A urmat masacrarea maghiarilor surprinși în oraș și care fugeau din acesta. Masacrul a încetat numai când Avram Iancu a aflat de cele ce se întâmplă și a trimis proprii combatanți la Zlatna pentru a stăvili furia românilor de acolo. La 26 octombrie el a mers personal la Zlatna și a luat sub protecția sa personală pe maghiarii supraviețuitori, pe care i-a trimis la Abrud spre a fi în siguranță.

La 19 octombrie secuii pornesc ofensiva pe mai multe direcții. În unele lupte reușesc să învingă armata imperială, inferioară numeric, și să împrăștie milițiile românești, inferioare ca dotare. Simultan cu operațiunile secuilor, comandamentul austriac a convocat la Alba Iulia toți comandanții români de legiuni de la nord-vest de Sibiu, pentru a le comunica planul de operații imperial, pentru o ofensivă pe direcția Cluj. La 6 noiembrie sosește în zona de operații legiunea din Hunedoara, 4000 combatanți conduși de prefectul Solomon și Legiunea din Sebeș, 8000 lăncieri conduși de prefectul Marțian Popovici. În această vreme Avram Iancu așteaptă la Teiuș cu 4000 de moți și locuitori din zona Alba Iulia. În total se vor aduna până la urmă 25000 lăncieri pe malul drept al Mureșului. Pe malul stâng opera Axente Sever cu oamenii săi.

La 8 noiembrie 1848 este luat fără luptă orașul Aiud, pe care gărzile naționale maghiare îl părăsiseră. Civilii maghiari s-au predat imediat, căpitanul imperial Gratze le-a acceptat cererea de predare, raportând șefilor săi că românii „înfuriați peste orice măsură” au putut fi ținuți în frâu numai datorită „admirabilului și cavalerescului prefect Avram Iancu”, iar malițiile românești au trecut până la urmă prin oraș „fără a se deda nici la cel mai neînsemnat exces”. Trupele românești conduse de Avram Iancu înaintează pe malul drept al Mureșului până la Vințul de Sus (azi Unirea, județul Alba), în timp ce cele ale lui Axente Sever înaintau în paralel pe malul stâng.

La 20 noiembrie căpitanul austriac Gratze începe cu maghiarii negocierile de predare a orașului Turda. Populația maghiară, îngrozită de prezența legiunilor de lăncieri români, cer ca aceștia să nu fie lăsați să intre în oraș, ceea ce s-a și întâmplat. Avram Iancu și-a ținut oamenii în tabăra așezată pe malul drept al Arieșului și nici o pagubă nu s-a produs populației civile a orașului. În acest timp, orașul Cluj fusese ocupat de trupele imperiale conduse de vice colonelul Urban și generalul Wardener. Avram Iancu e invitat la Cluj de generalul Wardener, care îi dă misiunea de a însoți cu lăncierii săi înaintarea trupelor imperiale spre Huedin și Ciucea.

Iancu a fost nevoit să se retragă din fața trupelor maghiare, iar la 10 decembrie a anunțat comandamentul austriac că trebuie să își lasă acasă lăncierii, din cauza lipsei de alimente și a hainelor groase de iarnă. El a trimis alți lăncieri în ajutorul austriecilor, care au sosit, în număr de 1500 lăncieri și 70 vânători, la 19 decembrie 1848.

În Țara Moților a sosit în ianuarie 1849 Alexandru Golescu Albu, revoluționar pașoptist din Muntenia. După întrevederea cu revoluționarii munteni, Iancu devine din ce în ce mai îngrijorat de soarta națiunii române din munți. El cere comitetului de la Sibiu informații, de care nu dispunea în munți, privitor la situația inamicului și chiar a armatelor imperiale, care deși erau aliate, nu comunicau cu el. De asemenea, cere arme, pentru că luptătorii români din munți abia dispuneau de 800 puști.

La finalul lunii martie 1849 moții se găseau împresurați în Munții Apuseni de armatele maghiare. Trupele imperiale fuseseră aruncate dincolo de granițele imperiului, în Moldova sau în Muntenia. Comitetul român de la Sibiu era ca și desființat și în refugiu.

Războiul civil

În primăvara anului 1849 Kossuth lansează un nou apel către români de a înceta lupta și de a recunoaște unirea Transilvaniei cu Ungaria, dar în termeni care nu îmbiau la pace. În același timp se înființează așa-numitele tribunale de sânge maghiare, care aveau rolul de a pedepsi de urgență, în maxim trei zile, pe românii suspectați de activități antimaghiare. Generalul Bem a încercat să se opună unor astfel de practici, oferind românilor o amnistie în termeni onorabili. Amnistia lui Bem nu va fi luată în seamă de autoritățile maghiare, astfel că 4500-6000 români au fost executați sumar de tribunalele de sânge. În aceste condiții, rezistența lui Iancu în munți devine și mai puternică și mai hotărâtă.

"Cetatea" din Munții Apuseni era bine pregătită pentru apărare, folosind foarte riguros terenul muntos al zonei. Valea Arieșului era apărată de lăncierii conduși de Simion Balint, drumul Zlatnei de cei ai lui Axente Sever, iar drumul Zarandului de cei ai lui Ioan Buteanu. Partea de vest a perimetrului defensiv se sprijinea pe munții greu accesibili ai Bihorului. Acest sector va fi controlat de Iancu, din sediul său principal de la Câmpeni. Tot el va apăra comunicațiile dinspre Cluj și Huedin.

Primele confruntări cu trupele maghiare au loc încă de la începutul lunii ianuarie 1849.

Din acest moment trupele maghiare vor încerca în mod repetat să străpungă apărarea românească din munți, prin atacuri pornite din toate direcțiile. Luptele aveau loc foarte des, având loc în cele mai diferite zone, în funcție de direcția din care atacau trupele maghiare: dinspre Zarand, Huedin, Turda, Aiud etc.

În luna aprilie 1849 este trimis de către Kossuth în munți deputatul maghiar de origine Ioan Dragoș, cu misiunea de a obține de la Iancu încetarea ostilităților și predarea armelor. După tratative care au durat câteva zile, la începutul lunii mai 1849, încă nu se ajunsese la un rezultat concret, în afară de un armistițiu convenit pe durata discuțiilor. În acest moment, se pare că independent de misiunea lui Dragoș, maiorul maghiar Hatvani intră în Abrud cu trupele sale, încălcând termenii armistițiului.

Are loc prima bătălie de la Abrud, soldată cu distrugerea totală a forțelor maghiare. Abia scăpat cu viață din bătălia de la Abrud, maiorul Hatvani se va întoarce după două săptămâni cu forțe noi, pentru a se răzbuna. Va avea loc a doua bătălie de la Abrud, având ca rezultat înfrângerea gravă a trupelor maghiare, din care au scăpat cu viață foarte puțini combatanți.

Hotărâți să distrugă definitiv forțele române din munți, în luna iunie 1849 maghiarii au lansat un nou atac, și mai puternic, asupra Abrudului. A rezultat a treia bătălie de la Abrud, armata maghiară fiind din nou înfrântă, rămășițele ei fiind silite să se retragă.

După aceste atacuri fără rezultat, efortul maghiarilor de a străpunge apărarea românească din munți s-a schimbat în altă direcție. Un atac puternic a fost lansat dinspre nord, din direcția Huedin, în luna iulie 1849. A rezultat grava înfrângere a maghiarilor în bătălia de la Fântânele, acesta fiind ultimul atac de amploare al trupelor maghiare asupra românilor din munți.

În luna august revoluția maghiară este înfrântă de armatele combinate austro-rusești, luând sfârșit războiul civil din Transilvania.

După revoluție

După revoluție începe prigoana autorităților austriece împotriva lui Iancu, care este urmărit pentru anchetă deși luptase de partea austriecilor. În 15 decembrie 1849 este chiar arestat în Hălmagiu, în zi de târg, dar este eliberat urgent datorită presiunii populației românești aflate în comună și care amenință cu masacrul garda austriacă.

În februarie 1850 Avram Iancu pleacă spre Viena pentru o audiență la împăratul Francisc Iosef. Acesta îi primește pe români cu mare respect. Cu toate acestea, Avram Iancu va refuza decorațiile imperiale pe motiv că el a luptat pentru drepturile poporului român, nu pentru medalii și nu acceptă să fie decorat. Câteva zile mai târziu este chemat la poliția din Viena și i se sugerează să primească medaliile imperiale. Refuzând din nou, Avram Iancu este expulzat din capitala austriacă. Neprimind medaliile imperiale, Iancu declara:

„...eu distincția ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce privește persoana mea îi mulțumesc Maiestății Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atâta timp cât acele făgăduieli nu vor fi împlinite și dorințele juste ale națiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar, făcând abstracție de faptul că eu aș fi considerat ca un bărbat de rea-credință de către popor, pe care aș fi ținut numai să-l înșel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu și pentru națiunea mea.”

Avram Iancu se va întoarce acasă în mijlocul poporului său din munți, între moți unde va rămâne până la moartea sa. Ultima parte a vieții și-o va petrece într-o stare de depresie profundă, probabil dezamăgit de faptul că după atâtea lupte și jertfe de sânge poporului său nu i s-a făcut dreptate de către împăratul pentru care luptase. Iată cum îl descrie fostul prefect Axente Sever pe Avram Iancu, căruia i-a fost prieten apropiat:

Poporul l-a iubit din toată inima pe Avram Iancu, dedicându-i o seamă de cântece ce au rămas peste timp în conștiința națională. Un astfel de cântec, poate cel mai cunoscut și mai îndrăgit, este Marșul lui Iancu, pe versuri adaptate în epocă după cele ale lui C. Negruzzi.

 

PETIȚIA NAȚIONALĂ ADOPTATĂ DE ADUNAREA DE LA BLAJ PRIN CARE SUNT EXPRIMATE REVENDICĂRILE ROMÂNILOR TRANSILVANI

Punturile națiunii române transilvane votate în Adunarea Națională de la Blaj în 15-17 Mai c.n. 1848

1. Națiunea română, răzimată pe principiul libertății, egalității și fraternității, pretinde independența sa națională în respectul politic ca să figureze în numele său ca națiune română, să-și aibă reprezentanții săi la dieta țării în proporțiune cu numărul său, să-și aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative, judecătorești și militare în aceeași proporțiune, să se servească cu limba sa în toate trebile ce se ating de dânsa, atât în legislățiune, cât și în administrațiune. Ea pretinde pe tot anul o adunare națională generală. La acestea s-au adaos că de aici înainte în lucrările legale ale celorlalte națiuni transilvane și în limbile lor românii să se numească români, iar nu ólah, walach și bloch.
2. Națiunea română pretinde ca biserica română, fără distincțiune de confesiune, să fie și să rămână liberă, independintă de la oricare altă biserică, egală în drepturi și foloase cu celelalte biserici ale Transilvaniei. Ea cere restabilirea mitropoliei române și a sinodului general anual după vechiul drept, în care sinod să fie deputați bisericești și mirenești. În aceleași sinod să se aleagă și episcopii români, liber, prin maioritatea voturilor fără candidație. (La aducerea-aminte despre vechiul drept al românilor de a avea mitropolie și sinod general anual s-a proclamat de popor mitropolia română transilvană cu aplaus unanim. Dacă episcopii celorlalte națiuni și confesiuni vor avea pe venitoriu scaun în dietă ca reprezentanți ai bisericii lor și dacă capitulurile lor vor fi reprezentate, națiunea română cere aceleași drepturi pentru episcopii și capitulurile lor).
3. Națiunea română, ajungând la conștiința drepturilor individuale, cere fără întârziere desființarea de iobăgie fără nici o despăgubire din partea țăranilor iobagi atât în comitate, cât și în districte, scaune și granița militară. Ea cere tot deodată și desființarea dijmelor ca a unui mijloc de contribuire împedecătoriu economiei.
4. Națiunea română poftește libertatea industrială și comercială cu ridicarea țehurilor și a privilegiurilor și a tuturor pedecelor și stavilelor cu țările convecine de care se ține desființarea vămilor la graniță.
5. Națiunea română poftește ca dajdea ce s-a pus de la un timp încoace asupra vitelor - care din pricina strimtorii hotarelor greminale se țin și se pasc în țările vecine cu mari cheltuieli și nespusă greutate și însuși cu periculul vieței - , ca o vederată pedecă a industriei și a comerciului activ, să se șteargă cu totul, și tractatele care s-au încheiat între înalta Casă austriacă, Poarta otomană și Principatele Române pentru economia vitelor să se păzească cu toată scumpătatea.
6. Națiunea română cere desființarea dijmei, adică a zeciuielei (Zehend) metalelor create în patria aceasta, care zeciuială e o adevărată pedecă pentru lucrarea minelor. La toți proprietarii de fodine să li se dea același drept în privința măsurei hotarului fodinei.
7. Națiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie și a tipări fără nici o censură, prin urmare pretinde libertatea tipariului pentru orice publicare de cărți, de jurnale și de altele, fără sarcina cea grea a cauțiunii, care să nu se ceară nici de la jurnaliști, nici de la tipografi.
8. Națiunea română cere asigurarea libertăței personale; niminea să nu se poată prinde supt vreun pretest politic. Cu acestea dinpreună cere libertatea adunărilor ca oamenii să nu cadă la nici un prepus dacă se adună numai ca să vorbiască și să se înțeleagă în pace.
9. Națiunea română cere tribunale de jurați (Jurye) cu publicitate, în care procesele să se facă verbale.
10. Națiunea română cere înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția română să-și aibă ofițerii săi români.
11. Națiunea română cere denumirea unei comisiuni mixte compusă din români și alte națiuni transilvane pentru cercetarea causelor de mezuine ale moșiilor și pădurilor, de ocuparea pământului comun și a sesiunilor colonicale și altele câte se țin de categoria aceasta.
12. Națiunea română cere dotarea clerului român întreg din casa statului, întocma cu clerurile celorlalte națiuni.
13. Națiunea română cere înființarea școalelor române pe la toate satele și orașele, a gimnasiilor române, a institutelor militare și tehnice și a seminarelor preoțești, precum și a unei universități române dotate din casa statului în proporțiunea poporului contribuent, în dreptul deplin de a-și alege directori și profesori și de a-și sistemiza învățăturele după un plan școlastic și cu libertate de a învăța (docere).
14. Națiunea română pretinde purtarea comună a sarcinelor publice după starea și averea fiecăruia și ștergerea privilegiurilor.
15. Națiunea română poftește ca să se facă o Constituțiune noă pentru Transilvania prin o adunare constituentă din națiunile țărei, care Constituțiune să se întemeieze pe principiile dreptății, libertății, egalității și fraternității, să se lucreze codici noă de legi civile, criminale, comerciale ș.c.l. tot după acelea principii.
16. Națiunea română cere ca conlocuitoarele națiuni nicidecum să nu ia la dezbatere cauza uniunii Transilvaniei cu Ungaria, până când națiunea română nu va fi națiune constituită și organisată cu vot deliberativ și decisiv, reprezentată în Camera legislativă; iar din contră, dacă dieta Transilvaniei ar voi totuși a se slobozi la pertractarea aceleiași uniuni de noi fără noi, atunci națiunea română protestează cu solemnitate.