Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Începe înflorirea culturală a României
Fiindcă am pomenit de Titu Maiorescu, e momentul să facem un scurt popas în domeniul cultural, căci am vorbit numai despre politică, economie, războaie, schimbări în legislație, dar n-am spus nimic despre viața culturală. Or, în această a doua jumătate a veacului al XIX-lea asistăm la o bruscă înflorire a culturii românești.
Când adopți un nou model de cultură, cum a fost cazul românilor la începutul veacului trecut, îți trebuie în general două-trei generații ca să „mistui", să „rumegi" — pentru a vorbi popular — această nouă cultură. Iată cazul rușilor, de pildă. Petru cel Mare decretează occidentalizarea țării prin ucaz, în 1700, dar va trebui să așteptăm 120 de ani ca să apară prima mare creație în stil nou, poeziile lui Pușkin; și mai bine de 150 de ani ca să apară Dostoievski și Tolstoi și marea muzică rusă. La noi, lucrurile au mers mult mai repede, putem spune chiar că din prima generație avem scriitori de mâna întâi, cum au fost Negruzzi sau câțiva dintre poeții de la mijlocul veacului, care sunt deja remarcabili, ca Vasile Alecsandri sau Grigore Alexandrescu. Totuși, marea înflorire are loc în a doua jumătate a veacului, când se cristalizează cea mai frumoasă limbă românească, cu toate neologismele necesare, alese, și totuși autentică, elegantă, echilibrată între tradiție și modernism. Eminescu, bineînțeles, în rândul întâi, apoi mulți alții, poeți sau prozatori, Coșbuc, Vlahuță, Ion Creangă, Ion Ghica, Odobescu, Caragiale. Apar la urmă și romancieri, Slavici, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu. Apoi, în generația următoare, mari poeți Arghezi, Bacovia sau Ion Barbu.
Trebuie subliniat că în a doua jumătate a veacului al XIX-lea s-au împlinit condițiile pentru înflorirea marii culturi române. Începem să avem pictori de nivel european, ca Grigorescu sau Andreescu. Apar la noi sculptori și muzicieni pentru ca în secolul următor geniul lui Brâncuși și cel al lui Enescu să fie universal recunoscute. Se vede dar că pentru asimilarea culturii occidentale a fost nevoie doar de una sau două generații ca să ne situăm la nivelul celor din Vest. Iată un fenomen care ține de miracol și care trebuie subliniat.
În ce privește rolul diverselor culturi apusene (franceză, italiană, germană, engleză) în această „aculturare" a noastră, spre sfârșitul secolului, observați coincidența cu venirea la domnie a lui Carol I! cultura germană începe să intre în concurență cu influența franceză, mai cu seamă în poezie și filozofie. Cel puțin trei dintre marii noștri creatori, Eminescu, Caragiale și Maiorescu, sunt mai apropiați de cultura germană decât de cea franceză. De asemeni filozoful Vasile Conta. Și să nu-i uităm pe marii precursori din Școala ardeleană, de formație aproape exclusiv germană, însă cu vii simpatii pentru „limba soră", italiana.
Elanul creator va continua viguros și în prima jumătate a secolului nostru, atingând chiar, în perioada dintre cele două războaie mondiale, o extraordinară intensitate și diversitate în mai toate domeniile științei și artei. În medicină, mai cu seamă, dăm câțiva savanți de reputație europeană. Dar, încă o dată, trebuie să evit enumerarea, știind că n-aș putea să nu comit grave omisiuni. Și vom ajunge deodată la momentul istoric când comunismul produce un fel de paralizie în evoluția noastră atât de promițătoare, o relativă stagnare a creativității națiunii noastre. Din acel moment creativitatea nu se mai poate manifesta decât în domenii limitate, mai puțin vulnerabile față de tirania dogmatismului politic, ca poezia și muzica, sau se regăsește la talente refugiate în străinătate, ca un mare număr de artiști plastici sau ca scriitorii și filozofii Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran și Ștefan Lupașcu.
Să revenim, după această digresiune, la domnia regelui Carol I. Un alt aspect pozitiv, vizibil încă astăzi, este progresul arhitectonic și urbanistic al capitalei.
De la Carol I avem mai tot centrul modern al Bucureștiului: Bulevardul Carol, Bulevardul Elisabeta (azi și Kogălniceanu), Calea Victoriei, aproape tot ce vedeți e clădit pe vremea regelui Carol. Cele mai frumoase monumente mari, clădiri administrative: pe Calea Victoriei Poșta Mare (azi Muzeul de Istorie), în față, Casa de Depuneri și Consemnațiuni (azi CEC); Ministerul Agriculturii (poate cea mai frumoasă clădire), Universitatea, Palatul Justiției, pe cheiul Dâmboviței, Palatul Parlamentului în curtea Mitropoliei. În cartierul băncilor, câteva clădiri impunătoare, Banca Națională, Banca Chrissoveloni, Banca Marmoroş-Blank etc. Calea Victoriei și Bulevardul Carol - Bulevardul Elisabeta au fost axele în jurul cărora s-a redesenat capitala țării. Apoi bogătașii și-au făcut case mai mult sau mai puțin arătoase și elegante, semănând cu ce se construia pe arunci la Paris și Viena. Mai vedeți câteva din ele pe bulevardele Lascăr Catargiu și Ana Ipătescu și pe străzile limitrofe, pe bulevardul Dacia și în jurul parcului Ioanid. De asemeni, câteva mici palate luxoase în sus de Calea Victoriei - toate acestea dând atunci călătorului care venea din Orient impresia (oarecum exagerată) că Bucureștiul era „Micul Paris".
Orașele de provincie sunt cam neglijate, în afară de Iași care, cu mijloace proprii, avea ambiția să-și mențină rangul de fostă capitală: clădirea Universității și Palatul Administrativ sunt mai arătoase decât echivalentele bucureștene! (La nord de Carpați continua, ca mai înainte, stilul dominant în toată împărăția austriacă, solemn, dar uneori greoi.)
Lecturi suplimentare
Tablouri din colecția Muzeului Național de Artă al României cu descriere audio:
Andreescu - Stânci și mesteceni
Mützner - Vedere din Giverny dimineața / Vedere din Giverny seara
https://www.youtube.com/watch?v=tSvjhSPOdLg
„Bucureștii sunt o creație a națiunii noastre, sunt originalitatea noastră, sunt tot ce am fost în stare să facem...Bucureștiul a ajuns, ca prin proprie vitalitate, să se impună ca o Capitală unică asupra căreia s-a revărsat grija atentă a unor mari oameni pe care însă nu i-am înțeles deplin pentru a li se arăta recunoștința cuvenită.”
Nicolae Iorga
Modul de viață european fusese introdus în mai puțin de o generație de tinerii valahi care veneau de la studii de la Paris, Viena sau Berlin, de mulți intelectuali francezi care au dat un tonus cultural dinamic societății bucureștene, dar și de imigranții din Balcani și Europa Centrală sosiți la București în cursul secolul XIX, ca negustori sau liber profesioniști. Pentru ei adevăratul Paris era prea îndepărtat și prea costisitor și de aceea, în Bucureștiul europenizat, au descoperit un Paris în miniatură, de aici și denumirea de „Micul Paris”, sintagmă care s-a impus în jurul anului 1900.
Bucureștiul evoluase spectaculos și avea o înfățișare tot mai apropiată de cea a capitalelor din apusul Europei, iar locuitorii, și ei în plin proces de emancipare culturală și socială, începeau să se obișnuiască cu noile realități: bulevarde și promenade, tramvaie și automobile, lumina electrică și linii telefonice.
Ulițe, străzi, șosele, căi și bulevarde
Pe la 1900 capitala avea cam 300 de mii de locuitori și începuse să se umple cu tot felul de nații: albanezi, austro-ungari, greci, italieni sau turci care își deschideau mici afaceri sau își găsiseră de muncă.
Bucureștiul se întindea doar pe un sfert din suprafața de azi și avea cam 800 de străzi, multe erau ulițe, din care unele erau pietruite, pentru că încă de pe la 1870, din vremea lui Barbu Vlădoianu, primului primar ales al Bucureștiului, începuse un amplu program de pietruire a străzilor. Pe la 1890, peste Dâmbovița existau 12 poduri, din care șapte erau de piatră și cinci din fier, iar în 1910 a fost montat Podul Grant.
“Centura” Bucureștilor o formau străzile mai largi: Șoseaua Ștefan cel Mare, Șoseaua Mihai Bravu, Șoseaua Văcărești, Șoseaua Viilor, Șoseaua Panduri, Șoseaua Basarabilor (Șoseaua N. Titulescu de astăzi), sau Șoseaua Bonaparte (numită azi, Șoseaua Iancu de Hunedoara).
Dincolo de ele erau comunele limitrofe, Giulești, Tei, Berceni, Băneasa, devenite mai târziu cartiere ale Bucureștiului, iar arterele de intrare-ieșire în oraș se numeau “cale”, și cele mai mari erau Calea Moșilor, Calea Griviței, Calea Rahovei sau Calea Victoriei, prima strada din București pavata cu piatra cubică, cu canalizare și trotuare.
La intersecția unei “căi” cu o “șosea” era o “barieră”, numite pe atunci: Vergului (azi Piața Munci, la intersecția Căii Călărași cu Șoseaua Mihai Bravu), Vitan (la intersecția Căii Vitan cu Șoseaua Mihai Bravu), Șerban Vodă (la întâlnirea Șoselei Viilor cu Calea Șerban Vodă), Bariera Moșilor (pe locul Magazinul Bucur Obor de astăzi) sau Mogoșoaiei (astăzi Piața Victoriei). La intrarea în oraș, la bariera, era o cumpănă cu o ghioagă cu țepi, iar cel care trecea fără să plătească se înțepa rău.
Pe la sfârșit de secol XIX, Bucureștiul începuse să evolueze cu adevărat, iar modernizarea, civilizarea, curățarea și înnobilarea orașului i se datorează primarului Emanoil Pake-Protopopescu, care a ocupat aceasta poziție între 1888 și 1891. În timpul lui s-a mărit lungimea rețelei de străzi cu 13 km, s-au pavat mai mult de 30 de km de străzi și s-au instalat trotuare, după moda de la Paris, care au ușurat circulația și au schimbat mentalitatea bucureștenilor.
În 1890, Protopopescu a finalizat prelungirea și lărgirea bulevardului Orizontului, care în semn de prețuire avea să-i poarte mai târziu numele. A fost o lucrare gigantică, terminată în doar patru luni.
Pentru trasarea bulevardului, cu toate împotrivirile, s-au demolat mai multe clădiri, și muncitorii au lucrat zi și noapte, iar primarul a fost tot timpul pe șantier, avea ambiția să vadă cât mai repede Bucureștiul străbătut de bulevardele pavate cu piatră cubică și cu trotuare cu dale de bazalt. Începând din strada Colței, astăzi bulevardul I. C. Brătianu, bulevardul a tăiat localul Eforiei Spitalelor Civile, casa doctorului Butati, pensionatul Central de Fete, casa Dobrescu - unde se afla laboratorul de chimie, casa Ștefan Ioanid, casa Biscaborn unde se afla o ligă francmasonică și casa colonelului Carp. Cartierul lăutarilor a dispărut cu totul, ca și biserica Căimăței, hotelul Atena și multe străzi insalubre, în schimb lângă strada Teilor a fost amenajată o piațeta cu statuia lui C. A. Rosetti.
Până la sfârșit de secolul XIX, la inițiativa primarului Nicolae Filipescu, s-a deschis și Bulevardul Colței care pornea de la "Capul Podului Mogoșoaiei", actuala Piață a Victoriei, și mergea până la așezământul care i-a dat numele.
De-a lungul său s-au tăiat alte trei bulevarde, Lascăr Catargiu și actualele bulevarde Magheru și Bălcescu care făceau legătură între marile piețe ale orașului: Victoriei, Romană și Universității și mai târziu Piața Unirii.
Piața Romană inițial se numise Lascăr Catargiu, pentru că de acolo începea bulevardul, și avea în centru statuia fostului prim ministru. Numele de Piața Romană vine de la actuala strada Mihai Eminescu, care se numea în trecut strada Romană.
Modernizarea orașului, lumină electrică, canalizare și telefoane
Lumina electrică fusese introdusă pentru prima dată în 1882, la Palatul Regal din Calea Victoriei, la Palatul Cotroceni și apoi la Teatrul Național și Grădina Cișmigiu, dar lui Pake-Protopopescu i se datorează introducerea iluminatului public pe străzile orașului și în locuințe, după ce la ordinul său fusese construită o uzină de producere a energiei electrice lângă cea de alimentare cu apă aflată la marginea orașului.
După ce Pake a deschis noul bulevard care lega cartierul Cotroceni cu mahalaua Oborului, s-a pus problema iluminării lui după noile cerințe și, pentru început, pentru că nu se putea altfel, s-a hotărât scoaterea lămpilor electrice din grădina Cișmigiu, care nu avea nevoie de lumină pe timpul iernii, și instalarea lor pe bulevard, între actuala piață Sf. Elefterie și Calea Moșilor. Pe la începutul secolului XX străzile orașului ajunseseră să fie luminate de 3.969 de becuri cu gaz, dar și cu mii de lămpi cu petrol sau cu ulei mineral, dar cu toate acestea multe străzi mărginașe nu aveau lumină deloc, după cum nota istoricul George Potra.
În timpul mandatului lui Pake Protopopescu s-a inaugurat și prima rețea de telefonie din București, după ce în 1884 se instalase prima linie telefonică de stat, între Ministerul de Interne și Poșta Centrala, iar cinci ani mai târziu se instalase și prima centrală telefonică, cu doar 5 abonați, asigurând legătura între Parlament și ministere. Treptat rețeaua s-a extins și protipendada Bucureștiului a început sa vorbească din ce în ce mai mult la telefon, iar în anii 1920 s-a dat în folosință o centrală telefonică automată cu 3.000 de abonați.
Pake Protopopescu s-a luptat și cu inundațiile, cu canalizarea Bucureștiului - în timpul lui rețeaua de canalizare s-a mărit cu peste 3000 de metri, dar și cu curățenia orașului.
Pe la 1895 Primăria Capitalei cumpărase un camion cu abur marca “Gardner Serpolet” pentru tractarea căruțelor cu gunoaie de la rampele din oraș la gropile de gunoi de la marginea Bucureștiului, dar mașina făcea un zgomot infernal din cauza motorului său cu aburi care speria copiii și animalele, iar oamenii revoltați au depus plângeri la administrația locală pentru a se renunța la acest vehicul. În final mașina a fost scoasă din uz și există încă la Muzeul Național Tehnic “Prof. ing. Dimitrie Leonida” de lângă Parcul Carol I.
Măturatul străzilor se făcea cu târnul, de la unu noaptea până dimineața, și ridica nori de praf peste oraș, iar destoinicul primar Pache Protopopescu a instituit stropirea străzilor și a adus de la Dresda cisterne mari cu turbine și pluguri, care iarna curățau zăpada.
Cum călătoreau bucureștenii
La insistențele primului primar ales al Bucureștiului, Barbu Vlădoianu (august 1864 - octombrie 1865), care semnase un contract de cesiune, în anul 1869 s-a inaugurat prima linie de cale ferată, între București și Giurgiu, iar în 1870 a fost pusă în funcțiune și linia ferată București – Ploiești – Galați – Roman.
Prima gară construită în București a fost la Filaret, din care în 1869 primul tren cu locomotivă „Mihai Bravu”, iar un an mai târziu s-a construit și Gara Târgoviște, denumită ulterior Gara de Nord.
Transportul public era asigurat, încă din 1872, de șapte tramcare, tramvaie trase de cai care circulau pe pavaj, acestea staționau în fața Teatrului Național și Piața Sf. Gheorghe, de unde făceau curse regulate. În anul 1894, în București existau deja 12 tramcare.
În 1871 Primăria acorda, pentru 45 de ani, concesionarului Mervée Slade, dreptul de a construi și exploata „drumurile de fier americane”, iar după un an, în decembrie, intra în funcțiune prima linie de tramvai cu cai, pe tronsonul Calea Târgoviștei, podul Mogoșoaiei, Teatrul Național, străzile Biserica Enei, Academiei, Colței, Piața Sf. Gheorghe până la bariera Moșilor.
Bucureștiul urmase exemplul Timișoarei unde primului tramvai tras de cai ieșise pe traseu în 8 iulie 1869, orașul fiind al treilea din lume, după New York (1825) și Paris (1854), unde au circulat astfel de vehicule. Apoi, din 1894 s-a inaugurat și prima linie de tramvai electrică, una din printre primele din Europa, care lega Oborul de dealul Cotrocenilor.
Și transportul în comun a fost o prioritate pentru primarul Pake Protopopescu, care a hotărât extinderea rețelei de tramvai și a impus condiții civilizate de transport pentru bucureșteni, printr-o ordonanță cu dispoziții care trebuiau respectate atât de personalul tramvaielor, cât și de pasageri, pentru păstrarea ordinii în vagoane.
Era interzis să urce mai mulți călători decât câte locuri erau pe bănci și pe platformă, nu erau primiți în vagoane cei îmbrăcați murdar, în stare de beție sau cei însoțiți de câini. Nu se admitea nimănui sa urce in tramvai cu tinichele sau ulcioare cu lichide, iar agățatul de vagoane sau de scări este strict interzis. Taxa de călătorie era de 30 de bani pentru toată linia, 20 de bani pentru două secții și 15 bani pentru o secție, și toți călătorii erau obligați să prezinte biletul la cerere, după cum scria istoricul George Potra.
Deși actul de concesiune prevedea alimentarea cu curent subteran, datorită infiltrărilor de apă, acesta a fost înlocuit cu curentul aerian. La 9 decembrie 1894 a fost dată în folosință prima linie electrică de tramvai pe o porțiune de 6,5 km, iar la 26 martie 1902 a fost pus în circulație tramvaiul cu aburi, între piața Victoriei și Bufet. „Societatea anonimă română de tramvaie și tramcare” a hotărât, în 1904, abandonarea tramcarului care nu mai era rentabil.
Alături de căruțe, trăsuri și birje, tramcare și tramvaie începuseră să circule și automobilele, primul a apărut în București în 1900 și a fost adus de industriașul Gheorghe Assan și circula cu 7-8 km/oră.
Pe la 1910 existau deja în București aproape 200 de astfel de vehicule, și apăruseră de câțiva ani și bicicletele, numite pe atunci ”velocipede”.
Cea mai vestită ciclistă a capitalei a fost Maria Mihăescu, “Mița Biciclista”, o tânără frumoasă și cochetă, care pornea pe bicicleta de acasă, o casă de lângă Biserica Amzei care există și astăzi, și pedala tacticos pe Calea Victoriei spre Piața Victoriei, al doilea Rond de la Șosea și înapoi, și făcea cuceriri sentimentale în rândul protipendadei bucureștene.
Surse
Cum arăta Bucureștiul și cum trăiau sau cum călătoreau bucureștenii, cum se făcea curățenie în oraș și care era pe la sfârșit de secol XIX atmosfera în Micul Paris. Documentar de Liliana Teică
Florian Georgescu, „Istoria orașului București”, Muzeul de Istorie a Orașului București, 1965
Ilustrații
Descrierea hărții: Este prezentat schematic, din față, Arcul de Triumf din București. Construit între 1921 și 1922 după proiectul arhitectului Petre Antonescu, simbol al victoriei României în Primul Război Mondial, acesta leagă simbolic Bucureștiul atât de vechea Romă – civilizația care a impus arcul ca simbol al victoriei, cât și de sora latină Franța, Arcul din Paris comandat de Napoleon constituind un model pentru cel din București.
Arcul de Triumf din București semnifică însă mai mult decât victoria în Primul Război Mondial, fiind semnul unirii tuturor românilor. Pe latura de vest a monumentului stă scris textul: GLORIE CELOR CE PRIN VITEJIA SI PRIN JERTFA LOR DE SANGE AU INFAPTUIT UNITATEA NATIONALA.
Pe fațada sudică, sculptorii Mac Constantinescu și Constantin Baraschi au dăltuit fiecare câte o reprezentare simbolică a Victoriei și stă scris: DUPA SECOLE DE SUFERINTE CRESTINESTE INDURATE SI LUPTE GRELE PENTRU PASTRAREA FIINTEI NATIONALE DUPA APARAREA PLINA DE SACRIFICII A CIVILIZATIEI UMANE SE INDEPLINI DREPTATEA SI PENTRU POPORUL ROMAN PRIN SABIA REGELUI FERDINAND CU AJUTORUL INTREGEI NATIUNI SI GANDUL REGINEI MARIA.
Medalioanele Reginei Maria și al Regelui Ferdinand stau la loc de cinste pe Arcul de Triumf. Pe fațada de nord se află medalioanele “Credința” și “Bărbăția” – opere ale sculptorilor Constantin Baraschi și Ion Jalea.
Monumentul nu este primul Arc de Triumf din Capitală, acesta fiind precedat de monumente temporare dedicate victoriei în Războiul de Independență sau împlinirii a 40 de ani de domnie a primului rege al României, Carol I.
Prezentarea ateneului în Enciclopedia României
Descrierea ilustrației: Fațada construcției este întoarsă spre apus și conține un peristil format din șase coloane ionice, care dau clădirii aspectul unui templu grecesc antic. Coloanele susțin un fronton triunghiular și au la bază un peron format din 8 trepte.
Intrarea principală este sprijinită pe opt coloane ionice, identice ca proporții cu cele de la templul Erechterion de pe Acropole. Din portic se intră în vestibul prin 3 mari uși de lemn. Deasupra ușilor se află cinci medalioane în mozaic reprezentându-i pe Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab si Regele Carol I. Cupola are 20 de ferestre cu lire și cununi și se află la 41 de metri de pământ. Domul acoperit cu zinc se termină cu un tripod după modelul monumentului lui Lysicrat din Atena închipuind urna învingătorilor.
În interior, din vestibul se ajunge la sala de sus prin 4 scări de marmură de Carara construite în spirală. Sala de conferințe și concerte de la etaj are 28,50 metri în diametru și 16 metri în înălțime cu o capacitate de 775 de locuri. Pe cuprinsul bolții acestei săli se află în medalioane denumirile diferitelor științe. Fresca din sală, finalizată în 1938 înfățișează istoria națională de la cucerirea romană până la regele Ferdinand.
Catedrala Sfântul Iosif
Descrierea ilustrației: Este prezentată schematic fațada Catedralei Sfântul Iosif din București. În stil gotic simplificat de tradiție italiană, fațada are o navă centrală mult mai înaltă decât cele laterale. Deasupra porții de intrare se este o rozetă cu raze de piatră ce descriu petale și un fronton cu 7 coloane.
Muzeul Țăranului Român
Ilustrare a stilului neoromânesc inspirat din fondul arhitectural tradițional, cu deosebire cel brâncovenesc, lucrarea se remarcă prin expresivitatea ansamblului compoziției completată cu utilizarea ponderată a elementelor decorative florale și zoomorfe. Zidăria aparentă de cărămidă roșie, marile ferestre reunite sub arcade, coloanele logiei, balustrada, elementele traforate, eleganta siluetă a turnului central cu imaginea foișorului amintind de clopotnițele vechilor mânăstiri conferă clădirii somptuozitatea măsurată a unui adevărat palat al artei.
Palatul CEC
Palatul este construit în stil eclectic, specific academismului francez. Imobilul se finalizează cu o masivă cupolă de sticlă și metal. Trăinicia clădirii este dată de intrarea încununată de un fronton în semicerc sprijinit de coloane în stil compozit. Alte cupole în stil renascentist acoperă patru volume de colț, decorate la rândul lor cu frontoane și steme.
Finisajele de excepție ale fațadelor și echilibrul volumelor s-au dovedit a fi extrem de rezistente în timp, dovadă că nici unul dintre cutremurele care au afectat Bucureștiul nu au lezat structura clădirii.
În interiorul edificiului, cupola sub formă de vitraliu, impresionantă prin dimensiune, adăpostea picturile murale aparținând lui Mihail Simonidi („Fortuna distribuind bunurile ei României în urma Independenței”,„Munca”). Din păcate, compozițiile aflate în principalele săli ale palatului nu mai există astăzi. A rămas totuși somptuoasa scară principal realizată din marmură și grilaje din fier forjat în formă de lauri.
Palatul Șuțu
Descrierea clădirii:
Palatul Suţu este una dintre cele mai vechi reşedinţe aristocratice din Bucureşti şi unul dintre puţinele imobile care au rămas nemodificate de mai bine de 150 de ani. A fost construit de Costache Suţu după planurile arhitecţilor Conrad Schwink şi Johann Veit între anii 1833 și 1835.
Interiorul palatului a fost proiectat în anul 1862 de Karl Storck, recunoscut sculptor şi artist decorator. A fost amenajată scara de acces la etaj, desfăcută monumental în două braţe, iar problema de perspectivă a fost deschisă prin montarea în peretele din faţă a unei oglinzi adusă de la Murano şi prinsă într-un frumos ancadrament. Deasupra oglinzii se află medalionul sculptat în lemn al Irinei Suţu, soţia proprietarului.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost perioada de glorie a Palatului Suţu, aici organizându-se primul bal al fiecarui an, în februarie. Grigore Suţu (1819-1893) şi soţia sa Irina, fiica marelui bancher Ştefan Hagi Moscu, s-au preocupat să păstreze ambianţa unei reşedinte aristocratice. Ei au adăugat marchiza susţinută de piloni de fier, creându-se astfel un elegant peron de intrare.
A fost reşedinţă particulară până la începutul secolului XX. Palatul Suţu a devenit noul sediu al Muzeului Municipiului Bucureşti începînd cu anul 1956. Restaurat între anii 1956 şi 1958, palatul se deschide pentru public la 23 ianuarie 1959. De atunci găzduieşte expoziţii legate de istoria oraşului Bucureşti, valorificând un patrimoniu de excepţie provenit din cercetări arheologice, donaţii şi achiziţii realizate cu fonduri asigurate an de an de Primăria Capitalei.
Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca
Descrierea clădirii: Construită în stil neobizantin, cu elemente românești, între anii 1923-1933, din inițiativa și sub supravegherea vrednicului de pomenire Episcopul Nicolae Ivan (1855-1936), acestei catedrale i s-a acordat, încă de la început, o importanță națională, ea fiind primul edificiu monumental în stil românesc după Marea Unire din 1 decembrie 1918. La sfințirea ei 5 noiembrie 1933 au fost de față patriarhul Miron Cristea, Regele Carol al II-lea, Marele Voievod Mihai, principele Nicolae, primul ministru Al. Vaida-Voievod, membri ai guvernului și mari demnitari ai Statului Român.