O umbră mare în tablou: chestiunea agrară

„Fatalitatea istorică cere, se vede, jertfe, de îngropat sub temeliile unei sănătoase clădiri de Stat. Revoluția oarbă de jos s-a produs; era, cum am văzut, inevitabilă; ea își dă fără cruțare jertfele ei... Facă Dumnezeu să fie jertfirea cât mai puțin dureroasă !... Pentru ridicarea României la situația și dignitatea de Stat normal european, ar trebui numaidecât acum o revoluție luminată și conștientă de sus...” I.L. Caragiale – 1907 din primăvară până’n toamnă

În viu contrast, trebuie să evocăm acum fațeta cea mai sumbră a epocii Carol I: încetineala cu care s-a abordat chestiunea reformei agrare.

Populația rurală se înmulțea (aveam, înainte de al doilea război mondial, rata de natalitate cea mai înaltă din Europa... dar și cea mai ridicată rată de mortalitate infantilă!), iar puținul pământ ce-i fusese împărțit sub Cuza era insuficient. Majoritatea trăia deci din ce lucra, în dijmă sau pe plată, la marele proprietar vecin. Chestiunea „învoielilor agricole" revenea sporadic în discuțiile Parlamentului, cu rezultate uneori cu totul nemulțumitoare pentru țărani. Ei reprezentau încă, la începutul secolului XX, peste 80% din populația țării — dar un milion de țărani proprietari nu-și împărțeau decât circa 3300000 de hectare (și mai erau peste o zecime din ei care nu posedau nimic), pe când alte 3000000 de hectare erau proprietatea a 6500 de mari proprietari. Desigur, disproporția pare monstruoasă — dar și printre acești 6500 de mari proprietari deosebirile erau enorme, căci, dacă ar fi existat o anumită egalitate, am fi avut proprietăți medii de circa 450 hectare, ceea ce nu e încă foarte mare proprietate (latifundiu). În realitate, doar câteva sute de proprietăți se întindeau pe mii de hectare.

Dar România nu era un caz izolat. Același lucru se întâmpla în Rusia, iar același lucru va continua în Polonia și Ungaria, în epoca în care la noi se înfăptuise deja reforma din 1918-1920. Proporțiile latifundiilor în acele țări erau mult mai mari decât la noi: dacă la noi cele mai întinse moșii aveau vreo 10000 de hectare, în aceste trei țări vecine întinderea marilor proprietăți depășea sute de mii de hectare, județe întregi. (Contele Mihaly Karoly, care va fi în 1919 președinte provizoriu al unei republici ungare socializante, poseda peste 100000 hectare!)

Chiar dacă acest sistem era atunci normal în toată Europa răsăriteană, rezultatul la noi, la nivel individual, era dezastruos și s-a ajuns la o nemulțumire din ce în ce mai acută în toată țărănimea. La dezechilibrul între mica și marea proprietate mai trebuie adăugat și alt fenomen agravant: de când tratatul de la Adrianopol din 1829 deschisese în țările noastre marele comerț cu țările apusene, și noi deveniserăm, aș zice: peste noapte, mari exportatori de cereale, am spus deja că relațiile între țărani și proprietarii de latifundii se deterioraseră; aceștia din urmă nu mai lăsau mari porțiuni din proprietățile lor la libera dispoziție a plugarului, ci căutau să impună, în condiții mai avantajoase, culturi cerute la export: grâu, rapiță etc. În al doilea rând, posibilitatea călătoriilor în Occident, ca și subita proliferare a unor profesiuni liberale pe care proprietarul de pământ era ispitit să le exercite, a provocat în același timp o creștere a sistemului arendășiei.

Până și boierii moldoveni, care până atunci avuseseră reputația de a sta mai mult la țară decât la oraș (și la Curte!), au devenit „absenteiști". Or, arendașul, adesea străin de sat, și uneori chiar de națiune, deținător al unui contract de scurtă durată și fără garanții de stabilitate, se arăta un „patron" mult mai dur și mai neînduplecat cu țăranul decât fusese boierul. Arendașul a devenit cu vremea dușmanul natural al țăranului. Nu e deci de mirare că primele violențe exercitate de țăranii răsculați vor fi împotriva unor mari arendași.

O primă gravă revoltă are loc în 1888. Una și mai gravă și dramatică a izbucnit în 1907, inspirând și marea literatură (Rebreanu, Panait Istrati), și s-a întins ca focul pe o miriște uscată, pornind din nordul Moldovei și ajungând până în Oltenia, încât statul s-a crezut în pericol. Conservatorii, aflați la guvernare, au cedat puterea liberalilor și aceștia au făcut ce nu îndrăzniseră să facă conservatorii: au folosit armata și tunurile ca să oprească marșul țăranilor asupra capitalei. A fost o tragedie. S-a vorbit de 12000 de morți. Chiar dacă cifra e exagerată (n-a fost chip să se obțină niciodată un raport integral — și integru!), șocul a fost adânc în toate păturile sociale. Dar s-au deschis ochii clasei politice. S-au luat imediat, și în anul următor, câteva măsuri de protecție a țăranului și de limitare a arendășiei — și, mai cu seamă, în programul Partidului Liberal la alegerile din 1913 a figurat reforma agrară, adică transferarea unei însemnate părți a marii proprietăți către țărani. Și s-ar fi făcut poate chiar de-atunci reforma, dacă n-ar fi izbucnit în august 1914 primul război mondial. Între timp au apărut însă conflicte chiar lângă noi.

1907 Din primăvară până în toamnă – I.L Caragiale

Răscoala – Liviu Rebreanu

Despre răscoala din 1907

de Lucian Zeev Herşcovici (26-9-2010)

[...]

CAUZELE ŞI ORIGINEA RĂSCOALEI

Pentru a înțelege răscoala țărănească din anul 1907 trebuie să ne referim în primul rând la cauzele ei. [...]trebuie să subliniem că toți istoricii au apreciat ca principală cauză reală a răscoalei situația existentă în anul 1907 în societatea și economia românească, elementul de bază fiind sărăcia și mizeria țăranului. Aici putem cita o strofă din poezia „Scrisoarea deschisă a unui melc” de A. Mirea (de fapt, pseudonimul comun al poeților Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel): „Nu căutați aiurea, nici altora pricină/Că nu e nici N. Iorga, nici G. Coșbuc de vină/Ci numai sărăcia, eterna sărăcie” (citez din memorie). [...] istoricul [...] menționează caracterul economiei românești în perioada respectivă: o economie eminamente agrară, care a suferit ca urmare a intrării grâului american în competiția exportului, precum și a politicii economice protecționiste a Austro-Ungariei asupra cărnii produsă în Ungaria. Pe de altă parte, situația socio-economică internă a României era problematică.

Mai mult de jumătate din terenurile agricole erau în posesiunea marilor moșieri, care preferau să nu și le administreze singuri, ci să își petreacă timpul la orașe, preferând alte ocupații. Proprietarii de moșii preferau să-și arendeze moșiile. Pe această cale  a apărut categoria arendașilor, mulți dintre ei evrei (în Moldova), greci și bulgari (în Valahia), dar și români. [...] Acești arendași erau oameni ambițioși, dornici atât de câștig, cât și de prestigiu și putere[...].

Alt aspect al vieții agrare în România la începutul secolului al 20-lea, subliniat de autor este cel al proprietății țărănești și al gospodăriilor țărănești. Circa 80 la sută din populația României se întreținea din gospodării agricole. Dar mai mult de 60 la sută dintre țărani dețineau suprafețe de teren agricol mai mici de 5 hectare și mai puțin de 5 vite, în timp ce pentru întreținerea unei familii erau necesare între 5 și 10 hectare de pământ arabil. De aceea, acești țărani erau nevoiți să ia în arendă câteva hectare de pământ din moșia locală, prin înțelegere cu arendașul moșiei. Plata era făcută în muncă pe moșia respectivă, în felul tradițional al rentei în muncă. Înlocuirea acestei plăți cu o plată în bani a fost acceptată de reforma agrară din anul 1864, dar nu a fost pusă în aplicare întotdeauna. Cei care i se opuneau erau atât proprietarii de pământuri, cât și arendașii, în asociere cu primarii locali: pe această cale ei realizau un câștig mai mare decât ar fi realizat pe piața liberă. Este sistemul „învoielilor agricole”. Promisiunea arendașului Mochi Fischer de a reduce o parte din renta în muncă pe care trebuiau s-o plătească țăranii din satul Flămânzi (din apropiere de Botoșani) după ce reușise să obțină arenda acestei moșii înlăturându-l pe concurentul Berman Iuster, nu a fost pusă în aplicare de el. Aceasta a fost una din cauzele izbucnirii răscoalei, cataliza acestei răbufniri. Cu alte cuvinte, putem adăuga – folosind un termen existent în presa timpului și preluat de istoriografia din prima jumătate a secolului al 20-lea – că principala cauză a răscoalei rezida în așa-numita „chestiune țărănească”, principala „chestiune” existentă pe eșichierul politic și social românesc în ultimele decenii ale secolului al 19-lea și în primele decenii ale secolului al 20-lea.

PARTIDELE   POLITICE  ŞI  CĂILE  DE  SOLUŢIONARE   A   PROBLEMEI   AGRARE

La începutul secolului ai 20-lea, principalele partide politice erau cel conservator și cel național-liberal. Ultimul era divizat între liberalii moldoveni și liberalii munteni. Deși cele două principate erau unite politic din anul 1859 și administrativ din anul 1862, iar România își proclamase independența în anul 1877 și devenise regat în anul 1881, interesele continuau să fie diferite între proprietarii de pământuri din cele două foste principate, devenite regiuni ale aceleiași țări. [...] Moldova era mai săracă decât Valahia, iar rolul micilor proprietari agricoli era diferit de la o regiune la alta, ceea ce determina diferențe de interese. În Moldova existau moșii mari, adevărate latifundii, iar majoritatea arendașilor erau evrei. În Valahia aproape că nu existau arendași evrei, ci greci și bulgari, și exista și sistemul micii proprietăți agrare. Sistemul „învoielilor agricole” nu era atât de răspândit ca în Moldova, economia locală era mai dezvoltată și apăruse chiar și o clasă de țărani îmbogățiți. [...]

Partidul Național-Liberal susținea  că sistemul arendărilor de către arendași „profesioniști” și cel al „învoielilor agricole” trebuia abolit și înlocuit cu o rețea de bănci rurale și cooperative sătești care să acorde credite țăranilor pentru a putea lua în posesiune porțiuni din moșiile existente, ceea ce ar fi transformat sistemul latifundiar și l-ar fi făcut să cadă în desuetudine. Această idee era în cadrul programului economic al aceluiași partid, care susținea teza industrializării, afirmând că România trebuie să pună accentul pe dezvoltarea industrială și urbană. În anul 1906, România era a patra mare producătoare de petrol din lume, ceea ce îi prevedea un viitor în domeniul dezvoltării industriale atunci când prețurile produselor agricole erau în scădere datorită concurenței  externe. De fapt, era punctul de vedere al liberalilor valahi. Vizavi de acest punct de vedere era cel al partidului conservator, care susținea că România trebuie să rămână o țară cu economie dominant agrară. Programul economic și social al partidului conservator  susținea că singura cale de îmbogățire a satelor era menținerea sistemului arendării moșiilor, dar obligându-i pe arendași să acorde condiții mai bune de subarendare și contracte de muncă mai avantajoase țăranilor în cadrul „învoielilor agricole”. Astfel, moșierii ar fi i-ar fi putut controla pe țărani ca pe o forță de muncă, iar țăranii ar fi putut lua în arendă suprafețe de teren mai mari.

În cele din urmă, țăranii ar fi urmat să înceteze să muncească pe moșie pentru bucata de pământ subarendată și ar fi plătit arenda în bani, așa cum era prevăzut de reforma agrară din anul 1864. Această idee era susținută și de unii ideologi și politicieni liberali moldoveni, a căror gândire era influențată de situația de pe teren din Moldova. In această categorie era Vasile Kogălniceanu, fiul omului politic liberal Mihail Kogălniceanu. [...]

EVREII  ŞI  RĂSCOALA  ŢĂRĂNEASCĂ  DIN 1907

[...]trebuie să menționăm că cea de a doua problemă care frământa eșichierul politic și social românesc în ultimele decenii ale secolului al 19-lea și primele decenii ale secolului al 20-lea era „chestiunea israelită”. Evreii erau o populație lipsită de drepturi politice, cu unele excepții. Congresul de la Berlin obligase România să acorde cetățenia română oricărui „străin”, indiferent de confesiunea lui religioasă, modificând astfel articolul 7 al Constituției din anul 1866, care prevedea că pot fi încetățeniți numai străinii de rit creștin. Dar România nu a acordat emanciparea totală a locuitorilor ei evrei, ci numai încetățenirea în bloc a foștilor combatanți în războiul de independență și – în rest – numai încetățeniri individuale, fiecare dintre ele trebuind să fie votată ca o lege specială atât de către Parlament, cât și de către Senat  (vedeți în acest sens studiul profesorului Carol Iancu, „Evreii din România 1866-1919”, carte apărută recent la București în cea de a treia ediție, lărgită și revizuită, cu o bibliografie actualizată). Desigur, se poate încerca o aplicare a tezelor regretatului istoric și sociolog israelian Jacob Katz la situația din România, respectiv trecerea de la societatea pre-neutrală la societatea neutrală, în care rolul apartenenței religioase se diminuează și ulterior dispare complet în privința apartenenței civice, în mod treptat (vedeți în acest sens lucrarea sa, „Out of the Ghetto”, apărută în anul 1973). Nu vrem să insistăm asupra acestui aspect. Menționăm numai eforturile intelectualității evreiești modernizate („maskilii”) de a realiza integrarea culturală (sau cel puțin lingvistică) a evreilor în România pentru a justifica primirea emancipării.

Polemica asupra emancipării continua, incluzând uneori articole de presă și broșuri violente din partea adversarilor emancipării și apologetice din partea susținătorilor ei. Fenomenul respingerii evreilor, existent în fiecare țară în perioada polemicii pentru emancipare, era însoțit deja de accente ale antisemitismului modern, printre altele datorită întârzierii dezvoltării față de țările vest-europene și central-europene. În mare parte, evreii din mahalalele orașelor reprezentau o populație săracă. Desigur, existau și excepții, evrei bogați, activi în sectoarele economice, printre care în cel al arendășiei. Atacurile  împotriva arendașilor evrei erau însoțite de atacuri antievreiești, care vizau întreaga populație evreiască. Preoți și învățători rurali se numărau printre incitatorii țăranilor împotriva evreilor; ulterior, unii dintre ei au fost arestați pentru sprijinirea țăranilor. Autorul subliniază că incitarea pornea de la ideologi naționaliști, precum istoricul Nicolae Iorga, prin intermediul ziarului său „Neamul Românesc”, care reflecta un punct de vedere naționalist și romantic asupra rolului țăranilor în societatea românească.

Markus Bauer adaugă că „împreună cu profesorul  Alexandru Constantin Cuza de la Universitatea din Iași, Iorga organiza diferite adunări studențești la care imigranții evrei erau blamați în mod frecvent ca fiind principala cauză a problemei”. Totuși, putem răspunde la această afirmație că, deși Iorga și Cuza întemeiaseră partidul național-democrat, de orientare antisemită, au existat unele diferențe de nuanțe între ei, care au dus ulterior la părăsirea partidului de către Nicolae Iorga și la schimbarea atitudinii lui față de evrei. Orientare care a determinat atitudinea lui ulterioară și asasinarea lui de către legionari, inițial discipoli ai lui A. C. Cuza, dar împotriva cărora pornise Nicolae Iorga. Autorul afirmă că ulterior Nicolae Iorga a renunțat la antisemitism, lucru adevărat (vedeți în acest sens biografia lui Nicolae Iorga, de Nagy-Talavera), deși – adăugăm – a mai existat o excepție, broșura „Iudaica”, polemică împotriva unor politicieni evrei din România interbelică, în care reapar generalizările. Autorul subliniază și atitudini ale unor intelectuali care nu manifestau tendințe ultranaționaliste, ci tendințe sociale, considerați incitatori la răscoală, precum Vasile Kogălniceanu (se referă la broșura acestuia, „Către săteni”) și George Coșbuc (se referă la influența poeziei sale, „Noi vrem pământ”, publicată cu circa 12 ani mai înainte), precum și a unor oameni din administrația publică, precum prefectul județului Botoșani, Ilie Văsescu, acuzat de nepăsare atunci când țăranii se pregăteau să atace și au atacat și molestat arendași evrei. Ulterior, Vasile Kogălniceanu a fost arestat , acuzat de incitare dar niciodată judecat și amnistiat de rege, iar Ilie Văsescu a fost demis de noul guvern liberal la 26 martie 1907. Putem adăuga faptul că studenții incitați, ca și preoții și învățătorii rurali erau ei înșiși de origine țărănească. Autorul subliniază și rolul micilor grupuri socialiste „care fuseseră influențate de revoluționarii din Rusia, care de asemenea s-au aflat la spatele țăranilor. Printre ei erau marinari de pe crucișătorul Potemkin, care declanșase prima revoluție rusă în 1905 în portul Odesa de la Marea Neagră. Mulți dintre ei veniseră în România după înfrângerea (revoluției) și lucrau în industria petrolului sau în ferme agricole”.

Deși influența evenimentelor din Rusia nu poate fi negată, totuși influența foștilor marinari de pe crucișătorul Potemkin, refugiați politici străini, în număr relativ mic  și care nu erau adaptați situației socioculturale din România (țară din care puteau fi expulzați oricând) și care nu aveau contacte speciale cu masa țărănească din această țară de refugiu nu poate fi exagerată și nu pare să fi fost un factor care să fi determinat răbufnirea răscoalei. Trebuie să menționăm însă că printre tinerii care militau pentru îmbunătățirea situației țăranilor și încurajau acțiunile lor protestatare erau și tineri evrei românizați lingvistic și cultural, de obicei elevi de liceu sau foști elevi care părăsiseră școala și se îndreptaseră spre o meserie practică, de orientare socialistă, de obicei proveniți din pătura săracă a orașelor. Desigur, atitudinea lor era diferită de cea a studenților români naționaliști, dar nu poate fi trecută cu vederea. Atitudinea lor nu era – și nu putea fi – antisemită, ci avea numai un caracter social, în conformitate cu principiul că, în viitor, într-un regim socialist, se vor șterge diferențele și discrepanțele etnice, păstrându-se numai cele de clasă. Ceea ce menționează autorul, în legătură cu începutul răscoalei, este că atacul împotriva arendașilor evrei, care căpătase o nuanță antisemită, s-a extins.

Autoritățile nu au luat măsurile necesare pentru restabilirea ordinii, iar „hoarde [sic! termen parcă nepotrivit!] de țărani au ocupat orașul evreiesc Podu Iloaiei…prădând și distrugând”. [...]

Ca o concluzie personală asupra aspectului evreiesc al răscoalei din 1907, putem afirma că ea a fost produsul celor două „chestiuni” care frământau eșichierul politic românesc de la începutul secolului al 20-lea și care se cereau a fi soluționate de urgență: „chestiunea țărănească” și „chestiunea israelită”, care s-au ciocnit, prima fiind mult mai gravă.

1907, DIN  PRIMĂVARĂ  PÂNĂ  ÎN  TOAMNĂ

Am ales ca subtitlu al prezentării desfășurării răscoalei titlul pamfletului scriitorului Ion Luca Caragiale. [...] începutul răscoalei a fost în satul Flămânzi din județul Botoșani, pe moșia arendată de Mochi Fischer, la 21 februarie 1907. Răscoala s-a extins în mod treptat în toată Moldova în luna martie. Țăranii răsculați au atacat conacele arendașilor, dar arendașii nu mai erau acolo: Mochi Fischer, ca și alți arendași, s-au refugiat în Bucovina austriacă, la Cernăuți. Orășelul Podu Iloaiei a  fost ocupat de țărani la 14 martie. Dar nu a fost singurul. Țăranii s-au răsculat în numeroase sate din Moldova și au pătruns în orașe și orășele. Deși „armele” lor erau primitive, rurale, administrația locală nu putea face față, după ce inițial tratase răscoala cu o oarecare nepăsare, considerând că singurele victime ar fi arendașii evrei, care oricum se refugiaseră. Autorul subliniază că prefectul de Botoșani, Ilie Văsescu afirmase la 17 martie că pierduse controlul, deoarece nu avea armata la dispoziție. La 20 martie, răscoala s-a extins în Muntenia și Oltenia. Deși prejudecățile naționaliste împotriva „străinilor” predominaseră în Moldova, răscoala a devenit mai violentă în sud, respectiv în Valahia, decât în nord, „amenințând însăși existența statului”, afirmă istoricul Markus Bauer. Este vorba de județele Vlașca, Teleorman și Dolj.  Arendașii greci și bulgari au trecut Dunărea, refugiindu-se. La 24 martie, câteva mii de țărani erau în drum spre București. Ei știau că vor fi susținuți de studenți, care sprijineau cererile lor atât în capitală, cât și în alte orașe. La marginea Bucureștilor a avut loc o adevărată bătălie între țăranii răsculați și armată. În cele din urmă, armata a biruit, cu prețul a circa 800 de țărani uciși sau răniți. Guvernul conservator, condus de primul ministru George Cantacuzino, nu a mai putut face față situației și a demisionat.

La 25 martie, partidul liberal, condus de prințul Dimitrie Sturdza, a fost chemat să formeze guvernul. Ca ministru de război a fost numit generalul Averescu, decis să înăbușe răscoala. În acest scop a fost pusă la dispoziția lui o forță armată de 120000 soldați. Pentru a se evita cazuri de fraternizare cu țăranii răsculați au fost introduse pedepse militare deosebit de grave soldaților care ar fi îndrăznit să nu execute ordinele, inclusiv ordinul de a trage. Represalii au avut loc în diferite orașe în care au pătruns țăranii răsculați. La Galați s-a remarcat sublocotenentul Ion Antonescu, vinovat de împușcarea a 12 țărani răsculați. În anul 1907 el era un tânăr ofițer începător, în anii 1940-1944 mareșal, dictatorul României (fapt subliniat de istoricul Markus Bauer). Peste tot morți, răniți, operări de arestări. Au urmat procese după înăbușirea răscoalei, fiind înaintate acte de acuzare împotriva unor preoți, învățători și țărani, precum și a „altor colaboratori prezumptivi”. Ulterior, arestații au fost eliberați printr-un decret de amnistiere emis de regele Carol I.

Istoricul Markus Bauer pune problema numărului morților, menționând că cifra oficială era de 419 persoane, dar este prea mică, iar cifra neoficială, vehiculată de presă și unanim acceptată, de circa 10000 țărani, nu a fost dovedită niciodată ca fiind reală. [...]

Oricum, putem să ne gândim că este vorba de un început al secolului 20, secolul în care viața omului și-a pierdut valoarea în ochii unor lideri politici, când războaiele mondiale, genocidul, Holocaustul, Gulagul, represaliile, lichidările politice, armamentul atomic, chimic și bacteriologic, mijloacele de distrugere în masă au devenit elemente la ordinea zilei, iar moartea a devenit o simplă statistică relativă. „Nefericitul meu secol blestemat”, după cum l-a numit scriitorul Marius Mircu în titlul unei cărți a lui.

TESTAMENTUL  LITERAR  ŞI  CULTURAL  AL  RĂSCOALEI   DIN  1907

În studiul publicat, istoricul Markus Bauer se referă și la „testamentul cultural” al răscoalei. Printre altele, el se referă la romanul „Răscoala” de Liviu Rebreanu, publicat în anul 1932, devenit clasic, la pamfletul lui Ion Luca Caragiale „1907, din primăvară până în toamnă”, la broșura „Pentru ce s-au răsculat țăranii” de Radu Rosetti, la articolul lui Nicolae Iorga „Dumnezeu să-i ierte”, la studiul sociologic „Neoiobăgia” de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Desigur, este vorba despre diferite tendințe socioculturale și literare. Apropo, afirmația că Dobrogeanu-Gherea ar fi fost un social-democrat basarabean nu este reală: el era evreu din Rusia, refugiat în România și convertit la creștinism. Markus Bauer se referă si la prezentarea răscoalei din 1907 în pictură, menționând lucrări ale pictorilor Octav Băncilă, Iosif Iser, Ștefan Luchian, Aurel Jiquidi, Nicolae Mantu. Unele dintre lucrările lor, precum „1907”  de Octav Băncilă, „La împărțitul porumbului” de Ștefan Luchian (de fapt tablou anterior răscoalei, din anul 1905), [...] Cu aceeași ocazie, istoricul Markus Bauer menționează pe scurt modul în care răscoala din 1907 a fost prezentată de istoriografia comunistă. După părerea lui, scopul istoriografiei comuniste a fost de a prezenta așa-numita „alianță între clasa muncitoare și țărănimea muncitoare”, accentuându-se pe eliberarea țăranilor arestați aflați într-un tren, de către muncitorii ceferiști din Pașcani. Aici putem adăuga faptul că istoriografia comunistă românească a respins categoric aspectul antisemit și evreiesc al răscoalei, preferând fie să îl treacă sub tăcere (cazul lucrărilor apărute la comemorarea a 50 de ani de la răscoală, printre care „1907- documente literare”, precum și anterior, în cazul  „Istoriei României” de Mihail Roller) sau să îl combată totalmente (cazul volumului „1907” apărut la 60 de ani de la răscoală, precum și al unei lucrări de Augustin Deak). Poate că diferența de prezentare provine de la diferența de orientare generală, între comunismul stalinist din deceniul obsedant și comunismul național de la începutul perioadei ceaușiste. Totuși, menționăm că influența răscoalei din 1907 în literatură și cultură s-a manifestat și în perioada comunistă, bineînțeles că uneori în mod artificial, direcționat „de sus”. Dar acest lucru nu poate fi neglijat. Un exemplu în acest sens este volumul de poezii „1907” de Tudor Arghezi, care deși a fost controversat, valoarea literară a unor poezii nu poate fi negată, deși altele sunt problematice. Alt exemplu este suita muzicală „1907” de Radu Lupu, care a încetat de a fi interpretată în România după ce compozitorul și pianistul Radu Lupu a plecat din România comunistă. De asemenea, trebuie să menționăm reeditarea trilogiei despre răscoala din 1907 de Cezar Petrescu (deși orientarea autorului era naționalistă și chiar antisemită în prezentarea răscoalei), precum și republicarea – în anul 1970 – a romanului „Domnișoara Cristina” de Mircea Eliade, în care răscoala este prezentată altfel, reunind memoria istorică și interpretarea mistico-cabalistică. [...]

Cum a început Răscoala din 1907

Revolta a început pe 8 februarie (21 februarie, stil nou) în satul Flămânzi, județul Botoșani, și s-a răspândit, în perioada următoare, în toată țara.

Volumul ”Acta Moldaviae Septentrionalis, V-VI”, lansat de Muzeul Județean Botoșani, reproduce mai multe documente care descriu situația grea a țăranilor din nordul Moldovei și declanșarea Răscoalei, pe 8 februarie.

Într-o petiție către prefectul județului Botoșani, locuitorii comunei Flămânzi se plâng că au fost tratați ”mai rău decât robii”:

„De mai bine de zece ani noi am îndurat mari încercări, persecuții și am fost speculați și tratați mai rău decât robii (...). Angajamentele nu se respectă niciodată după cum este scris pe hârtie și nouă ni se dă ca hrană (...) mămăligă de popușoi stricați, brânză roșie iute și cu viermi, curechi și castraveți împuțiți, din care cauză cea mai mare parte dintre noi ne-am îmbolnăvit de elagră. (...) Vitele noastre de asemenea niciodată nu au avut imaș suficient, ba chiar nici apă ....”

Într-un raport către prefectul județului Botoșani, 15 februarie 1907, administratorul moșiei Flămânzi, Gheorghe Gh. Constantinescu, relatează incidentele din data de 8 februarie, care au condus la declanșarea răscoalei:

”Locuitorii erau agitați încă de prin luna noiembrie (...) pentru taxa de 5 lei pentru porumb și alte taxe ce le cred cu nedrept impuse. (...) M-am prezentat în ziua de 8 februarie la cancelaria moșiei, așteptând venirea locuitorilor în vederea muncilor agricole. (...) până la ora 12 nu a venit nimeni. (...) Am plecat de la cancelarie pentru a lua masa la secretarul comunal, dl. Ciornei. Între orele 14 au înconjurat casa vreo 400-500 oameni somându-mă să părăsesc casa ori de nu îi vor da foc. (...) am ieșit afară.(...) mulțimea a început să vocifereze la mine, luându-mă cu forța la primărie. (...) Ion Dolhescu, Grigore Roman și Trifan Roman au început a da cu ciomegele numai la cap. (...) Gh. Zamfirescu dându-mi așa de puternic până a început a curge sânge din rănile ce le căpătasem și din nas și din gură, căzând în același timp la pământ (...) Grație constituției mele sunt azi în viață (...) Sperăm că, în curând, nu vom mai fi în siguranță pe Șoseaua Națională Botoșani-Hârlău deoarece locuitorii au luat prea mult curaj (...) Locuitorii satelor ar fi buni-cu toată sălbăticia lor-(...) dacă nu ar exista otrava de cărturari, preoți și învățători (...), care prin povețele lor ce dau sătenilor cu ocazia întâlnirilor de la Băncile Populare, în așa fel că li se tăgăduiește pământ, ba la asemenea ocaziune se mai face și materialism, ceea ce-i îndeamnă la ciomag”.

Evenimentele de la Flămânzi sunt descrise și de raportul către prefectul județului Botoșani al inspectorului comunal al plășii Hîrlău, care comunică rezultatele cercetărilor întreprinse în urma telegramei lui Gh. Gh. Constantinescu:

„În ziua de 4 februarie, Gheorghe Gh. Constantinescu [n.n.-administratorul moșiei Flămânzi] s-a întâlnit la iarmarocul din Flămânzi cu mai mulți locuitori din comuna Frumușica cărora le-a spus că pe ziua de 8 februarie să se adune în ograda administrației moșiei Flămânzi pentru a face cu ei învoielile agricole pentru vara anului curent. (...) În noaptea de 7-8 februarie, le-a făcut cunoscut prin vătăjei și feciori boierești a se aduna pe ziua de 8 februarie (...). În ziua de 8 februarie s-au adunat la primăria comunei Flămânzi de dimineață 400-500 locuitori din comuna Flămânzi și o parte din comuna Copălău și alte sate ce cad pe teritoriul moșiei Flămânzi cu anexele ei. (...). Între orele 10-Il a trecut pe dinaintea primăriei Gh. Constantinescu, administratorul, cu trăsura la administrația moșiei; ajunși aice, după ora 12 p.m. li s-a comunicat că nu este aici, ‘ci a plecat la cumnatul său C. Ciomei, secretarul primăriei, la masă...’;țăranii s-au sfătuit să-I aducă cu forța; pe la orele 13 și jumătate, Ciomei pleacă de acasă înspre primărie; locuitorii i-au spus să-l cheme; ‘sătenii erau foarte mulți adunați în drum, înaintea porții’; un locuitor s-a dus să-I cheme afară; apoi s-a dus un altul, care amenință că ‘dacă nu iese afară să vorbească cu ei îi devastează casa (n.n. casa secretarului Ciomei) și îi dau foc’; Gh. Gh. Constantinescu a ieșit, spunând că va veni arendașul Fischer pentru a încheia învoielile;unii au ripostat, ‘că, dacă e administrator, pentru ce i-a chemat să stea flămânzi toată ziua’; unul din ei, Ioan Dumitru Dolhescu, l-a smucit de pe cerdac și apoi alții pentru a-l aduce cu forța la primărie (...) Ioan N. Dolhescu susține că Gh. Gh. Constantinescu l-a lovit pe dânsul cu o piatră în ochi (...). Grigore Th. Roman Grosu, Trifan Th. Roman Grosu și pe urmă cu toții l-au maltratat foarte grav cu bețele în cap (...) Gh. Gh. Constantinescu, având incapacitate de lucru 15 zile după certificatul medico-legal (...). După ce l-au maltrata! pe Gh. Gh. Constantinescu, s-au dus o parte din ei în ograda administrației moșiei, pentru a-l găsi pe contabilul moșiei, pentru a trata cu d-sa și, negăsindu-l, au luat la goană pe doi evrei (...). Cancelaria moșiei n-au devastat-o (...)”.

Desfășurarea și tragicul sfârșit al răscoalei

Răscoala țărănească din 1907 a determinat numeroase interpretări în istoriografie, mai ales în timpul regimului comunist. Fără urmă de îndoială și eliminând aspectele ideologice implicate, în 1907 s-a petrecut unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria României.

Cauza: viața grea a țăranilor

Începută pe 21 februarie în comuna Flămânzi, Botoșani, revolta țărănească se extinde rapid în întreg regatul. În foarte scurt timp, toată țara este cuprinsă de revolte: din nordul Moldovei până în Muntenia.

Conștientizarea existenței unei grave probleme sociale în rândul țărănimii exista deja în rândul clasei politice. Un apel adresat sătenilor, semnat de Vasile Kogălniceanu la 6 septembrie 1916 anunța cu tărie: Chestiunea țărănească este cea mai însemnată în țara noastră. Întreg viitorul neamului românesc atârnă de ea.[1] Cu toate acestea, viața cotidiană a sătenilor nu se îmbunătățește.

Principala cauză a revoltei este legată de situația foarte dificilă a țăranilor. Nicolae Leonescu, procuror general, considera că: sunt nedreptățiți la muncă; prețul li se fixează de arendaș sau proprietar. Li se măsoară mai puțin decât muncesc în realitate(...) administrația comunală nu-i apară în pretențiunile lor, cele de multe ori drepte, față de arendași și proprietar(...) Aceste motive au făcut să crească ura țăranilor contra arendașilor și proprietarilor și la un singur cuvânt să fie toți uniți și să comită aceea ce au comis.[2] De asemenea, inspectorul general C. Pleșa arată că: arendașii au urcat cât au voit prețul de închiriere a pământului și au plătit cât au voit munca săteanului.[3]

În epocă s-a încercat învinovățirea populației evreiești pentru situația țăranilor. Același raport arată că: partea de nord a țării a fost sistematic cucerită, prin imigrare, de o populație străină care a absorbit întreaga viață economică orășenească și cea de țară.[4] Acest tip de discurs însă nu se susține deoarece mulți mari proprietari, inclusiv din nordul Moldovei, erau români și nu poate explica extinderea revoltei în afara spațiului nord-moldovean, în regiuni în care populația de origine evreiască era foarte puțin prezentă.

Răspunsul autorităților: starea de asediu

La 18 martie autoritățile de la București declară starea de asediu, urmată apoi de mobilizarea generală. Încercând încă să calmeze lucrurile, ministrul de interne, Ion Brătianu, îi scrie prefectului de Suceava: Guvernul nici nu vrea, nici nu poate să considere starea de asediu ca o situațiune normală sau de lungă durată.[5]

Situația din țară nu se normalizează însă, guvernul condus de Dimitrie Sturdza trecând la acțiuni de reprimare a revoltei. Acțiunile întreprinse de guvern devin repede violente, mai ales că se preciza într-o broșură publicată de Ministerul de război că: misiunea trupelor în acțiunile de pacificare a răscoalelor trebuie să fie privită de aceștia întocmai ca și o operațiune de război.(...) întrebuințarea trupelor în contra răscoalelor(...) se va face cu toată rigoare, dând operațiunilor caracterul ofensiv cerut de asemenea împrejurări.[6]

Numărul de soldați mobilizați este foarte mare. La 29 martie, la numai cinci zile după ce fusese primit ordinul de mobilizare, armata număra 140.000 de soldați[7].

O revoltă spontană

Spontaneitatea revoltei este arătată de modul în care aceasta s-a extins în alte județe ale regatului. De exemplu, în județul Romanați, din sudul României, revolta n-a fost nici pregătită, nici organizată. Acest adevăr reiese și din toate cercetările făcute până azi de Parchet și Judecătorul de Instrucție. În zadar, deci, se caută instigatori[8]. Același document sugerează o extindere impulsivă a evenimentelor: mișcarea țărănească (...) a luat naștere în mod impulsiv, când s-a lățit vestea despre cele întâmplate în alte județe ale țării.[9]

Criza în care se afla statul reiese și din tonul circularei trimise de Spiru Haret către cadrele didactice din țară: Faceți să înceteze lupta între frați! Faceți-i să înțeleagă că cu focul și cu arma nu se poate îndrepta țara, că din contra i se pregătește peirea![10]

Un bilanț teribil

Numărul exact al victimelor aprinde încă dezbateri intense. Putem însă vorbi de mii de victime. Esențial este însăși faptul că au existat numeroase victime și situația în care trăiau locuitorii satelor a devenit un subiect de interes pentru clasa politică, problema ce își va găsi rezolvarea după Primul Război Mondial.

Același raport din Romanați se referă cu termeni duri cu privire la represiune: Criminalii sunt jandarmii și militarii cari, fără nicio cercetare, ci luându-se numai după denunțuri mizerabile, au bătut și chinuit pe învățători și preoți! Oricât de vinovată, anarhică și sălbatecă a fost revolta țăranilor, represiunea a fost și mai groaznică, mai ilegală, mai neumană, mai sălbatecă, mai anarhică.[11]

În Neamul Românesc, Nicolae Iorga se roagă atât pentru țăranii uciși, cât și pentru soldații care au fost nevoiți să tragă în conaționali: Dumnezeu să-i ierte pe cei patru țărani români împușcați în orașul românesc Botoșani (...) Dumnezeu să-i ierte pe ostașii cari, de frica poruncii, au împușcat pe frații lor[12].

Evenimentele tragice din 1907 au arătat întregii societăți românești și, mai ales, clasei politice, că este necesară o soluție pentru problema agrară. Aceasta își va găsi rezolvarea prin reforma agrară din 1921.

 

[1]Apelul Către Săteni, semnat la 5 septembrie 1906 de Vasile Kogălniceanu

[2]Raportul procurorului general Nicolae Leonescu către Ministrul Justiției din 3 aprilie 1907

[3]Raportul inspectorului general C. Pleșa către Ministrul Justiției din 6 martie 1907

[4]Ibidem

[5]Telegrama Ministrului de Interne, Ion Brătianu, către prefectul de Suceava din 20 martie 1907

[6]Instrucțiuni asupra întrebuințării armatei în caz de turburări-somațiuni-stare de asediu

[7]Ordinul de zi al regelui Carol I din 27 martie 1907

[8]Raportul revizorului școlar de Romanați către Ministrul Instrucțiunii din 22 mai 1907

[9]Ibidem

[10]Circulara lui Spiru Haret către preoții și învățătorii din comunele rurale

[11]Ibidem

[12]Neamul Românesc, din 8 martie 1907