Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Primul război mondial (1914-1918)
Marile puteri din Europa se grupaseră de câțiva ani, simțind că trebuie să izbucnească ceva, mai cu seamă din cauza dorinței Germaniei de a fi hegemonică în Europa. Se formaseră două mari blocuri: în centrul Europei, Germania și Austro-Ungaria (li se zicea „Puterile Centrale"), cărora li se alăturaseră prin tratate Italia și România.
În vest, Franța și Anglia se apropiaseră, după lungi dispute datorate rivalităților coloniale, și formau așa-zisa „înțelegere cordială" (Entente cordiale). Anglia (să-i zicem de-acum Marea Britanie) deținea supremația absolută asupra mărilor, în schimb avea o armată puțin numeroasă, formată exclusiv din voluntari. Apoi, pentru a avea cât de cât șanse împotriva Puterilor Centrale, alianța cu Rusia era indispensabilă, pentru a le prinde „în clește". Dar apropierea între Rusia țaristă, cu regimul cel mai despotic din Europa, și Franța, singura țară mare din Europa cu regim republican, era dificilă. De asemeni între Marea Britanie și Rusia erau serioase rivalități de influență în Asia: în Afghanistan, India, China, Japonia (flota japoneză care a scufundat flota rusească la Tsushima în 1905 fusese construită și instruită de englezi!). Așadar în 1914 „Aliații" nu erau încă uniți.
Și iată că în iunie 1914 se întâmplă un accident: un patriot sârb omoară la Sarajevo pe principele moștenitor al Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand. De ce la Sarajevo? Fiindcă austriecii, la pacea din 1878, de la Berlin, luaseră Bosnia de la turci. Austria căuta ca, înaintând încetul cu încetul, să-și întindă dominația asupra tuturor sârbilor. Iredentiștii sârbi de la Belgrad susțineau, dimpotrivă, dorința sârbilor din celelalte părți ale Austriei, Ungariei și Bosniei de a se uni cu Serbia. Așa se explică mișcarea patriotică, secretă, care îl ucide pe Franz-Ferdinand la Sarajevo, în 1914. Această dramă, acest atentat politic ar fi putut rămâne minor dacă s-ar fi ajuns la o înțelegere, dacă ar fi putut fi prinși și condamnați vinovații. Fapt este însă că sârbii n-au acceptat unul din punctele unui ultimatum pe care l-a adresat guvernul austro-ungar, anume n-au acceptat ca ancheta asupra ucigașilor să fie condusă de polițiști austrieci în Serbia. Ei aveau impresia că prin aceasta se știrbește independența țării. Fiind susținuți de ruși, cu care aveau un tratat, au rămas fermi pe poziție. Rusia le-a promis că-i ajută, Germania a declarat că sprijină Austro-Ungaria și astfel rușii procedează la o mobilizare generală (la ei, din cauza întinderii imperiului și rețelei limitate de căi ferate, mobilizarea dura mai multe zile). O dată pornită mobilizarea generală a Rusiei, ordonă mobilizare generală și Germania, așa încât trece la mobilizare și Franța — și iată cum, printr-o înlănțuire fatală, la începutul lui august 1914 izbucnește cel mai mare război de până atunci.
Germanii, convinși de superioritatea lor militară, au crezut că vor câștiga în câteva săptămâni, în Franța mai întâi, și că se vor întoarce apoi contra Rusiei. Spre surpriza lor însă, s-au izbit de o rezistență neașteptată în Franța, ajutată de Anglia, un război pe care credeau că-l câștigă în patru săptămâni a durat mai bine de patru ani și s-a terminat cu prăbușirea Germaniei.
Pentru a înțelege rostul nostru în acest război, trebuie să ne amintim de momentul 1877-1878, când rușii, pasămite aliați cu noi, ne fură o provincie. Din teamă față de Rusia, am făcut din alianța cu Austro-Ungaria și Germania, la îndemnul regelui Carol, dar și cu complicitatea lui Brătianu, un fel de axă a politicii noastre externe. Am semnat un tratat cu Austro-Ungaria, la care pe urmă s-au aliat Germania și Italia, și am încheiat un acord, care a rămas însă secret la noi în țară. Doar, de fiecare dată când se schimba un guvern, primul-ministru era pus la curent de rege cu acest tratat pe care-l ținea în seiful său. Marele public n-a știut că eram legați de Austro-Ungaria și Germania pentru ca, în caz de război, să luăm partea lor. De ce s-a ținut secret? Fiindcă regele Carol nu putea ignora solidaritatea care exista la noi față de românii din Transilvania și că cea mai mare dorință a noastră era să se întregească țara cu Transilvania. [...]
A doua zi după izbucnirea războiului din 1914, regele Carol își adună guvernul și un Consiliu de Coroană — organism excepțional de consultare, alcătuit de foști prim-miniștri și câteva personalități civile și militare — și scoate tratatul: noi trebuie să intrăm în război alături de Puterile Centrale. Fiul lui Ion Brătianu, Ionel Brătianu, care era de-acum șeful Partidului Liberal și prim-ministru, și majoritatea membrilor guvernului și ai Consiliului de Coroană (în afară de fostul prim-ministru conservator Petre Carp) se opun categoric intrării în război alături de Puterile Centrale și împotriva Rusiei. Regele Carol, cu durere în suflet, acceptă neutralitatea României. A fost adânc afectat de faptul că nu și-a putut ține cuvântul față de împăratul Austriei și împăratul Germaniei, iar după câteva săptămâni a și murit, în septembrie 1914.
Lui Carol I îi succedă un nepot al lui (Carol I nu avusese decât o fată, care murise la o vârstă fragedă, iar regina Elisabeta — Carmen Sylva, după numele ei de poetă — n-a mai putut avea copii). Carol adoptase pe fiul unui frate mai mare al lui, îl adusese în țară la o vârstă matură, iar acesta învățase românește. El va fi regele Ferdinand I, cel mai bun rege pe care l-am avut. Se urcă deci pe tron în 1914. Este căsătorit cu o prințesă pe jumătate engleză, pe jumătate rusoaică, viitoarea regină Măria, nepoată de fiu a reginei Victoria a Angliei și nepoată de fiică a țarului Alexandru al II-lea.
Femeie cu mult cap politic și foarte energică, în mare parte sub influența ei, dar și fiindcă își dă seama care este adevăratul interes al poporului român, regele Ferdinand își calcă pe inimă, el, născut și crescut în Germania, devine mai român decât mulți români și hotărăște, în august 1916, să intre în război împotriva propriei sale patrii de origine.
Lecturi suplimentare
Cum s-a declanșat Primul Război Mondial fără ca nimeni să-și dorească asta
Iulian Sîmbeteanu
Început aproape din greșeală, Primul Război Mondial avea să fie mai sângeros decât orice alt conflict de până atunci. Timp de zeci de ani, istoricii au încercat să stabilească care au fost cauzele primului conflict cu adevărat global. Pe de altă parte, specialiștii în relații internaționale și diplomație, precum profesorul John G. Stoessinger sau fostul secretar de stat american Henry Kissinger, susțin că declanșarea conflictului nu poate fi înțeleasă numai prin intermediul explicațiilor abstracte, precum sistemul de alianțe, militarismul sau naționalismul, ci este necesară și o înțelegere a aspectelor psihologice și de personalitate ale liderilor vremii.
Primul Război Mondial a izbucnit în urma asasinării arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-ungar, de către un naționalist sârb, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo. Oamenii care au pornit la luptă în august 1914 credeau că războiul va dura câteva săptămâni sau, cel mult, câteva luni. Puțini au prevăzut dezastrul care avea să schilodească Europa în următorii patru ani. Printre aceste excepții se număra și șeful de stat major general al Imperiului german, Helmuth von Moltke. El se aștepta la un conflict prelungit timp de câțiva ani, însă considera că războiul este inevitabil. În fapt, cei mai mulți oameni de stat din ajunul Marelui Război se comportau ca niște actori dintr-o tragedie greacă. Deznodământul teribil al evenimentelor, care au condus la conflict, era preconizat de mulți, însă părea de neoprit. Liderii vremii au încercat în mod repetat să se spele pe mâini de responsabilitatea declanșării războiului și să arunce vina pe umerii unei Providențe necruțătoare. Atitudinea lor fatalistă i-a influențat și pe istorici, mulți considerând că izbucnirea conflictului a fost cauzată de evenimente care au fost dincolo de controlul oamenilor.
Autorul american John G. Stoessinger, profesor de diplomație globală la Universitatea din San Diego, a contrazis această opinie în cartea sa Why Nations Go to War, publicată în 1974. Stoessinger argumentează că izbucnirea Primului Război Mondial nu a fost o fatalitate, ci rezultatul direct al deciziilor proaste luate de oameni aflați în poziții cheie. În cele mai multe cazuri, acești oameni nu erau rău intenționați, deși erau lipsiți de empatie. Dominați de spaimă și căzuți în capcana auto-amăgirii, liderii Marilor Puteri au luat decizii bazate pe teamă și pe o percepție greșită a realității. Autorul american critică opinia mecanicistă, împărtășită de mulți istorici, conform căreia războiul a fost declanșat de sistemul de alianțe, care a împărțit Marile Puteri în două blocuri rivale. Spre exemplu, susține profesorul american, la începutul lunii iulie 1914, Germania își susținea aliatul austro-ungar, care dorea să pedepsească Serbia pentru asasinarea moștenitorului tronului Austriei. Însă, până la sfârșitul aceleiași luni, când era clar că acțiunile Vienei determinau mobilizarea generală a Rusiei, în sprijinul Serbiei, Kaiserul a încercat să domolească pretențiile austriecilor. Dacă eforturile sale ar fi avut succes, sistemul de alianțe ar fi putut preveni războiul.
Greșeala Kaiserului
Kaiserul german a fost profund mâhnit când a aflat vestea asasinării arhiducelui Franz Ferdinand și a soției sale, Sophie. Wilhelm al II-lea îl simpatiza sincer pe moștenitorul tronului austriac. Când a aflat că ultimele cuvinte ale lui Franz Ferdinand au fost adresate soției sale, căreia i-a spus că „nu trebuie să moară, ci să trăiască pentru copiii lor”, indignarea și furia Kaiserului au fost îndreptate împotriva sârbilor, pe care îi considera „bandiți” și „criminali”. Pe lângă sentimentele sale personale, Wilhelm considera că atentatul reprezintă o profundă amenințare împotriva principiului monarhic. Individ cu un caracter impetuos, Kaiserul dorea ca Austria să pedepsească Serbia cât mai repede. Pe 5 iulie, Wilhelm i-a asigurat pe austrieci că pot conta pe „sprijinul fidel” al Germaniei, chiar dacă acțiunea punitivă plănuită împotriva Serbiei îi va aduce în conflict cu Rusia. A doua zi, Wilhelm al II-lea a plecat în vacanță, ferm convins că bătrânul împărat Franz Joseph nu va declanșa un război. Adevărul este că Wilhelm nu avea habar de intențiile austriecilor. Îndemnat de un impuls generos, el a înmânat Austro-Ungariei un cec în alb, fără să se gândească la consecințe. Kaiserul era convins că Țarul nu-i va susține pe sârbi și că toate capetele încoronate ale Europei vor face front comun împotriva amenințării regicidului. În plus, Wilhelm credea că legăturile monarhice sunt mai puternice decât cele etnice, fiind convins că Țarul nu-i va sprijini pe slavii din Serbia împotriva sa. În ambele cazuri, împăratul german se înșela amarnic. Decizia Kaiserului de a sprijini Austro-Ungaria în orice circumstanță dovedește o extraordinară confuzie între sentimentele sale personale și judecata politică. Prietenia sa cu arhiducele Franz Ferdinand l-a determinat să pună soarta națiunii germane în mâinile conducătorilor altui stat, iar convingerea că legăturile monarhice îl vor determina pe vărul său, Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei, să nu-i sprijine pe sârbi l-a făcut să creadă că garanția oferită austriecilor nu prezintă niciun risc. Wilhelm al II-lea nu și-a dorit războiul, dar nu a fost nici un pion în mâna Providenței.
Ultimatumul Austriei
În acele zile tensionate ale lunii iulie 1914, soarta Austro-Ungariei se afla în mâinile a trei oameni: împăratul Franz Joseph, ministrul său de Externe, contele Leopold von Berchtold, și Conrad von Hötzendorf, șeful Statului Major al armatei imperiale. Urcat pe tron în 1848, Franz Joseph era un bătrân obosit. În trecut, toate războaiele purtate de el s-au încheiat cu înfrângeri și pierderi teritoriale. Nu ne putem îndoi că bătrânul de 84 de ani nu-și dorea nimic altceva decât să-și încheie domnia în pace. În plus, a doua parte a domniei sale a fost marcată de numeroase tragedii personale: asasinarea soției sale (Elisabeta, cunoscută mai ales sub numele Sisi), sinuciderea fiului său, Rudolf, iar acum asasinarea nepotului. Chiar dacă Hötzendorf a cerut mobilizarea imediată a armatei, după 5 iulie, împăratul a refuzat. Franz Joseph se temea de un atac al Rusiei și se îndoia de sprijinul Germaniei. În săptămânile următoare, sănătatea împăratului s-a înrăutățit. Atât din punct de vedere fizic, cât și mintal, Franz Joseph era depășit de situație. Deși este greu de demonstrat, putem presupune că bătrânul împărat nu înțelegea pe deplin consecințele politicilor susținute de ministrul său de Externe și de șeful Statului Major. Hötzendorf credea că Imperiul se află în pragul dezintegrării, atât din cauza decăderii interne, cât și a dușmanilor externi, și era ferm convins că asasinarea prințului moștenitor reprezintă o insultă care trebuie pedepsită cât mai repede.
Numit de istoricul american Sidney Bradshaw Fay „cel mai incompetent om care a ocupat o asemenea funcție de răspundere într-o situație critică”, contele von Berchtold și-a schimbat radical atitudinea după ce a primit „cecul în alb” din partea Kaiserului. Chiar dacă împărtășea opinia șefului Statului Major al armatei imperiale, că statutul de mare putere al monarhiei austro-ungare depindea de pedepsirea Serbiei, ministrul de Externe a ezitat să ia măsuri militare împotriva țării vecine până pe 5 iulie. Garanțiile germane l-au determinat pe von Berchtold să renunțe la șovăială și să redacteze un ultimatum umilitor, fiind convins că Serbia îl va respinge. Ministrul de Externe austro-ungar a fost principalul, poate chiar singurul, autor al ultimatumului adresat Serbiei. În mod paradoxal, deși von Berchtold a trimis textul ultimatumului la Berlin, Wilhelm al II-lea nu a cerut să-l vadă, înainte să fie trimis Serbiei. Termenii ultimatumului din 23 iulie erau necruțători. Printre altele, Austria solicita dizolvarea grupărilor naționaliste din Serbia, demiterea unor ofițeri cheie din conducerea armatei sârbe, precum și arestarea unor importante figuri politice. Serbia trebuia să răspundă în termen de 48 de ore. Regele Petru I al Serbiei și miniștrii săi au fost șocați de termenii ultimatumului și erau convinși că reprezintă un pretext pentru desființarea țării. În fond, chiar dacă Franz Ferdinand a fost asasinat de un naționalist slav, care avea legături cu Serbia, acesta era un supus al Imperiului, iar atentatul a avut loc pe teritoriul austro-ungar. Însă, Guvernul sârb a acceptat majoritatea termenilor ultimatumului, numai cei care ar fi suprimat suveranitatea țării au primit un răspuns oarecum evaziv. Cu toate acestea, Austro-Ungaria a întrerupt legăturile diplomatice cu Serbia.
Dubla cacealma
În aceste zile tensionate, Kaiserul se afla într-o croazieră pe Marea Nordului, fără să acorde o prea mare atenție evenimentelor. Nici măcar nu a cerut să vadă răspunsul Guvernului sârb până în dimineața zilei de 28 iulie. După ce a citit textul, Wilhelm a notat pe marginea documentului că „reprezintă un mare succes moral pentru Viena, iar orice motiv pentru un război a dispărut” și și-a exprimat regretul pentru faptul că a ordonat mobilizarea armatei. Câteva ore mai târziu, Austro-Ungaria declara război Serbiei, iar Germania era pusă în fața faptului împlinit. Războiul care a izbucnit pe 28 iulie era un conflict izolat, între Austro-Ungaria și Serbia, iar austriecii erau convinși că va rămâne așa. Contele von Berchtold considera că nu are de ce să se teamă de Rusia. În fond, Țarul trăia permanent cu teama că ar putea fi ținta unui atentat, iar acest lucru putea să-l facă să simpatizeze cauza austriacă. Și chiar dacă această presupunere era incorectă, austriecii erau convinși că vor obține o victorie rapidă împotriva Serbiei și vor pune Rusia în fața faptului împlinit. Declarând război Serbiei, Austro-Ungaria a mobilizat 8 dintre cele 16 corpuri de armată. În acest fel, von Berchtold era convins nu numai că vor obține o victorie rapidă împotriva Serbiei, dar și că vor descuraja intervenția Rusiei. Ministrul de Externe rus, Sergei Sazonov, a văzut însă această mobilizare ca o amenințare directă împotriva țării sale și a cerut la rândul său mobilizarea parțială a armatei. Sazonov spera că o acțiune rapidă a armatei ruse ar fi descurajat invadarea Serbiei. Astfel, ambele acțiuni de mobilizare erau cacealmale menite să descurajeze un atac militar al celelalte părți.
Schimbul de mesaje între verii „Willy” și „Nicky”
Când Kaiserul a fost informat că Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, iar Rusia a ordonat mobilizarea parțială a armatei, indiferența lui s-a transformat în panică. În acest moment erau cât se poate de clare implicațiile garanțiilor oferite austriecilor. Wilhelm a decis să facă toate eforturile pentru a împiedica extinderea războiului dintre Austro-Ungaria și Serbia și a încercat să fie un mediator între austrieci și ruși. Kaiserul i-a trimis o telegramă vărului său, țarul Nicolae al II-lea, în care îi garanta că își va folosi toată influența pentru a-i convinge pe austrieci să găsească o soluție satisfăcătoare pentru o înțelegere cu Rusia. Simultan, Wilhelm le-a cerut austriecilor să nu înainteze dincolo de Belgrad și să nu extindă războiul.
Nici Țarul nu-și dorea războiul. Înainte să primească mesajul Kaiserului, Nicolae i-a trimis o telegramă în care îl informa că indignarea în Rusia este enormă, pentru că „un război rușinos a fost declarat împotriva unei țări slabe”. Țarul mărturisea că se teme că în curând va fi forțat să cedeze presiunilor și să ia măsuri extreme, care vor conduce la război. Wilhelm a răspuns rapid, printr-o telegramă în care îi cerea Țarului să nu ia măsuri militare care pot fi interpretate de Austria ca fiind amenințătoare. Nicolae i-a comunicat că mobilizarea parțială a armatei a fost ordonată în urmă cu 5 zile, ca răspuns la acțiunile austriecilor, și și-a exprimat speranța că aceste acțiuni nu vor stânjeni rolul de mediator al lui Wilhelm.
Refuzul țarului de a opri mobilizarea armatei a accentuat panica Kaiserului. Schimbul de telegrame dintre „Willy” și „Nicky” (așa cum semnau cei doi veri mesajele pe care și le adresau) a fost interpretat ca o strategie a rușilor de a obține un avantaj tactic. În după-amiaza zilei de 30 iulie, panica lui Wilhelm s-a transformat în paranoia. El era convins că rușii s-au folosit de efortul lui de mediator pentru a-și întări pozițiile. O telegramă primită la ora 13:00, în care ministrul de Externe britanic, Edward Grey, spunea că „dacă războiul va izbucni, va fi cea mai marea catastrofă pe care a văzut-o vreodată omenirea”, nu a făcut decât să întărească paranoia Kaiserului. Wilhelm era convins de existența unui complot între britanici, ruși și francezi, pentru distrugerea Germaniei. Acesta a fost motivul care l-a determinat pe Wilhelm să acționeze primul. Pe 31 iulie, Germania i-a dat Rusiei un ultimatum de 12 ore, cerându-i demobilizarea trupelor. În urma refuzului rușilor, Kaiserul a ordonat mobilizarea generală. Pe măsură ce împărații și oamenii de stat pierdeau controlul situației, în scenă intrau militarii. Acum, când războiul era iminent, toți generalii erau îngroziți că adversarul ar putea lovi primul, căpătând astfel un avantaj decisiv. Presiunea asupra liderilor politici, de a ordona primul atac, era uriașă. În Rusia, Țarul oscila între o mobilizare parțială și una generală. În după-amiaza zilei de 29 iulie, informat că austriecii au început să bombardeze Belgradul, Nicolae a ordonat mobilizarea generală. În seara aceleași zile, când a sosit telegrama de la Wilhelm, în care acesta îi cerea să nu ia măsuri care i-ar fi periclitat rolul de mediator, Țarul s-a răzgândit. Însă generalii armatei țariste au refuzat să se supună. În dimineața zilei următoare, ei l-au convins pe ministrul de Externe că oprirea mobilizării generale i-ar oferi Germaniei un avantaj considerabil. Sazonov a avut nevoie de o oră să-l convingă pe Nicolae, folosind argumentele generalilor, să nu contramandeze mobilizarea generală.
„Planul Schlieffen”
În seara zilei de 1 august, Kaiserul a ordonat mobilarea generală, cu gândul la un război împotriva Rusiei, însă generalii săi erau de altă părere. Planul strategic al Statului Major german, întocmit de contele Alfred von Schlieffen, unul dintre cei mai iluștri discipoli ai gânditorului prusac Karl von Clausewitz, prevedea că, în cazul izbucnirii unui război general în Europa, cel mai eficient atac al Germaniei ar fi împotriva Franței, prin Belgia. Faptul că „Planul Schlieffen” viola neutralitatea Belgiei nu părea să-i deranjeze pe generalii germani. Prins între dorința sa de a începe războiul cu o lovitură devastatoare împotriva Rusiei și planul generalilor săi de a ataca Franța, Wilhelm, ca și Bismarck înaintea lui, a întrezărit spectrul unui război pe două fronturi. Într-o încercare disperată de a evita acest lucru, Wilhelm a încercat să ofere autonomia provinciei Alsacia (ocupată după războiul franco-prusac din 1870-71) în schimbul neutralității Franței. Acest lucru ar fi garantat un război pe un singur front, având în vedere că prințul Karl Max Lichnowsky, ambasadorul german de la Londra, îl informase pe Kaiser că Marea Britanie își va păstra neutralitatea, dacă Franța nu va fi atacată. Imediat, Wilhelm a trimis o mașină după șeful Statului Major, care tocmai pusese în aplicare „Planul Schlieffen”. Helmuth von Moltke a fost adus de urgență la palatul imperial, unde Kaiserul i-a explicat situația. Perplex, șeful Statului Major i-a spus Kaiserului că planul lui nu poate fi realizat și că desfășurarea a milioane de soldați nu poate fi improvizată. Moltke, un individ cu un caracter rigid, care lua foarte greu o hotărâre, a reușit să-l convingă pe Kaiser că întoarcerea celor 11.000 de trenuri cu soldați germani este imposibilă. Argumentul lui Moltke a fost contrazis de generalul Hermann von Staab, șeful diviziilor însărcinate cu transportul pe calea ferată, care a scris o carte după război în care susținea că întoarcerea trenurilor era posibilă, iar trupele germane puteau fi desfășurate împotriva Rusiei în termen de două săptămâni.
Într-o ultimă încercare disperată de a opri războiul pe două fronturi, Wilhelm i-a trimis o telegramă regelui George V-lea al Regatului Unit, în care îl informa că mobilizarea nu poate fi oprită din „motive tehnice”, dar dacă Franța și Marea Britanie vor rămâne neutre trupele vor fi folosite în altă parte. Simultan, Kaiserul i-a ordonat aghiotantului său să telefoneze la cartierul general din Trier, oraș aflat la granița cu Luxemburgul, pe unde trupele germane urmau să treacă granița dintr-o clipă în alta. În memoriile sale, Moltke își amintește că, în acel moment, a simțit că i se oprește inima. Căile ferate din Luxemburg erau esențiale pentru reușita „Planului Schlieffen”, deoarece asigurau legătura cu Belgia. Șeful Statului Major german a izbucnit în lacrimi de disperare și a refuzat să semneze ordinul care revoca invazia Luxemburgului. În scurt timp, el a primit un alt telefon, care îl chema la palatul imperial, unde a fost anunțat de Kaiser că ambasadorul german de la Londra tocmai l-a informat că Marea Britanie nu va rămâne neutră. În acel moment Moltke a primit permisiunea „să facă ce vrea”.
În fapt, ultimul efort al Kaiserului de a opri războiul pe două fronturi a fost zadarnic. Ordinul lui a ajuns la Trier prea târziu, soldații germani trecuseră deja granița. În aceeași zi, ambasadorul german de la Sankt Petersburg îi înmâna declarația de război ministrului rus de Externe, Sergei Sazonov. Pe 3 august, Germania declara război Franței și Belgiei, iar pe 4 august Marea Britanie declara război Germaniei. Într-o lună de zile, Marile Puteri au reușit să transforme o minoră criză balcanică într-un război mondial. O dispută între Austria și Serbia a condus la invadarea Belgiei de către Germania, în celălalt capăt al continentului. Aplicând „Planul Schlieffen”, Germania și-a distrus speranțele legate de neutralitatea Marii Britanii, însă nu a reușit să distrugă armata franceză, obiectiv pentru care și-a asumat atâtea riscuri.
După patru ani de război, au murit aproximativ 20 de milioane de oameni, Imperiul Austro-Ungar, care a declanșat conflictul pentru a-și păstra statutul de mare putere, s-a năruit, iar trei dintre cele patru dinastii care domneau la începutul conflictului (cea austriacă, cea germană și cea rusă) au fost răsturnate, singura care a reușit să-și păstreze poziția fiind cea britanică. În urma acestui bilanț devastator, un singur lucru era greu de stabilit: ce anume declanșase războiul.
Bibliografie
Henry Kissinger, Diplomația, Editura BIC ALL, 2003
John G. Stoessinger, Why Nations Go to War, ediția a XI-a, editura Cengage Learning, 2010
De Horia Dumitru Oprea
Primul Război Mondial – Conflagrație internațională majoră desfășurată între 1914 și 1918.
Primul Război Mondial a fost probabil cea mai nimicitoare înfruntare a tuturor timpurilor. Peste 25 de țări au luat parte la conflict, fie de partea Antantei, fie de cea a Puterilor Centrale. Printre marile puteri aliate, victorioase în cele din urmă, se numără Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia, Japonia și, din 1917, Statele Unite ale Americii. Nucleul Puterilor Centrale îl constituiau Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman (Turcia).
Primul Război Mondial a dus la prăbușirea a patru mari dinastii imperiale în Germania, Rusia, Austro-Ungaria și Turcia. A fost cauza Revoluției Ruse din 1917, a destabilizat Europa și a sădit germenii celui de Al Doilea Război Mondial.
Scara umană a conflictului e în egală măsură monumentală. Peste 65000000 de soldați au alcătuit corpul armatelor terestre, forțelor navale și aeriene. În jur de 8500000 de oameni au pierit și peste 21000000 au fost răniți. Pe deasupra, populația civilă a trudit la făurirea unui număr impresionant de arme, muniție și alte necesități. Datorită aportului civililor, Primul Război Mondial a fost și primul „război total“.
Izbucnirea conflictului
Pe 28 iunie 1914, arhiducele Franz Ferdinand al Austro-Ungariei a fost asasinat. Crima s-a petrecut la Sarajevo, capitala provinciei austriece Bosnia. Autorul ei era Gavrilo Princip, un terorist bosniac format în Serbia. Austria a susținut că guvernul sârb ar fi pregătit și înarmat grupul lui Princip, cunoscut sub numele de Mâna Neagră.
Tensiuni între Serbia și Austro-Ungaria existau de mulți ani, întrucât naționaliștii sârbi doreau să unească toate popoarele slave din Balcani într-un stat federal. Din acest stat urmau să facă parte și slavii de pe teritoriul Austro-Ungariei, fapt ce a determinat împotrivirea fermă a imperiului.
Austro-Ungaria a hotărât să folosească asasinatul drept pretext pentru a-și încheia socotelile cu Serbia. Germania a anunțat că oferă sprijin Austriei în cazul unei confruntări. Pe 23 iulie, Austro-Ungaria a dat un ultimatum Serbiei, solicitând răspunsul în 48 de ore. Serbia a răspuns pe 25 iulie, sugerând însă ca o parte dintre cereri să fie reportate altor puteri europene. Austro-Ungaria a refuzat propunerea, pe 28 iulie declarând război Serbiei. Toate națiunile Europei se așteptau la acest deznodământ.
De ani buni, națiunile grupate într-o alianță sau alta semnau diverse tratate și alianțe.
La începutul lui 1914, Europa era împărțită în două tabere. Germania, Austro-Ungaria și Italia făceau parte din Tripla Alianță. După retragerea Italiei și cooptarea Imperiului Otoman, națiunile Alianței își vor lua numele de Puteri Centrale. De cealaltă parte, Rusia, Franța și Maria Britanie se constituiseră în Tripla înțelegere, devenită Antanta. Cu excepția Bulgariei, statele din Balcani au luat partea Serbiei și a Aliaților din Antanta. Aceste alianțe au fost puse în mișcare în urma declarației de război făcute de Austro-Ungaria. În mai puțin de o săptămână, întreaga Europă stătea sub semnul războiului.
Războiul se răspândește
Pe 29 iulie, Rusia și-a mobilizat efectivele la granița cu Austria și Germania, cu intenția exprimată de a împiedica distrugerea Serbiei. În secret, Rusia urmărea acapararea unor teritorii ale Imperiului Otoman, dar inițiativele precedente fuseseră stingherite de Austro-Ungaria și de Germania. Imperiul țarist dorea să aibă controlul Constantinopolului și al strâmtorilor Bosfor și Dardanele.
Pe 31 iulie, Germania a cerut Rusiei să înceteze pregătirile de război, iar Franței, printr-un ultimatum, să-și declare neutralitatea în cazul declanșării unui conflict între cele două mari puteri. Franța și Germania erau rivale istorice și își disputau încă regiunea Alsacia-Lorena.
Atât Rusia, cât și Franța au ignorat solicitările germane. Pe 1 august izbucneau luptele pe granița ruso-germană. Pe 3 august, Germania declara război Franței.
Intrarea Marii Britanii în război
Relațiile dintre Germania și Marea Britanie se înrăutățiseră treptat înainte de 1914. Anglia era învinuită că împiedică Germania să devină o mare putere mondială. Încă de la începutul războiului, Germania și-a făcut cunoscute intențiile de a ataca Franța prin Belgia. În 1838, Anglia și Franța semnaseră un tratat cu Germania, ce garanta independența și neutralitatea Belgiei. Pe 4 august 1914, Marea Britanie a declarat război Germaniei, pentru a asigura neutralitatea Belgiei. Peste tot în Imperiul Britanic se făceau pregătiri de război. Japonia s-a alăturat Aliaților pe 23 august. Italia își păstra pentru moment neutralitatea, în pofida apartenenței la Tripla Alianță. Mulți italieni ar fi dorit să intre în război de partea Aliaților, pentru a recupera teritorii austro-ungare populate de semeni de-ai lor.
Războiul în 1914
Toate marile puteri întocmiseră planuri pentru victorii rapide, dar nici una nu era pregătită pentru un război de uzură. Planul german Schlieffen – purtând numele contelui Alfred von Schlieffen, renumit strateg militar – era conceput spre a evita un război pe două fronturi, costisitor și de lungă durată. Flancul stâng urma să blocheze armata franceză pe malul Rinului, în timp ce flancul drept avea să pătrundă prin Belgia în nordul Franței, cu destinația Paris. După scoaterea Franței din război, germanii aveau de gând să-și transporte forțele pe cale feroviară în est, pentru a înfrânge Rusia.
Francezii au ales să respecte neutralitatea Belgiei, renunțând la posibilitatea de-a ataca Germania prin nord. În schimb, și-au concentrat trupele în centru și pe flancul drept, plănuind o lovitură pe frontul Rinului. Rușii urmăreau să separe forțele germane de cele austro-ungare și apoi să dezlănțuie ofensiva împotriva Berlinului. Doar Planul Schlieffen a fost aproape de realizare, restul fiind rapid dejucate. Flancul drept al armatei germane s-a apropiat amenințător de Paris, dar a fost respins de francezi în prima Bătălie de pe Marna, una dintre puținele încleștări decisive din timpul războiului.
Apărarea franceză la Marna
Armata franceză număra aproape patru milioane de ostași, asemenea Germaniei, însă doar o treime erau pregătiți pentru a servi în linia întâi. Ofensiva germanilor prin Belgia nu i-a luat prin surprindere pe francezi, deși nu se așteptau ca germanii să folosească imediat atâtea rezerve în prima linie. Această strategie conferea Germaniei o superioritate în efective. Trupele franceze și britanice au ținut piept ofensivei germane în august, dar au fost nevoite să se retragă, francezii la Charleroi, iar britanicii, la Mons. Ambele armate au fost împinse spre sud.
La începutul lunii septembrie, o parte a armatei germane se apropia de Paris. Înainte să pătrundă în oraș, francezii au atacat flancul expus al invadatorilor, apoi și-au continuat ofensiva prin breșa creată între cele două armate germane. Totodată, au pornit contraofensiva de-a lungul întregului front. Prima Bătălie de pe Marna s-a desfășurat între 6 și 10 septembrie. Nereușind să obțină o victorie decisivă, germanii s-au retras 80 km la nord de râul Marna.
Blocadele și războiul în tranșee
Speranțele de a termina totul printr-un conflict de scurtă durată s-au năruit, luptele de pe frontul de vest împotmolindu-se într-un război de tranșee. Victoriile se măsurau acum în metri, iar numărul celor căzuți era imens.
La scurt timp după izbucnirea războiului, flota britanică a instituit o blocadă economică asupra Germaniei. Măsura și-a atins țelul, întrucât exporturile Reichului au fost oprite. Blocada avea să afecteze cursul general al războiului, dând naștere campaniei din octombrie 1914, când puțin le-a lipsit submarinelor germane să taie linia britanică de aprovizionare.
Intrarea Turciei în război
Imperiul Otoman a intrat în război de partea Puterilor Centrale la 29 octombrie. Deși în declin, imperiul a susținut puternic efortul de război al Germaniei și Austro-Ungariei. Intrarea sa în război a retezat comunicațiile maritime rusești cu aliatele sale. De asemenea, armatele otomane amenințau comunicațiile britanice cu Extremul Orient, pornind spre sud cu intenția de-a pune stăpânire pe canalul Suez. Pentru a împiedica pierderea canalului, Aliații s-au văzut nevoiți să mențină forțe însemnate în estul Mediteranei pe tot parcursul conflagrației.
Germania a pus în umbră impasul de pe frontul de vest prin victoriile de pe frontul de est, în fața Rusiei. Sub comanda unor generali străluciți, precum Paul von Hindenburg și Erich von Ludendorff, germanii au provocat o înfrângere zdrobitoare trupelor rusești la Tannenberg, în august 1914.
Războiul în 1915
În 1915, Germania și Austro-Ungaria au depus eforturi uriașe pentru a înfrânge Rusia. La începutul anului, rușii invadaseră Ungaria. Trupele Reichului au pornit contraofensiva pe 2 mai. În luptele din jurul orașului Brest-Litovsk, germanii au reușit să spargă mijlocul frontului rusesc, care va fi împins apoi până la Pinsk. Germanii au luat 750000 de prizonieri, dar rușii nu au încetat lupta.
Frontul de vest s-a aflat într-un impas pe tot parcursul anului, în bună măsură din cauza lipsei de obuze. În luna aprilie, la Ypres, germanii au introdus în lupta împotriva francezilor gazul toxic cu clor. În curând, ambele tabere au început să folosească felurite gaze și obuze umplute cu gaz având efecte nimicitoare.
Intrarea Italiei și Bulgariei în război
În aprilie 1915, Italia a semnat la Londra un tratat secret cu Anglia, Franța și Rusia. Tratatul ceda Italiei o porțiune însemnată din teritoriul Austriei în schimbul intrării sale în război de partea Aliaților. Pe 23 martie, Italia declara război Austro-Ungariei. De-abia un an mai târziu (august 1916) avea să declare război și Germaniei.
Pe data de 11 octombrie, Bulgaria intra în război de partea Puterilor Centrale, alăturându-se încercării de a cuceri Serbia și Muntenegru. Astfel s-a deschis calea către Turcia, inima Imperiului Otoman, care rezistase în primă fază ofensivei Aliaților, dar depindea acum de sprijinul Puterilor Centrale.
Campania de la Gallipoli
În februarie și martie, navele britanice au încercat de două ori să pătrundă prin strâmtoarea Dardanele, pentru a-i da sprijin Rusiei pe Marea Neagră. Ambele tentative au fost sortite eșecului.
Pe 25 aprilie, Sir Ian Hamilton debarcă un grup ANZAC (corp militar alcătuit din soldați australieni și neo-zeelandezi) pe îngusta peninsulă Gallipoli. De-acolo plănuiește un atac pe mare și pe uscat împotriva Constantinopolului.
Expediția a însemnat un eșec costisitor. Efectivele sunt retrase pe rând în decembrie 1915 și ianuarie 1916. Majoritatea sunt trimise în Egipt la paza Canalului de Suez, aflat sub amenințarea Imperiului Otoman. O parte dintre aceste trupe aveau să formeze mai târziu, sub comanda generalului Edmund Allenby, corpul anglo-arab care cucerește Ierusalimul in 1917.
În această regiune s-a remarcat, alături de alții, colonelul T.E. Lawrence (Lawrence al Arabiei). Cu multă dibăcie, Lawrence a pus la cale și a condus revolta arabilor împotriva turcilor. De asemenea, forțele sale au cucerit Damascul pentru Antantă.
Germania și campania submarinelor
În 1915, submarinele germane au înăsprit blocada asupra Marii Britanii. În februarie, Germania declară zonă de război apele care înconjoară Insulele Britanice (inclusiv Canalul Mânecii), amenințând să distrugă toate navele comerciale ce traversau acest spațiu. Navele țărilor nebeligerante au împărtășit aceeași soartă.
În ziua de 7 mai, pachebotul de lux Lusitania e scufundat lângă capul Kinsale, Irlanda. Printre cei 1198 de pasageri înecați se aflau și 120 de cetățeni americani. Germania continuă să construiască submarine din ce în ce mai performante. Până în aprilie 1917, când Statele Unite vor intra în război, vor fi scufundate vase britanice cu greutate totală de peste trei milioane de tone, însemnând 16% din flota comercială a Angliei în 1914. În 1915, britanicii se temeau că pierderile navale aveau să scoată Marea Britanie din război.
Războiul în 1916
Flota de suprafață a Germaniei nu a pus la încercare supremația Aliaților pe ocean decât pe 31 mai 1916, în Iutlanda. Marea flotă britanică întâlnește flota Germaniei lângă coasta Danemarcei. Britanicii, sub comanda amiralului John R. Jellicoe, au suferit pierderi masive în nave și oameni. Totuși, amiralul Reinhard Scheer s-a văzut nevoit să retragă flota germană. Cu costuri uriașe, britanicii obțin o victorie strategică. Bătălia Iutlandei a fost cea mai importantă încleștare navală la suprafață din întreg războiul, făcând posibilă perpetuarea blocadei asupra Germaniei.
Bătăliile de la Verdun și Somme
În februarie, germanii au lansat o puternică ofensivă împotriva francezilor, la Verdun. Înaintea atacului propriu-zis, germanii au supus liniile franceze unui bombardament devastator, de o intensitate nemaiîntâlnită. Pentru scurtă vreme, au măturat tot ce le stătea în cale, dar în cele din urmă francezii au respins atacul. Bătălia de la Verdun a continuat multe luni la rând.
În iulie, britanicii au venit în sprijinul francezilor prin ofensiva de pe râul Somme. Bombardamentul dinaintea atacului a durat o săptămână. Puțin câte puțin, britanicii au avansat. Când iarna a pus capăt confruntărilor, ei creaseră o breșă de 14 km în linia germană.
La Somme, armata britanică a introdus un nou tip de vehicul blindat, ce înainta pe șenile. Mașinăria fusese construită în secret, iar componentele asamblate în fabrici diferite. Unele componente, ce semănau cu niște cisterne, au fost numite de muncitori „tancuri” (rezervoare). „Tanc” este numele de cod folosit în timpul elaborării armei, devenit apoi denumire permanentă.
Războiul aerian
Avioanele și baloanele erau folosite la început pentru a transporta observatori. În 1915, pozițiile inamicului au fost fotografiate din avion. Dezvoltând un aparat franțuzesc, Anthony Fokker le-a prezentat germanilor o mitralieră sincronizată să tragă printre paletele elicei avionului, în timpul zborului. În scurtă vreme, britanicii și francezii au creat și ei propria versiune a mitralierei sincronizate. Ambele tabere au folosit aparate de vânătoare pentru a doborî avioanele de spionaj inamice, piloții de luptă devenind eroi internaționali.
Raidurile zepelinelor
Contele Ferdinand von Zeppelin cunoștea valoarea baloanelor ca metodă de observație aeriană din Războiul Civil American. La întoarcerea în Germania, Zeppelin a pus bazele unui balon dirijabil, cu schelet dur. Un zepelin a bombardat pentru prima oară Londra în mai 1915. Din acel moment, dirijabilele au întreprins încă 51 de raiduri. Cu toate astea, 77 de dirijabile au fost distruse de furtuni ori sub focul avioanelor de vânătoare sau al antiaerienelor. În cele din urmă, germanii au renunțat să le mai folosească în luptă.
Ambele tabere au construit antiaeriene pentru a face față raidurilor și bombardamentelor aviatice. Focul imprecis al antiaerienelor germane fusese botezat de piloții britanici „Archie”, după cântecul „Archibald, nici vorbă!” Când piloții se întorceau la aerodrom, erau întrebați: „Ți-a dat Archibald bătăi de cap azi?“. Răspunsul venea firesc: „Archibald? Nici vorbă!”
Avioanele americane în luptă
Escadra Lafayette a intrat pentru prima oară în luptă de partea francezilor pe 20 aprilie 1916. Era o escadră franceză alcătuită din voluntari americani. Escadra va rămâne atașată Corpului Aviatic Francez până în februarie 1918, când trece sub comanda Serviciului Aerian American. În aprilie 1918, Statele Unite aveau trei escadre pe front. Numărul lor avea să crească până la 45. Majoritatea foloseau avioane franțuzești.
Războiul în 1917
Pe 11 martie 1917 a izbucnit revoluția în Rusia. Patru zile mai târziu, țarul a abdicat. Noul guvern republican, în fruntea căruia se afla Aleksandr Kerenski, s-a pronunțat în favoarea continuării luptelor. Poporul rus era însă sătul de război. Revoluționarii au înființat Partidul Bolșevic (rebotezat Partidul Comunist după 1918). Pe 9 noiembrie, bolșevicii răstoarnă guvernul Kerenski și cer să încheie un armistițiu cu Germania. În ziua de 3 martie 1918, guvernul bolșevic a semnat la Brest-Litovsk un tratat separat de pace cu Germania. Potrivit prevederilor, Rusia urma să piardă Polonia și aproape întreg accesul la Marea Baltică. În plus, trebuia să cedeze Turciei o parte însemnată din Munții Caucaz.
Intrarea Statelor Unite ale Americii în război
În America, opinia publică era din ce în ce mai ostilă Germaniei. În ianuarie 1917, Germania a declanșat un război submarin nelimitat, astfel că orice vas, neutru sau nu, aflat în vecinătatea coastelor Antantei urma să fie distrus. Asta era o gravă încălcare a legilor internaționale. Mai mult, s-a aflat că Arthur Zimmerman, ministrul de externe al Reichului, a trimis în secret o telegramă guvernului mexican, promițând că Germania va recompensa Mexicul cu teritorii întinse din sudul Statelor Unite în schimbul ajutorului împotriva americanilor. Cu toate că dorea să mențină pacea cu orice preț, președintele Woodrow Wilson n-a văzut altă cale pentru Statele Unite decât să intre în război, ceea ce s-a întâmplat pe 6 aprilie 1917.
Eforturile Antantei pe frontul de vest
Ofensiva dezastruoasă a generalului Robert Nivelle din aprilie 1917 a dus la o serie de răzvrătiri în armata franceză. În consecință, Nivelle a fost înlocuit cu generalul Philippe Petain în funcția de comandant suprem al armatelor franceze. Pentru a ridica moralul trupelor, Petain a evitat o vreme încleștările majore. Spre sfârşitul anului, el a recucerit o parte din teritoriul pierdut la Verdun.
Cele mai aprige lupte pe frontul de vest le-au dus britanicii, cu prețul multor vieți omenești. Doar în bătălia pentru dealul de lângă Ypres au căzut aproape 250000 de soldați. Pierderile ridicate precum și sporirea forțelor germane odată cu reîntoarcerea trupelor de pe frontul rusesc au pus în primejdie șansele Aliaților de a obţine victoria.
Mizeria războiului a abătut dezastrul și pe frontul italian. În octombrie 1917, germanii și austriecii lansează un atac-fulger asupra trupelor campate la Caporetto. În deruta creată, 265000 de italieni au căzut prizonieri. Victoria se prefigura în tabăra Puterilor Centrale și numai Statele Unite mai puteau schimba sorții războiului.
Războiul în 1918
Pe 21 martie 1918, germanii au pornit marea ofensivă în zona râului Somme. Acest efort de a pune capăt războiului fusese plănuit de generalii Hindenburg și Ludendorff. Duelul artileriei a deschis bătălia, iar trupele germane au început atacul. În doar două zile, armatele Reichului au redobândit teritoriul la a cărui cucerire francezii și englezii trudiseră doi ani. Ofensiva s-a oprit la 6 aprilie, după un avans de 56 km. Aproximativ două mii de americani dispuși în mici unități au făcut ca retragerea să nu se preschimbe într-o fugă dezordonată.
Situația era sumbră. Mareșalul Ferdinand Foch a fost numit comandant suprem al armatelor Antantei. Deși necălite în focul luptei, era nevoie ca trupele americane să fie folosite în linia întâi.
Pe 27 mai, germanii au reluat ofensiva, de data asta de-a lungul râului Aisne. Francezii s-au retras timp de o săptămână. Frontul a revenit pe Marna, la Château-Thierry, la 71 km nord de Paris. Trei divizii americane au intrat în luptă la Château-Thierry, Cantigny și pădurea Belleau. Americanii au dat dovadă de un mare spirit de sacrificiu, atât în apărare, cât și în contraofensivă. Vitejia lor în luptă i-a însuflețit pe veteranii francezi și britanici, care au luptat cu eroism pentru a-i ține în loc pe germani. Ofensiva germană a fost oprită pe 6 iunie.
Contraofensiva Aliaților
Pe 15 iulie, germanii au forțat încă un atac. Astfel se dezlănțuia a doua Bătălie de pe Marna. De data aceasta însă, lucrurile au luat altă întorsătură. Trupele franceze și americane au zdrobit flancul de vest al liniei germane la nord de Château-Thieriy. Germanii s-au retras spre Aisne pentru a nu fi capturați. La contraofensiva Aliaților au luat parte și douăsprezece divizii americane.
La 8 august, britanicii au deschis un pasaj de-a lungul râului Somme. Trupele canadiene motorizate au avansat 13 km în prima zi, stabilind cea mai lungă înaintare într-o singură zi sub foc inamic. Într-o lună, Aliații au luat 100000 de prizonieri și armatele Reichului au bătut în retragere totală.
Pentru a pregăti ofensiva finală, trupele americane au cucerit în septembrie dealul Saint Michel, o colină triunghiulară între Verdun și Nancy pe care germanii o stăpâneau încă din 1914. La 26 septembrie s-a declanșat atacul prin pădurea Argonne, apoi înspre nord de la Verdun la Sedan, de-a lungul râului Meuse. În noiembrie, trupele franceze și americane au avansat spre nord. Până și modesta armată belgiană a pornit ofensiva, dar a înaintat în câteva zile mai mult decât reușiseră britanicii în patru luni, cu un an în urmă.
În timp ce Reichul se clătina sub aceste lovituri repetate, aliații lui se prăbușeau. Bulgaria a încheiat un armistițiu pe 30 septembrie. Imperiul Otoman a depus armele pe 31 octombrie. Armistițiul semnat de austro-ungari pe 3 noiembrie a intrat în vigoare în ziua următoare. Armistițiul obliga Austro-Ungaria să-și demobilizeze armata, să renunțe la teritorii întinse și să cedeze aproape întreaga flotă. Totodată, imperiul se angaja să expulzeze armata germană de pe teritoriul său și permitea Aliaților să folosească rețeaua feroviară. Clauzele echivalau cu o capitulare necondiționată.
Prăbușirea Germaniei
Frontul german cedase și toate armatele Reichului se aflau în retragere. Pe 3 octombrie, conducătorii săi au cerut un armistițiu. Înainte ca Aliații să hotărască asupra condițiilor, în portul Kiel a izbucnit o revoltă, care în curând s-a răspândit la Hamburg și Bremen. Socialiștii independenți din Berlin și-au retras susținerea oferită guvernului. Conducătorii regatelor Bavariei și Württembergului au abdicat. Pe 9 noiembrie, însuși kaiserul abdica, la Spa, iar în ziua următoare se refugia în Olanda. La Weimer a avut loc o convenție pentru formarea unei republici.
Clauzele armistițiului fuseseră finalizate, iar germanii au fost chemați să le asculte. O delegație germană a trecut linia și a fost dusă la comandamentul mareșalului Foch, aflat într-un vagon de cale ferată lângă Compiegne. În zorii zilei de 11 noiembrie, Germania a semnat armistițiul general. Șase ore mai târziu înceta și focul.
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 13, R-S, București, Editura Litera, 2010, p. 38-41
Citiți și amintiri de pe front ale soldaților englezi https://revista22.ro/70261487/vocile-uitate-ale-supravieuitorilor-primului-rzboi-mondial.html
http://stiri.tvr.ro/marele-razboi-a-schimbat-armamentul-si-tactica-de-lupta_51224.html#view
Ilustrații
Cele două alianțe în Europa în 1914, înainte de izbucnirea războiului
Descrierea ilustrației:
Este prezentată situația celor două alianțe înainte de declanșarea războiului
Zonele negre reprezintă țările ce formează Tripla Antantă
Zonele albe reprezintă țări neutre
Zonele cu puncte țările ce formează Puterile Centrale
Zona cu linii vălurite reprezintă mările și Oceanul Atlantic
Harta și legenda ei pot fi descărcate de pe site.
Harta alianțelor după declanșarea războiului
Descrierea ilustrației:
Este prezentată situația celor două alianțe înainte de declanșarea războiului
Zonele negre reprezintă țările ce formează Tripla Antantă
Zonele albe reprezintă țări neutre
Zonele cu puncte țările ce formează Puterile Centrale
Zona cu linii vălurite reprezintă mările și Oceanul Atlantic
Harta și legenda ei pot fi descărcate de pe site.
Harta principalelor bătălii și a fronturilor în Primul Război Mondial
Descrierea ilustrației:
Sunt prezentate principalele zone unde au avut loc bătălii și fronturile de luptă
Zonele cu linii oblice reprezintă cele 3 fronturi:
frontul de vest, în nordul Franței,
Frontul de est în nord-estul imperiului Austro-Ungar, la granița cu Imperiul Rus
frontul italian la granița dintre Imperiul Austro-Ungar și Italia
Stelele reprezintă bătăliile importante
Bătălia Iutlandei (în sudul Norvegiei)
Campania din Balcani (în Serbia)
Campania din Dardanele
Campania din România
Campania din Caucaz
Campania Damascului
Harta și legenda ei pot fi descărcate de pe site.