Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Cele două războaie balcanice (1912-1913).
Pacea de la București și anexarea Cadrilaterului
La începutul lui octombrie 1912 izbucnește un nou război în Balcani, de astă dată între o alianță balcanică (Bulgaria, Grecia, Serbia, Muntenegru) și Turcia. Rusia nu intervine. În 1904-1905 suferise o surprinzătoare și umilitoare înfrângere din partea Japoniei, care cu 40 de ani înainte se trezise dintr-o lungă izolare medievală și după un formidabil efort de modernizare izbutise, spre mirarea lumii întregi, să învingă pe mare și pe uscat una dintre marile puteri europene.
Neprevăzuta înfrângere în Extremul Orient avusese grave repercusiuni interne în Rusia, în 1905, cu rebeliuni pe navele din Marea Neagră și mișcări revoluționare în muncitorime, prevestitoare ale revoluției din 1917.
Micile țări din Balcani, de data asta nesprijinite de marea țară protectoare, se luptau singure împotriva Imperiului Otoman îmbătrânit, fiindcă nici una dintre ele nu atinsese încă granițele pe care le considera „naturale".
Acest prim război balcanic împinge granița turcă foarte aproape de Constantinopol, dar abia terminat războiul - care, spre mirarea Europei întregi, e câștigat de aceste mici țări împotriva Turciei -, se ivește imediat zâzania între cei patru învingători. Bulgarii, cel mai bine organizați din punct de vedere militar, un popor foarte ordonat, foarte disciplinat, având instructori germani, s-au crezut în măsură să reclame grecilor și sârbilor regiuni pe care aceștia le râvneau. De pildă, bulgarii voiau o ieșire la Marea Egee, lângă Salonic, sau chiar Salonicul, ținuturi pe care grecii le considerau moștenire istorică, pe lângă faptul că visau de acum să redobândească și Constantinopolul, și, dacă ar fi dat Bulgariei acces la Marea Egee, drumul către Constantinopol le-ar fi fost tăiat. Bulgaria ar mai fi vrut și toată Macedonia, sub cuvânt că limba macedoneană este mult mai apropiată de limba bulgară decât de limba sârbă, ceea ce este adevărat. Și astfel izbucnește al doilea război balcanic în 1913, iar dintr-o dată mica Bulgarie îi învinge și pe sârbi și pe greci. Atunci România intervine ca un fel de a patra putere care să restabilească echilibrul, alături de greci și sârbi împotriva bulgarilor. Intervenția noastră în 1913 a fost o simplă plimbare militară, bulgarii fiind luați prin surprindere. Nu a existat nici o rezistență, românii nu au avut de dat lupte împotriva bulgarilor, iar aceștia capitulează în fața atacului tripartit al grecilor, sârbilor și românilor. Pacea se încheie la București, Titu Maiorescu fiind președintele Consiliului de miniștri. E un moment când României i se pare că devenise o putere importantă care joacă rolul de arbitru în Balcani.
Mă adresez tinerilor de astăzi, cu o libertate de spirit care în general nu se găsește în cărțile de istorie. Ni se spune că tot ce s-a făcut în trecut a fost bine. Și e impresionant să notăm astăzi că, atunci, aproape unanimitatea clasei politice a aprobat acea acțiune a guvernului român — reiese din discursurile epocii, din memorii și din alte documente că singurul regret al liberalilor era „că nu erau ei la putere" ca această „glorie" să se răsfrângă asupra lor! Eu cred că s-a făcut rău în 1913 când nu ne-am mulțumit numai să îi împiedicăm pe bulgari de a obține hegemonia în Balcani, dar le-am cerut și o porțiune de teritoriu în Dobrogea, unde de altfel nu erau majoritari nici bulgarii, nici românii, ci turcii și tătarii. Pentru România nu era indispensabilă această mărire a Dobrogei, pentru Bulgaria era vitală din punct de vedere agricol și fiindcă țara era mai mică. Ne-am făcut prin aceasta dușmani din oameni care au fost întotdeauna alături de noi în cursul istoriei. Eu cred că preluarea Cadrilaterului de la bulgari în 1913 a fost o greșeală politică. Am plătit-o foarte scump în 1916, când i-am avut pe bulgari împotriva noastră, și chiar până astăzi au rămas urme dureroase. Totuși, trebuie să adaug că era prevăzută o contraparte. Obținerea Cadrilaterului era legată de ideea de a-i aduce acolo pe vorbitorii de limbă română, pe aromâni și pe meglenoromâni, cei vorbind dialecte românești și aflați în Balcani. Era însă un proiect prost înjghebat și, după părerea mea, chiar imoral, fiindcă noi am fi luat niște aromâni din Grecia sau din Albania pentru a-i așeza într-o parte a Bulgariei, sau într-o regiune ce s-ar fi cuvenit Bulgariei. De fapt, proiectul nu s-a putut realiza decât la o scară foarte redusă, câteva mii de familii, iar tragedia pe care am trăit-o în 1940 ne-a silit să retrocedăm Cadrilaterul și să mutăm grabnic pe imigrați în alte zone ale țării. Să fim cinstiți: aducerea unui număr de aromâni în Cadrilater a fost un eșec politic grav — nici aromânii n-au fost mulțumiți, întrucât noi, în schimbul acestui „târg", am renunțat să-i forțăm pe ceilalți semnatari ai tratatului de la București să accepte un articol asigurând ocrotirea vorbitorilor de dialect românesc acolo unde se aflau.
Poate fi „obiectiv" istoricul contemporaneității?
Constat deodată că nu m-am ținut de cuvânt, nu mi-am respectat angajamentul, luat implicit în scurta prefață, de a fi nepărtinitor; nu m-am putut împiedica de a „lua poziție", de a exprima o părere critică asupra unei decizii politice din trecutul nostru recent. Să vă cer iertare? Nu. Fiindcă știu că voi mai „recidiva" de câteva ori până vom ajunge la epoca prezentă. Atunci să încerc să mă justific.
Când te apropii de perioada cu adevărat contemporană, adică de cea trăită de oameni dintre care unii mai sunt în viață, perspectiva se schimbă. Închipuiți-vă că în 1913, când se petreceau aceste evenimente, tatăl celui care vă vorbește era om matur și a fost mobilizat. De asemeni în 1916, și a murit sub uniformă în 1918. Eu însumi, copil în brațele mamei, am străbătut Rusia în toamna lui 1917, în plină revoluție bolșevică. Atunci evenimentele parcă ar prinde altă coloratură, altă dimensiune. Te simți direct implicat. Nu mai poți doar povesti, ești tentat să și judeci. Pasiunea istoricului de a reînvia trecutul și de a-l explica se împletește cu preocuparea politică a omului implicat în viața țării și îngrijorat de viitorul ei. În contemporaneitate, istoricul nu se poate abține — orice ar zice — de a fi și om politic, adică cetățean preocupat de soarta cetății, căci asta înseamnă în greaca antică politika, anume știința și arta de a guverna cetatea (polis). Și, de când a apărut scrierea istorică, curiozitatea de a cunoaște și înțelege trecutul s-a născut din dorința de a ști mai bine cum să te călăuzești în prezent, cum să-ți alegi viitorul. Mă veți ierta deci dacă uneori, evocând momente de grea cumpănă când se putea alege o cale sau alta, nu mă voi putea împiedica de a depăși narațiunea pentru a exprima și o judecată de valoare (căci voi avea simțământul de a mă afla eu însumi în situația celui ce trebuie să ia hotărârea).
Lecturi suplimentare
România și războaiele balcanice
Un articol de Alexandru Voicu
Obținerea independenței în urma războiului ruso-turc din 1877-1878 a schimbat statutul juridic internațional al României și a avut consecințe importante asupra politicii interne. Diplomația prudentă a noului stat independent și-a îndreptat eforturile spre consolidarea independenței și a dezvoltării interne, dar nu a uitat să lupte, în continuare, pentru desăvârșirea statului național.
Conștienți că România se află la intersecția a doua mari imperii – Rusia și Austro-Ungaria – și a unui imperiu aflat în descompunere, dar care încă mai conta pe scena Balcanilor – Imperiul Otoman – conducătorii români au încercat să mențină noul stat independent departe de conflictele majore. Elitele politice românești au încercat să mențină relații bune cu toate marile puteri, dar atitudinea acestora, ce varia în timp, a făcut ca România să se apropie foarte mult de Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), apropiere ce va culmina cu aderarea la Tripla Alianță. Totuși, după 1900 se observă o răcire a relațiilor dintre România și Puterile Centrale datorată acțiunii energice a diplomațiilor franceze și rusă. În acest context de incertitudine va fi găsită România în momentul izbucnirii celor două războaie balcanice.
Situația internațională după Congresul de la Berlin
După Congresul de Pace de la Berlin, situația politică europeană se schimbă în linii mari. România devine independentă, Serbia începe să se îndepărteze de Rusia și se apropie de Austro-Ungaria, lucru ce determină o acțiune similară austro-ungaro-română. România devine după 1878 un pion strategic al alianțelor bismarckiene de izolare a celor doi mari dușmani ai Germaniei și Austro-Ungariei: Franța și Rusia.
Piatra de temelie a Triplei Alianțe a reprezentat-o tratatul semnat de Germania și Austro-Ungaria în 1879, îndreptat împotriva celor două mari rivale: Franța și Rusia. La doar trei ani de la constituire se va alătura un nou membru – Italia, țară influențată puternic de Germania în chestiunea recunoașterii independenței României. Inițial o alianță cu scop defensiv, ca de altfel toate sistemele de alianțe create de Bismarck – ce încerca să prevină izbucnirea unui nou conflict asemănător cu cel din 1870-1871 care a adus Germaniei suficiente beneficii – ea va cunoaște modificări sensibile ale strategiei in momentul reînnoirii din 1887. O schimbare la fel de importantă s-a petrecut în momentul în care noul împărat – Wilhelm II – a preluat direct controlul politicii germane, văzută de el în sensul expansionismului colonial de care Germania avea atâta nevoie[1].
Orientarea României spre Puterile Centrale poate părea oarecum ciudată dacă luăm în considerare faptul că, în cadrul Imperiului Austro-Ungar, viețuia o comunitate importantă de români ce își doreau desăvârșirea idealului național. Dar, poziția cercurilor politice românești este de înțeles având în vedere relațiile cu celelalte mari puteri. România va adera la această alianța la 18/30 octombrie 1883, dar tratatul va fi ținut secret de către regele Carol (care nu avea nevoie de sprijinul sau acordul Parlamentului pentru încheierea tratatelor politice), pentru a nu inflama opinia publică româneasca. Tratatul va fi reînnoit in 1892, 1896, 1903 și, paradoxal, în 1913, chiar înainte de începerea războaielor balcanice.
Războaiele Balcanice
După noua ordine europeană stabilită în urma congresului de pace de la Berlin, România devine un stat important în Balcani, în condițiile descompunerii Imperiului Otoman care nu mai putea ține în frâu tendințele naționaliste ale statelor subjugate. Astfel, România este un garant al menținerii status-quo-ului în această regiune denumită „butoiul cu pulbere al Europei”, având și avantajul de a fi cea mai puternică țară dintre cele mici.
La începutul secolului XX, procesul de ieșire al popoarelor creștine de sub lunga dominație otomană începuse, dar nu era terminat. Imperiul Otoman fusese slăbit ca urmare a războiului italo-turc din 1911, pe când guvernele țărilor creștine din Balcani se întăreau în permanența: Bulgaria devine regat în 1908, după unirea cu Rumelia, iar Serbia își va reîndrepta atenția spre conaționalii săi din teritoriile ocupate de otomani, fiind constrânsă de climatul internațional să accepte anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria[2]. Problema cea mai complicată rămânea cea a Macedoniei, un teritoriu disputat de Serbia și Bulgaria, și care nu putea fi împărțită din punct de vedere etnic din cauza eterogenității sale.
Anul 1911 devine unul critic pentru Balcani: izbucnirea războiului italo-turc dă curaj bulgarilor și sârbilor de a încheia o alianță contra Imperiului Otoman, iar bulgarii încearcă să obțină promisiuni de neintervenție din partea românilor – declarându-se în favoarea acordării unei frontiere naturale în Dobrogea, în schimbul libertății de acțiune contra turcilor, obiectivul lor principal fiind Macedonia. Cei informați despre această propunere au fost Take Ionescu, Titu Maiorescu și Ion I. C. Brătianu – cei trei grei ai politicii externe românești[3]. O înțelegere româno-bulgară nu mai era posibilă după apariția în presa bulgară a unor articole vehemente ce revendicau Dobrogea ca fiind un teritoriu bulgăresc[4]. Deși nu este stat balcanic, România a înțeles că nu poate rămâne indiferentă la evoluțiile politice regionale, dar nici nu trebuie să intervină pentru a evita răspândirea războiului și lărgirea ariei de conflict. În contextul apropiatei alianțe sârbo-bulgare, se începe și o revigorare a relațiilor româno-ruse, rușii fiind conștienți că România reprezintă un punct important în sud-estul Europei.
Tratatul de alianță încheiat la 13 martie 1912 între Bulgaria și Serbia, și completat printr-o convenție militară secretă, nu era îndreptat doar împotriva Imperiului Otoman, ci și a vecinului din Nord – România – poziția sa fiind de mare însemnătate în contextul bunei înțelegeri cu Puterile Centrale și cu Turcia. Susținerea Imperiului Otoman și o eventuală intervenție asupra statelor balcanice din partea României, putea constitui un act de trădare, după cum notează ziarul sârb „Mali jurnal” din 10 martie 1911[5]. Această convenție militară secretă venea în completarea celei ruso-bulgare din decembrie 1909, care stipula sprijinul ce va fi acordat Bulgariei pentru recuperarea teritoriilor locuite de etnici bulgari în regiunea situată între Marea Neagră și malul drept al Dunării de Jos, bineînțeles, totul fiind condiționat de o victorie asupra Puterilor Centrale, dar și a României[6]. De menționat mai este și faptul că, în paralel cu încercările de negocieri româno-bulgare, vecinii noștri de la sud nu au stat degeaba și au reușit să încheie un tratat de alianță cu altă țară balcanică ce căuta să-și extindă teritoriul pe seama Imperiului Otoman – Grecia.
Primul război balcanic
Începând cu 9 octombrie, Imperiul Otoman se află în război cu Muntenegru, ceea ce determină, la 30 octombrie, intrarea în război și a celor trei state balcanice, cu scopul declarat de a-și elibera conaționalii și de a unifica teritoriile cucerite. În primă fază, diplomația europeană nu a dorit să intervină, încrezătoare în faptul ca armata turcă va fi victorioasă și va păstra status-quo-ul în regiune, dar succesele continue ale aliaților balcanici, care au ajuns pana aproape de Constantinopol, au făcut ca Marile Puteri să intervină rapid, astfel că la 3 decembrie 1912, Imperiul Otoman cere armistițiu. Negocierile de pace de la Londra s-au desfășurat anevoios din cauza neînțelegerilor dintre aliați, dar și a refuzului Turciei de a da curs tuturor cerințelor teritoriale. Acestea, combinate cu venirea la putere în Imperiul Otoman ale unor elemente extremiste, decise să nu cedeze cu nimic în negocieri, au făcut ca războiul să reizbucnească la 3 februarie 1913. Marile Puteri s-au implicat mult mai serios de această dată și au reușit să oprească ostilitățile la 26 aprilie 1913, iar la 30 mai au fost semnate preliminariile de pace tot la Londra. Imperiul Otoman pierdea aproape toate teritoriile sale europene și situația insulelor din Marea Egee urma să fie rezolvată de Marile Puteri.
Cum am mai menționat, România a rămas neutră pe parcursul primului război balcanic, dar a urmărit cu interes acest conflict ce putea modifica status-quoul pe care oamenii politic români îl apărau cu înverșunare. România va refuza să intre în orice fel de alianță cu beligeranții – au existat propuneri din partea Turciei, dar și a Bulgariei – cu aceștia din urmă tratativele fiind îngreunate de cerințele teritoriale ale ambelor părți: România cerea rectificarea frontierei dobrogene, considerând că la Berlin s-a comis o nedreptate, pe când Bulgaria viza toată Dobrogea. Acest context internațional a determinat o apropiere foarte rapidă a Franței și Rusiei, ambele susținând pretențiile teritoriale ale României și chiar participarea ei la o conferință de pace, dar se observă și o politică independentă față de cea austro-ungară, ce sprijină în mod vădit Bulgaria. Tratativele de la Londra nu au reușit să rezolve problema rectificării frontierei dobrogene prin tratate bilaterale, astfel că s-a luat decizia organizării unei conferințe europene care să reglementeze această chestiune. Locul ales a fost o lovitură puternică pentru Puterile Centrale – Sankt Petersburg; conferința organizată între 18 martie și 2 aprilie nu a adus schimbări fundamentale în relațiile României cu Marile Puteri, dar toate, cu excepția rezervatei Germanii, au admis încorporarea Silistrei în Regatul României, căutând în același timp să nu strice relațiile cu Bulgaria.
Al doilea război balcanic
Evoluția relațiilor internaționale după conferința de la Sankt-Petersburg a marcat începutul îndepărtării României de Puterile Centrale, deși în ianuarie-februarie 1913 s-a reînnoit pentru ultima oară Tripla Alianță, ce urma să fie valabilă pana în 1920, prelungindu-se automat la fiecare șase ani dacă nu era denunțată.
Aliații din primul război balcanic nu reușesc să se mai înțeleagă – Bulgaria era nemulțumită de teritoriile primite, iar dispariția adversarului comun fac ca între Bulgaria pe de o parte și Grecia și Serbia pe de alta să apară o ruptură ce se va dovedi ireversibilă. În acest context extrem de tensionant pentru Balcani, Grecia și Serbia caută să-și aproprie România, care rămâne însă extrem de rezervată.
Acordul greco-sârb din 1 iunie 1913 și norii ce se abăteau prevestind un nou conflict au făcut clar faptul ca România nu-și va mai subordona interesele și poziția în conformitate cu cele ale Austro-Ungariei, care, în condițiile adversității față de Serbia, continuă să sprijine Bulgaria. Germania nu a privit cu ochi buni poziția intransigentă a Austro-Ungariei, considerând că neutralitatea României trebuie cumpărată cu o extindere a frontierei până la Balcic, dar poziția cancelarului austriac Berchtold a rămas la fel de fermă, avertizând ca o alianță cu Serbia va duce la ruperea relațiilor cu Monarhia Dualistă și chiar la un conflict[7]. De această situație vor profita diplomațiile rusă și franceză care vor dori o intervenție română în Bulgaria, și implicit apropierea României de Antantă, lucru ce ar fi constituit lovituri grele pentru Imperiul Austro-Ungar.
Al doilea război balcanic izbucnește la 30 iunie 1913 când Bulgaria, fără declarații de război, își atacă foștii aliați. Cu acordul Franței și Rusiei, guvernul român ordonă mobilizarea armatei la 3 iulie și dă aviz de intrare pe teritoriul Bulgariei la 10 iulie, fapt ce constituia o respingere publică a alianței cu monarhia dualistă. Această acțiune a fost privită cu ostilitate în cercurile politice vieneze, dar pentru a nu pierde de tot România, ele vor accepta unele schimbări teritoriale în favoarea României, iar pe de altă parte dorea oprirea conflictului balcanic pentru a evita răspândirea lui, astfel că România devine factorul determinant în a convinge statele beligerante să înceteze ostilitățile. La 22 iulie România acceptă un armistițiu, deoarece politicienii români considerau că războiul trebuia să mențină echilibrul de forțe în Balcani, iar nu să distrugă Bulgaria.
Aceste tratative au loc la București – în acest fel se recunoștea poziția de garant al României în aceste crize – și la care au participat doar reprezentanții țărilor beligerante. Prin pacea din 10 august 1913, frontiera româno-bulgară devine linia Turtucaia-Balcic, Bulgaria pierde mare parte a teritoriilor cucerite în primul război balcanic și pierde ieșirea la Marea Egee.
Pacea de la București a fost primul moment important în relațiile internaționale, în care Marile Puteri nu au avut un cuvânt de spus în ceea ce privește hotărârile luate în cadrul ei, deși s-a încercat convocarea unei conferințe de pace, Austro-Ungaria fiind cea mai vehementă.
Războaiele balcanice au constituit începutul depărtării României de Puterile Centrale, în ciuda existenței unui tratat clar, și apropierea de Antanta și aici au intervenit mai mulți factori. În primul rând, cercurile politice românești nu au mai putut ignora politica șovinistă maghiară de deznaționalizare dusă împotriva românilor transilvăneni. Al doilea factor a fost venirea la putere, în ianuarie 1914, a unui guvern liberal condus de Ion I. C. Brătianu, ce considera că tratatul cu Puterile Centrale nu poate fi pus în aplicare. Nu în ultimul rând, chiar dacă nu a fost încărcată de iz politic, vizita țarului Nicolae II la Constanța, act cu un puternic ecou în cercurile politice interne și internaționale, și care vădeau apropierea tot mai puternică a României spre viitori aliați din Primul Război Mondial.
Bibliografie:
- Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon, vol. VII, tom II, București, Ed. Enciclopedică, 2003;
- Hitchins, Keith, România 1866-1947, București, Ed. Humanitas, 1998;
- Iordache, Anastasie, Criza politică din România și războaiele balcanice 1911-1913, București, Ed. Paideia, 1998;
- Boicu, L., Cristian, V. și alții, România în relațiile internaționale (1699-1939), Iași, Ed. Junimea, 1980;
- Marghiloman, Alexandru, Note politice 1897-1924, vol. I, București, 1927;
- Căzan, Gh. Nicolae, Rădulescu-Zoner, Șerban, România și Tripla Alianță 1878-1914, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979;
NOTE
[1]Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon și alții, vol. VII, tom II, București, Ed. Enciclopedică, 2003, pag. 233;
[2]L. Boicu, V. Cristian și alții, România în relațiile internaționale (1699-1939), Iași, Ed. Junimea, 1980, p. 364;
[3]Alexandru Marghiloman, Note politice 1897-1924, vol I, București, 1927, p. 84;
[4]Anastasie Iordache, Criza politică din România și războaiele balcanice (1911-1913), București, Ed. Paideia, 1998, p. 173;
[5]„Conservatorul”, an XI, nr. 207 din 24 septembrie 1911, p. 1;
[6]Anastasie Iordache, op. cit., p. 173;
[7]Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon și alții, vol. VII, tom II, București, Ed. Enciclopedică, 2003, pag. 284;
Mărturii ale veteranilor
Luna iulie 1913 a unui soldat sanitar
Dl. Claudiu Sfințescu, din București, ne trimite câteva însemnări ale tatălui d-sale, Septimiu Sfințescu, din timpul războiului balcanic din 1913, din care reținem aceste fragmente. În iulie 1913, tatăl colaboratorului nostru era student la medicină, în Germania. A venit în țară, mobilizat. Însemnările sale, printre puținele de acest fel, surprind și declanșarea epidemiei de holeră în rândul trupelor române.
„Joi, 3 iulie, Bonn am Rhein. Dimineața la 7, în drum spre Frauen-Klinik, vad afișată telegrama: Bucharest 2 Juli 1913. M.S. Regele Carol a iscălit ordinul de mobilizare a întregii armate". Telegrama a fost văzută și de nemți, căci în timpul cursurilor mai mulți mă întreabă când pleci la război? Probabil ca au văzut-o și ceilalți români de aici: Ion Cristescu (medicina), Dim. Popescu si Arbore (agronomie), Costin Stoicescu (juridice), Emil Panaitescu (istorie), Ion Dumitrescu (juridice-agronomie), Leon Burada etc.
Marți, 8 iulie, Slatina. Iată-mă și în orașul în care e regimentul din care fac eu parte, după ce făcui o lunga și frumoasa călătorie. Până la Mannheim am discutat cu dr. Alfred Durst, cumnatul meu, diferite capitole de chirurgie de război" asta fiind subiectul ce mă va interesa mai mult în zilele următoare. Trenurile sunt tixite numai de români care se întorceau veseli din toate colțurile unde fuseseră până atunci. De prin Franța, Germania, Elveția, toți se întorceau ca și mine, fără să profitam de cele 15 zile de termen ce legea ne permitea. Dacă se adunau 2-3 pe culoarul vagonului și începeau să discute politică pe românește, îndată ieșeau unul câte unul din compartimente și se amestecau ș ei în vorbă, ca și ei sunt români și vin la mobilizare".
Toți ardeau de dorința de a ajunge cât mai curând în țară, la fiecare stație întrebau ce e aici?", iar la gările mari se dădeau jos și discutând înainte probabilitățile de război și biruință, ciocneau câte un pahar pentru sănătate și noroc". La Timișoara o ceată de ciobani români, auzind cum se vorbea românește, și încă cu foc, s-au apropriat de vagon și, după ce aflau de unde venim, unde ne ducem, cum și ce fel "cu o voce în care vibra tot sufletul lor plin de speranță și toată viața lor asuprită, ziceau: Să veniți domnișorilor și pe la noi, că noi de multe ori stăm seara așa și vorbim că odată și odată..."
De la Vârciorova circulă numai trenuri militare. Sosim la 2 noaptea, dar până la 4 trebuie să așteptam și după numeroase opriri prin toate stațiile ca să ia mobilizați, ajung pe la 4 după-masa la Slatina și acasă. Joi după-masa mă prezint la regiment, fac cunoștință cu maior medic Dimitriu, sublocotenent Dumitrescu și Călărășanul, este Schwenck, plutonier farmacist. De la compania 1-a primesc îmbrăcămintea de soldat, uniforma nouă, verde; mi-ar părea bine să rămân soldat, să fiu la ambulanță, în meserie, și să nu-mi slăbesc puterile mergând pe jos și cu cățeaua în spinare. Toată noaptea cos să-mi ajustez uniforma; armă, baionetă și cruce de identificare n-am primit: ce-i trebuie sanitarului".
Sâmbătă, 26 iulie [Orhanija, în Bulgaria]. Azi s-a constatat holera la noi, mai multe cazuri, care au fost evacuate la spitalul din Orhanija. Cât pe ce sa mă oprească si pe mine acolo, când am adus un bolnav. După ce s-a dat semnalul de alarmă, s-a instalat spitalul într-un local bulgăresc murdar și fără nici un ajutor, bolnavii erau trântiți pe jos și lăsați să urle de sete. Ne-am mutat corturile în partea cealaltă a orașului. Maiorul Dimitriu a dat ordine la raport pentru luarea de măsuri profilactice.
Duminică, 27 iulie. Și azi s-au mai ivit câteva cazuri suspecte, care deocamdată se țin la noi sub observație. Se aude ca au și murit 6 oameni și cam 70 sunt deja bolnavi. După-masă doctorul Călărășanu ne-a dat, pe mine și pe Procopie Constantinescu, la bolnavii izolați, puși sub observație, de la noi din regiment. Maiorul Dimitriu a fost la spital în oraș și a stabilit că a fost într-adevăr holeră. În consecință, noi măsuri de profilaxie. Se spune că n-am putut încheia pacea cu bulgarii și ca ei au ocupat defileul pe care trebuia să-l ocupam noi. Și ofițerii stau Și beau și joacă cărți sub corturi mari și pline de paie, iar soldații mor de holeră și de foame în corturi goale și umede, direct pe pământ. De n-ar fi plutonierul Popescu nici eu n-aș avea de multe ori ce mânca.
Luni, 28 iulie. Azi-dimineață am trecut în revistă toți bolnavii de aici din izolare. Sunt vreo 70 și mai vin mereu alții.
Aș munci cu dragă inimă, cum am muncit și până acuma, daca aș putea cel puțin să mă păzesc și eu cum se cade și să pot trăi ceva mai bine. Dar nici la masa la popotă nu mă lasă, pentru că vin de la bolnavii suspecți de la izolarea holericilor.
Joi, 31 iulie. Azi ne mutară mai aproape de ambulanță, pe un câmp mlăștinos. Paza bolnavilor aici e și mai greu de făcut. La 10 metri în dosul corturilor curge o apă mică, lângă care sunt făcute privatele. Din aceasta apă mică bolnavii beau apă când le este sete, bineînțeles pe furiș. Și sunt mulți, vreo 80 cu diaree și vreo 70 izolați. Dintre doctori, numai maiorul Dimitriu se interesează de ei, ceilalți numai pe departe întreabă de ei uneori. Colonelul vine și el din când în când să dea ordine, de cele mai multe ori nepotrivite.
Duminică, 3 august. Azi mă mutară, împreună cu bolnavii de diaree mai gravă și cu suspecții de holeră, la școala comunala din Lojana. Pe scândurile albe de var, din 2 clase, stau întinși bolnavii. Școala e construita din 1910, dar e într-un hal ca vai de lume...”
Ilustrații
Europa în 1913
Este prezentat vestul, centrul și sudul Europei în anul 1913. Mările sunt prezentate cu model cu valuri. Liniile subțiri reprezintă granițele.
Sunt marcate pe hartă (în Braille) țările mai mari, cu capitalele lor și orașele mai importante (cu cercuri negre dar fără denumiri în Braille)
Harta și legenda ei pot fi descărcate de pe site.
Țările Balcanice după Pacea de la București
Este prezentată zona balcanică după încheierea Păcii de la București.
Zona cu puncte mici, rare, reprezintă imperiul Austro-Ungar. Zona cu linii oblice reprezintă Transilvania. Zona cu puncte mici, dese reprezintă Imperiul Rus. Zona cu linii oblice în zig-zag reprezintă imperiul Otoman. Zona cu linii vălurite reprezintă mările.
Sunt marcate țările – granițele noi cu linii continue iar zonele nou anexate sunt marcate cu linii întrerupte în interiorul granițelor.
Harta și legenda ei pot fi descărcate de pe site.
Imperiul Austro-Ungar în 1910
Este reprezentat doar imperiul austro-ungar înainte de începerea războaielor balcanice.
Liniile subțiri reprezintă cele două râuri importante pentru istoria Românilor – Dunărea de la origini până spre deltă și Nistrul. Liniile groase reprezintă zonele etnice din interiorul imperiului oarecum pe granițele noilor state ce se vor forma după primul război mondial. Sunt marcate și viitoarele capitale. În Transilvania sunt marcate (cu puncte negre) principalele orașe, fără denumiri în Braille.
Zona cu linii vălurite reprezintă Marea Adriatică.
Harta și legenda ei pot fi descărcate de pe site.
România în 1913
Este prezentată România cu granițele de la 1913 și cu vecinii importanți.
Liniile subțiri reprezintă râurile importante, de la Tisa până la Nistru.
Linia groasă reprezintă granițele României cu noile teritorii anexate (cadrilaterul).
Harta și legenda ei pot fi descărcate de pe site.