Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Domnia lui Cuza
„Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”
Deși nu era pregătit să fie domn, iar alegerea sa a părut mai curând surprinzătoare, Cuza s-a dovedit un domnitor remarcabil. De o bunătate și de o cinste rare, în scurta sa domnie de șapte ani a adus în România mari reforme. Întâi de toate a încercat să facă un lucru la care se opunea statul rus (care în general favoriza bisericile din Orient): secularizarea bunurilor mânăstirești. Cu veacurile, domnitorii români, și mulți dintre boieri, credeau că se împacă de-a pururi cu Dumnezeu, înainte de moarte, făcând daruri mari bisericilor de la muntele Athos, de la Locurile Sfinte din Palestina sau de la Sfânta Ecaterina din Egipt, la Muntele Sinai. Și încetul cu încetul s-a ajuns la situația în care o șeptime din pământul arabil al țării, sub formă de moșii ale unor mânăstiri zise „mânăstiri închinate" (Sfântului Munte, de pildă), era dedicată acestor mânăstiri străine care avuseseră cu vremea, din epoca fanariotă, dreptul să trimită un egumen de-al lor la fiecare mânăstire pentru a ține socotelile și a veghea ca, după ce se păstrau cele de folosință traiului călugărilor locului, tot restul, venitul agricol al acestor imense întinderi de pământ, toți banii aceia să plece la Muntele Athos, în Palestina sau în Egipt.
De mult se spunea în cercurile mai înaintate și mai liberale că e inadmisibil ca atâta parte din averea țării să plece an de an în străinătate, chiar pe motive religioase.
Sub Alexandru Ioan Cuza, cu Mihail Kogălniceanu ca prim-ministru, se ia această hotărâre în ultimele zile ale lui decembrie 1863, profitându-se de faptul că la acel moment, ca urmare a războiului din Crimeea, Rusia nu mai este aceeași mare putere nestăvilită: parlamentul votează Legea secularizării bunurilor mânăstirești — am zice astăzi „naționalizarea".
Secularizarea i-a permis lui Cuza să procedeze la o primă distribuire de pământuri țăranilor, nu însă înainte de a fi silit — ca să treacă Legea agrară — să dizolve parlamentul. S-au împărțit atunci vreo 2 milioane de hectare la peste 500000 de familii de plugari.
Mai importantă, din punctul de vedere al consecințelor, a fost adoptarea codurilor moderne în legislația românească; Luând ca exemplu în mare parte Franța și Belgia, s-au elaborat coduri moderne: cod civil, cod penal, precum și legi privind învățământul modern, alfabetul latin etc.
Demult se vorbea de o schimbare de alfabet, însă bătrânii nu voiau să învețe un nou alfabet. Sub Cuza Vodă s-a luat hotărârea definitivă și s-a adoptat alfabetul latin și la noi — ortografia fiind schimbată de mai multe ori până azi.
O altă hotărâre de mare însemnătate s-a luat sub domnia lui Cuza: alegerea capitalei Munteniei, București, drept capitală a Principatelor Unite. În primii trei ani după dubla alegere a lui Cuza, fuseseră două guverne deosebite, la Iași și la București. Dar când Principatele Unite s-au prefăcut în „România", cu un singur guvern, trebuia și o singură capitală. De ce? Mai întâi fiindcă București era un oraș mai mare, de două-trei ori mai populat decât Iași; era un centru comercial mai important, între Turcia și Austria, decât Iași, aflat într-o poziție excentrică, în fine, și mai cu seamă de când pierduserăm Moldova dintre Prut și Nistru, Iașul, care înainte se afla cam în mijlocul Moldovei, acum se afla la doar 15 kilometri de granița rusă — cum este și astăzi față de granița cu noua „Republică Moldova". Bucureștiul era deci mai departe de Rusia, puterea de care ne temeam.
Lecturi suplimentare
Proclamația lui Alexandru Ioan Cuza la alegerea sa ca Domnitor al Moldovei în 5 ianuarie 1959:
„Noi, Alexandru Ioan I. Cu mila lui Dumnezeu și voința națională Domn al Moldovei. La toți de față și viitori sănătate. Voința nației ne-a ales Domn al Moldovei. Suindu-ne pe tron cu numele de Alexandru Ioan I., cea dintâi datorie a noastră este de a ne adresa către voi, iubiți compatrioți, de a vă dori pace și fericire și de a vă spune care sunt cugetările și țintirile noastre. Înainte de a ne sui pe tronul la care ne-a chemat încrederea nației, noi am făcut următorul jurământ:
Jur, în numele prea Sfintei Treimi și în fața Țării mele că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Patriei, că voi fi credincios Constituției în textul și spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și toată ura, iubind deopotrivă și pe cei ce m-au iubit și pe cei ce m-au urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele și fericirea Nației Române. Așa Dumnezeu și compatrioții mei să-mi fie de ajutor.
Acest jurământ arată linia de purtare ce avem a păzi în domnia noastră. Pentru ca aceste mari reforme să aibă drept rezultat fericirea obștească, noi sfătuim și îndemnăm pe toți compatrioții noștri de orice stare și condiție să uite dezbinările și urile trecute. Numai pacea dintre noi, numai iubirea între fiii aceleiași țări și nații, numai o deplină armonie între toate clasele societății, întrunind așa toate puterile, poate să ne întărească; și așa, și guvernul și poporul, mână în mână, să ridicăm patria noastră din căderea în care au adus-o nenorocitele întâmplări ale trecutului. Misia noastră, deși frumoasă, este mare și foarte grea: nu vom putea-o împlini decât dacă vom avea îmbrățișarea sinceră și sprijinul puternic al compatrioților noștri. Toate zilele noastre vor fi întrebuințate în chip de a le merita și dobândi.
Precum vom avea de bucurie a căuta și a răsplăti toate meritele, tot devotamentul, tot serviciul onorabil al funcționarilor mari și mici, pe atât guvernul nostru este nestrămutat hotărât de a pedepsi fără cruțare și cu toată asprimea legilor tot abuzul și toată călcarea de lege. Tuturor compatrioților noștri le trimitem domneasca și frățeasca noastră urare și Dumnezeu să binecuvânteze Principatele Unite.”
Din discursul lui Mihail Kogălniceanu, care-l încurajează în „misia” pe care și-a impus-o:
„Alegându-te pe Tine Domn în Țara Noastră, noi am voit să arătăm lumii ceea ce toată Țara dorește: la legi noi, om nou. O, Doamne! Mare și frumoasă îți este misiunea. Constituția din 7/19 august ne însemnează o epocă nouă și Măria Ta ești chemat să o deschizi. Fii dar omul epocii: fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar Tu, ca Domn, fii bun și blând, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți Domnii au fost nepăsători sau răi. ... Fă dar ca, Domnia Ta, să fie cu totul de pace și de dreptate, împacă patimile și urile dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție. Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii Domn cetățean; urechea Ta să fie pururea deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire”.
Sursa: Texte și documente privind istoria modernă a românilor. Volumul I (1774-1866), Editura Cetatea de Scaun, 2009
Alexandru Ioan Cuza in Enciclopedia României
Secularizarea averilor mânăstirești
Un text de Cristina Diac pe https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-a-lasat-cuza-voda-biserica-in-sapa-de-lemn
Din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza datează două mari lovituri date de stat Bisericii. După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toți Domnii trecuți au fost nepăsători sau răi".
Iubit de țărani, cărora le dăduse pământ și școli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoților. Prin Legea secularizării averilor mânăstirești, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Nașterea, căsătoria, divorțul și moartea - evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp - au fost scoase atunci de sub jurisdicția ecleziastică.
Lipsirea Bisericii de resurse și prestigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza... voia să desăvârșească opera începută de Al. Ghica și Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere și autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericește, vecine cu moartea".
Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate". Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanțe bisericești aflate în afara granițelor țării. Nu cele duhovnicești prezentau interes la momentul respectiv. Suprafețele considerabile de teren deținute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea țăranilor.
O „daraveră seculară"
Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară", după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă", apărută la Iași în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deținute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, și alți domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieș, Matei Basarab, Ioniță Sandu Sturdza și Gheorghe Bibescu o avuseseră în vedere.
Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei". Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Țărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia și Alexandria, precum și a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică și din Orientul creștin. Superiorii egumenilor și călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele fețe bisericești din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel, voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor și să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor.
Lăcomia călugărilor greci
Pe lângă partea spirituală, „închinarea" prezenta și o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri și alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare", toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.
Totuși, în actele de donație, ctitorii au condiționat folosirea veniturilor obținute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte să fie folosite pentru întreținerea mănăstirii. Altă parte pentru întreținerea de spitale, școli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligația să dea pomeni săracilor și să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligații putea fi însușit de Locurile Sfinte. Față de stat, mănăstirile nu aveau obligații clar prevăzute. Prin tradiție, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donații nerambursabile.
Cu timpul, călugării greci de la Athos și cei din Orientul creștin au uitat de obligațiile spre folos obștesc, ajungând să-și însușească întreg câștigul. Mănăstirile din Țara Românească și Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcașurile ajungând într-o stare de plâns.
Rusia, apărătoarea ortodoxiei
Situația s-a înrăutățit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Țarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia și din Europa, între care și Basarabia românească. Și a câștigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene.
Pretextul expansiunii rusești în Balcani fusese protejarea fraților ortodocși aflați sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a țarilor. Rusia și-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniți de ruși, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situația s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.
Cu majoritate de voturi
În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru și trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstirești din România sunt și rămân ale statului". Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoții aveau să fie transformați în slujbași ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire. Prin Legea secularizării averilor mănăstirești, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul național.
Confiscare generalizată
Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate și neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din țară un abuz. Teama de a nu fi acuzați de discriminare i-a determinat să acționeze așa, și-a motivat guvernul gestul.
Un sfert din suprafața țării, deținută de Biserică
Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deținea în Principate o avere funciară enormă. Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1127386 de pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafața arabilă, și circa 9% din teritoriul rural. Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult - 16,55% din suprafața arabilă. Laolaltă, închinate și neînchinate, bisericile din Țara Românească posedau 27,69%, adică mai mult de un sfert din suprafața rurală a țării.
Situația stătea puțin mai bine în Moldova, unde mănăstirile dețineau 22,33% din suprafața rurală, mai puțin de un sfert. În schimb, raportul între proprietățile mănăstirilor închinate și cele neînchinate stătea invers decât în Muntenia. La nord de Milcov, mai bogate erau cele închinate, care aveau 12,16% din suprafață, iar cele neînchinate - numai 10,17%.
În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii și 41 de hanuri. Firește, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele călugărilor greci.
Trafic de influență la nivel înalt
Bătălia pentru confiscarea moșiilor deținute de mănăstirile închinate s-a jucat pe terenul diplomației. În plan intern, legea a fost aprobată de toate forțele politice. În străinătate însă a stârnit reacții negative.
S-au opus vehement Rusia și Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influență a ei în întregul Orient ortodox", explică istoricul Constantin C. Giurescu în „Viața și opera lui Cuza Vodă" interesul curții de la Petersburg față de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe și Athosul se aflau în cuprinsul Imperiului Otoman.
Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de Constantin Giurescu: „Poarta... apăra pe acești ierarhi - erau nu numai supuși ai ei, dar și un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât și pentru demnitarii turci". Austria, Prusia și Sardinia au dezaprobat acțiunea Bucureștiului, dar nu atât de vehement ca Rusia și Turcia.
Franța singură a apărat punctul de vedere românesc, prin chiar vocea împăratului Napoleon al III-lea. [...]
După adoptarea legii, în decembrie 1863, guvernul român s-a oferit să ofere călugărilor greci despăgubiri. Trei ani s-a negociat intens suma. Bucureștiul a tot crescut oferta, dar călugării greci au refuzat. Sperând la mai mult, până la urmă nu s-au ales cu nimic.[...]
Cuza și „hoții" de călugări
Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat și o legendă. Reluată de ziarul „Facla", în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcărești mănăstire. Văcărești penitenciar".
„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron", spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meșteșuguri pe credincioși ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivnițele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat și nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.
Erau fără nicio milă față de cei nevoiași. Când un călător înnopta pe drum și se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare și adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioșilor, erau de-o zgârcenie extraordinară față de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare".
Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile" sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aștepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine și o ceată de pungași. Tot alaiul a intrat în mănăstire.
„Domnitorul intră prin chilii și înșfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoțându-l afară și introducând în locul lui un hoț sau pungaș, însoțind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoți scot de aici și tot hoți introduc!»". Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temnițe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreștiul.
Surse Academia Română, Istoria românilor, vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, București 2001 ISBN 973-45-0430-4
Adăniloaie, N., Reforma agrară din 1864, Editura Academiei Române, București 1967
Reforma agrară din 1864 a fost o măsură luată de guvernul Mihail Kogălniceanu sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prin care țăranii clăcași erau eliberați de obligațiile față de boieri și erau împroprietăriți cu pământ. A fost primul pas către începerea procesului de modernizare a statului român și, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu economia și societatea de tip feudal.
Legea rurală a fost sancționată și promulgată la 14/25 august 1864. Atunci Domnitorul proclama țărănimii: „Claca este desființată pentru de-a pururea și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre”. Legea a intrat în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865.
Ea elibera pe țărani de sarcinile feudale precum claca, dijma sau podvezile, desființa monopolurile feudale din interiorul satelor. Loturile erau distribuite în funcție de numărul de vite deținute. Țăranii urmau totuși să răscumpere terenurile și să achite anual o anumită sumă, timp de 15 ani. Pe de altă parte, legea stabilea plata unor despăgubiri către proprietari, la prețul pământului de atunci. Terenurile expropriate nu puteau depăși 2/3 din moșie și nu puteau fi vândute timp de 30 de ani decât către comună sau către vreun alt sătean.
În total au fost împroprietăriți 406429 țărani cu 1654964 hectare. O bună parte din loturile necesare proveneau din moșiile obținute prin secularizarea averilor mănăstirești. După reformă țăranii au ajuns să dețină 30% din teritoriul țării, restul de 70% fiind deținut de moșierime sau de stat.
Această măsură a fost prima dintre măsurile care vor începe procesul de modernizare în Principatele Române.
Motivația principală, dar și principala consecință, pentru care a fost adoptată, a fost aceea că prin statutul de proprietari, țăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Așadar, veniturile la bugetul statului creșteau considerabil. Treptat, țăranii au descoperit inconfortul de a fi contribuabili la bugetul statului. Dacă până la reformă, țăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului erau intransigenți, iar metoda negocierii nu a mai putut fi aplicată.
Reforma agrară de la 1864 a avut și numeroase neajunsuri, care au culminat cu răscoalele țărănești de mai târziu. Pământurile acordate au fost insuficiente necesităților reale ale familiilor rurale. Mai mult, țăranii împroprietăriți nu au fost susținuți pentru a deveni fermieri moderni, motiv pentru care agricultura a rămas pentru mult timp la un nivel înapoiat. Datorită despăgubirilor pe care trebuiau să le plătească, țăranii au trebuit să facă față unei poveri fiscale excesive (nivelul dărilor era oricum ridicat, iar împreună cu despăgubirile se ridicau la circa 32% din veniturile anuale).
Mulți țărani au fost nevoiți să fugă la sud de Dunăre din cauza poverii fiscale excesive. În fine, aplicarea legii s-a făcut cu numeroase abuzuri, care au creat numeroase frământări sociale. Cu toate acestea numele lui Cuza a rămas în mentalul colectiv al țărănimii legat de eliberarea și împroprietărirea țăranilor.
Despre scrierea în limba română cu alfabet chirilic și trecerea la alfabetul latin
Bucureștiul – prima capitală a Principatelor unite
„Orașul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca sa fie Capitala României. (…) Nicaierea, în nici un oraș al României, nu există un centru de lumini mai mari, un popul cu aspirațiuni mai naționale și mai liberale, un spirit public mai neatârnat. Nicăieri opiniunea publica n-a putut a se dezvolta și domni mai mult decât în Bucuresci”. Mihail Kogalniceanu