România în război

Un lucru mă zguduie mai mult decât aș putea spune și îmi aduce lacrimi în ochi: când îi întreb dacă suferă, îmi spun „Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor“, acesta e refrenul etern, fiecare viață măruntă și umilă e gata să-și dea și ultima picătură de sânge, numai să ajung eu „Împărăteasa tuturor românilor“. Sunt atâtea visuri nebunești pe lume – cred că tocmai cele nebunești împing omenirea la fapte mărețe. Domnul să le binecuvânteze strădania și suferința și fie să nu fie în zadar! Vederea lor te umple de umilință. De ce trebuie să se lase ei uciși ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulți, într-o zi pe care oamenii aceștia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce? Unul, groaznic rănit de un glonț dum-dum, era întins pe burtă, fiindcă nu putea sta în nici o altă poziție. A întors capul să se uite la mine – era foarte tânăr. „Rău m-au lovit, Mama Regina“, mi-a spus, „rău m-a lovit dușmanul!“ Cu lacrimi în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. „Mă doare, Mama Regina“ – iar apoi refrenul etern: „dar să trăiești Domnia Ta și să ajungi împărăteasa tuturor românilor.“ N-am putut îndura asemenea vorbe, pe următorul om asupra căruia m-am aplecat l-am văzut ca prin ceață din cauza lacrimilor.

(din primul volum al jurnalului reginei Maria)

Români !

Războiul care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre a zdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei și a învederat că pe viitor numai pe temeiul național se poate asigura viața pașnică a popoarelor.

Pentru neamul nostru el a adus ziua așteptată de veacuri de conștiința națională, ziua unirii lui.

De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și din plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul lui de veci.

În noi, în virtuțile, în vitejia noastră, stă putința de a le reda dreptul ca într-o Românie întregită și liberă de la Tisa până, la Mare, sa propășească în pace potrivit datinilor si aspirațiunilor gintei noastre.

Români!

Însuflețiți de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâți să înfruntăm cu bărbăție toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la lupta cu avântul puternic al unui popor care are credința neclintită în menirea lui.

Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbânzii. Cu Dumnezeu înainte!

Ostași!

V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare si cu inima plină de nădejde.

Veți lupta alături de marile națiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție să îndurăm însă greutățile și cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda va fi a noastră.

Arătați-vă deci demni de gloria străbună.

Dea lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slavi.

FERDINAND

Proclamația regelui Ferdinand, 28 august 1916

După lungi negocieri, în august 1916, Ionel Brătianu încheie cu francezii, englezii și rușii un tratat deocamdată secret în care ni se promit Transilvania, Banatul și Bucovina (luată de austrieci în 1775). O dată acceptat acest plan de către aliați, românii intră în război la 28 august (15 august pe stil vechi) 1916. Trecem munții, intrăm în Transilvania, la început, cum nu era apărată, pătrundem destul de adânc, suntem primiți cu flori și urale de românii din Transilvania, însă nemții aduc imediat divizii de pe alte fronturi, cu doi dintre mareșalii lor cei mai de vază, Mackensen pe de o parte, Falkenheim pe de alta, iar mica noastră armată, prost pregătită, prost înarmată, este de la început respinsă peste Carpați, în Muntenia; pe frontul de sud, la Turtucaia, suferim din partea armatelor bulgare și germane o teribilă înfrângere. Încetul cu încetul, pierdem toată Muntenia într-un adevărat dezastru militar, cu toată rezistența pe văile Jiului și Prahovei, până ce suntem respinși, la sfârșitul anului 1916, la granița dintre Muntenia și Moldova. Dar în acel moment se petrece o schimbare. Mai întâi vine iarna, francezii reușesc să ne trimită prin Rusia armament și instructori, iar în timpul iernii armata română se reface, astfel încât în primăvara și în vara lui 1917 putem rezista în mod victorios pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați. Uitați-vă pe hartă! Veți vedea că între Muntenia și Moldova, adică de la cotul Dunării și până la cotul Carpaților, este o regiune destul de strâmtă, deluroasă, unde s-au săpat șanțuri și se poate organiza apărarea. Și când, în iunie 1917, nemții încearcă ori să vină din Transilvania prin pasul Oituz, ori să atace de la sud, la Mărăști și Mărășești, sunt opriți de armata română și de bruma de armată rusă de pe acel front. Sunt victorii frumoase ale armatei noastre. Din păcate, vor fi oarecum fără viitor.

În Rusia se întâmplau, de mai multe luni, evenimente extrem de grave. Deja mișcarea revoluționară, căreia i se va zice bolșevică, a minat imperiul rus după aproape trei ani și jumătate de război, un război foarte dur, al cărui scop ostașii nu-l înțeleg și care face milioane de victime. Comunismul, cu un șef genial, Lenin, adus de nemți, într-un vagon camuflat, din Elveția în Finlanda, în 1917, reușește să infiltreze spiritul de revoltă în toată armata, în muncitorimea rusă. Marele imperiu țarist începe să fie șubrezit. Chiar ostașii care se luptă la Mărășești, alături de români, de multe ori fug, lasă arma și îi îmbie și pe români să dezerteze, fiindcă n-are rost să se bată, zic ei, pentru capitaliști. Cu toate că am oprit pe germani pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați, iată-ne, în toamna anului 1917, în fața unei Rusii aproape complet dărâmate, și cu riscul de a ne regăsi între două focuri.

Deja în martie abdicase țarul. Cu un guvern socialist în frunte cu Kerenski, se spera un fel de regim democratic, dar nu s-a putut opri descompunerea. Bolșevicii, deși minoritari, reușesc să ia puterea în Rusia la 7 noiembrie 1917 (25 octombrie pe stil vechi, de unde expresia „Revoluția din Octombrie"). Și încep imediat negocieri între guvernul bolșevic din Rusia și Germania. Situația micii Românii, care se reducea deocamdată la Moldova, cu tot guvernul refugiat la Iași, aflată între puterea germană și cea austro-ungară la apus și revoluția bolșevică la răsărit, devenise disperată. În momentul acela Ionel Brătianu își dă seama, sau crede, că am pierdut războiul, cedează locul celor care sunt dispuși să facă pace cu Germania, mai întâi mareșalului Averescu, unul dintre eroii războiului, dar care consideră, pe plan militar, că războiul ar fi pierdut și că, deci, la fel ca rușii, trebuie să facem pace cu Germania. Am semnat armistițiul la 9 decembrie 1917 (rușii semnaseră armistițiul la Brest-Litovsk cu patru zile înainte).

Apoi, după mai multe luni de negocieri, președinte al guvernului fiind conservatorul Alexandru Marghiloman, am semnat pacea la București, la 7 mai 1918.

Voi vorbi iarăși în nume personal. În toate cărțile noastre de istorie scrie că eram absolut siliți să încheiem pacea de la București, o pace foarte dureroasă pentru români: pierdeam Dobrogea, în favoarea Bulgariei, și o întreagă zonă de munte în favoarea Austro-Ungariei; tratatul cuprindea și alte clauze extrem de dure pentru țara noastră, făcând din ea o adevărată colonie economică a Puterilor Centrale. Or, exista o mică minoritate printre oamenii noștri politici (dau numai două nume: regina Măria și Take Ionescu) care erau de părere să nu cedăm și, dacă tot trebuie să ne retragem, atunci să ne retragem în Rusia cu mica noastră armată care era încă întreagă, se luptase bine. Nu era un plan nebunesc, poate că am fi influențat chiar viitorul război civil dintre albi și roșii, din Rusia, în favoarea albilor. Pe de altă parte, în momentul când noi semnam pacea de la București, americanii intrau deja în război și, numai după câteva săptămâni de la semnarea păcii noastre, soarta războiului se va întoarce în favoarea aliaților occidentali. Am semnat deci o pace în 1918, la doar câteva săptămâni înainte ca balanța să se încline de partea aliaților. Din iulie 1918, pe frontul de vest mai întâi, apoi pe frontul de sud, la Salonic, unde era o armată internațională sub comandă franceză, începe dărâmarea celor două imperii centrale; Imperiul Austro-Ungar capitulează la 3 noiembrie 1918, iar Germania la 11 noiembrie.

În momentul când armata franceză înaintează de la sud, cu viitorul mareșal Franchet d'Esperey, reluăm și noi armele, la începutul lui noiembrie 1918, așa încât ne-am găsit din nou alături de aliați abia la sfârșitul războiului.

Dificile negocieri de pace la Versailles

Pacea de la București din 7 mai 1918 ne-a îngreunat foarte mult sarcina la negocierile generale de pace care vor începe la castelul Versailles de lângă Paris. Aici iarăși manualele noastre de istorie prezintă lucrurile de cele mai multe ori inexact: se insinuează că Franța și Marea Britanie n-au mai vrut să respecte semnătura dată în august 1916, înainte de intrarea în război. E oarecum adevărat, dar uităm să precizăm motivul: din punct de vedere juridic ni se aducea învinuirea că noi nu respectaserăm înțelegerea din august 1916, care prevedea clar interzicerea de a încheia o pace separată, ceea ce noi am făcut.

Condițiile dramatice în care ne aflaserăm în noiembrie 1917 nu au fost considerate un motiv suficient ca să justifice capitularea noastră. Aliații puneau în paralel atitudinea Serbiei care, ocupată integral în 1915, nu făcuse totuși pace, ci își retrăsese armata prin Albania până la Adriatică, unde fusese îmbarcată pe nave engleze și franceze pentru a fi din nou trimisă pe front, la Salonic. Delegația noastră la tratativele de pace s-a găsit deci într-o situație foarte dificilă pentru a convinge pe Aliați să respecte clauzele acordului din 1916. La care s-a adăugat și o dispută privitor la granița dintre noi și sârbi în Banat, preferința fiind dată exigențelor sârbești. În fine, românii erau foarte reticenți în a accepta formulele propuse pentru garantarea drepturilor minorităților. Ionel Brătianu a părăsit conferința, lăsând altor partide sarcina de a isprăvi negocierile.

Filme documentare:

Valea Jiului in Primul Război Mondial - Război pe granița suferinței

"Pe aicea nu se trece!"

MĂRĂŞTI - O PROMISIUNE ONORATĂ

Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz - cele trei mari victorii ale Armatei Române în 1917

Primul război mondial - "Oameni în tranșee"

Calvarul soldaților români-Primul Război Mondial-Televiziunea Română

România în Primul Război Mondial. Ep.1: Șah la Rege

Lecturi suplimentare

România în primul război mondial

100 de ani de la Marele Război, Episodul 3. Românii și dilema neutralității: noi cu cine luptăm?

”Ostași, cu inima plină de nădejde vă salut azi pe voi, ostași din armata II-a care de mai multe luni ați opus o rezistență nebiruită tuturor încurărilor vrăjmașilor de a rupe liniile noastre. Voi stați aici la un post de onoare păzitori neobosiți ai hotarului Țării, expuși la atacurile unui vrăjmaș care în trufia lui crede că toți trebuie să se închine lui, că toate drumurile, toate ușile sunt deschise lăcomiei sale de stăpânire, prin vitejia voastră bărbătească l-ați învățat să priceapă „pe aci nu se trece”.

Am venit azi între voi să vă aduc prinosul meu de recunoștință pentru modul cum v-ați luptat până acuma și să împart acelor care s-au distins îndeosebi, răsplățile lor, dar mulțumirea mea vă îmbrățișează pe voi toți care v-ați condus ca niște ostași vrednici de dragostea ce Țara vă poartă, și de la care Țara și Regele vostru mai așteaptă multe fapte eroice.

Dincolo de ținuturile bogate dar pustiite acuma stau frații noștri și suferă sub jugul nemilos al unui vrăjmaș care fără cruțare a cotropit o mare parte a iubitei noastre Țări și care suge până la cea din urmă picătură de viață a unei populații chinuite și batjocorite în cele mai sfinte sentimente ale ei. Acolo zac sub țarinele sfințite de sângele lor mii de viteji care și-au dat viața pentru mărirea patriei, ei toți vă cheamă, ei toți așteaptă de la voi să goniți din pământul românesc armatele vrăjmașe, să înfigeți drapelele voastre victorioase iarăși în pământul strămoșesc.

Vă mai așteaptă lupte grele, căci drumul este lung, dar cu ajutorul lui Dumnezeu îl veți străbate ca biruitori.

Vouă fiilor de țărani care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun Eu, Regele vostru că pe lângă răsplata cea mare a izbândei care vă asigură fiecăruia recunoștința neamului nostru întreg, ați câștigat totodată dreptul a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-ați luptat. Eu, Regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da și o largă participare la treburile statului. Arătați – scumpii mei ostași – demni de încredere ce Țara și Regele vostru pun în voi și împliniți-vă ca până acuma datoria voastră cu sfințenie.

Să trăiască scumpa noastră Țară și viteaza ei armată, nădejdea și fala ei!”

http://www.filmedocumentare.com/regina-maria-a-romaniei/

 

Regina Maria, suverana cea mai iubită de Armata Română

Alex Mihai Stoenescu

Aleasă spre a fi viitoarea regina a României la vârsta de 17 ani, Maria Alexandra Victoria, viitoarea regina Maria a Românilor, era o englezoaica de rasa si provenea dintr-un mediu anglo-saxon foarte diferit si de atmosfera publica balcanica, si de cea franco-germana de la palat, în deosebi de austeritatea Casei regale prusace.

Prințesa adorată de armată

Căsătorită cu prințul moștenitor Ferdinand în decembrie 1891, Maria a fost nevoită să ducă o permanentă luptă cu regele Carol, care o izola total la Peleș și îi interzicea orice contact cu personalități politice sau culturale românești. "În tot timpul tinereții mele, cuvântul de ministru era sinonim cu capul răutăților", avea să scrie mai târziu regina. În numai câțiva ani de zile însă, dupa ce i-a născut pe Carol (1893), Elisabeta (1894) și Marioara (1899), principesa Maria se va înfățișa lumii ca una din cele mai splendide femei din Europa. Inteligentă și plină de vitalitate, Maria întruchipa totodată și idealul romantic al oricărui bărbat, fiind sănătoasă, nobila în atitudini și foarte femeie. În anii de izolare a suferit cumplit din cauza convingerii că a fost atrasă într-o capcană, că i s-a atribuit doar misiunea de a naște un moștenitor pentru Tronul lui Carol I, că își va distruge tinerețea și frumusețea într-un castel rece, spionată de servitoare și guvernante.

Bună călăreață, binecuvântată de la natură cu gust și cu o frumusețe ieșită din comun, Maria a fost repede adoptată de Armată, care în foarte scurt timp, mai ales după ce a fost numită comandant (proprietar) al Regimentului de cavalerie 4 Roșiori, a ajuns să o divinizeze. Respectul și supunerea pe care o arătau de timpuriu ofițerii acestei femei va conta enorm mai târziu: "Poate ca nu s-ar cădea să spun tocmai eu aceasta, dar simt ca-mi fac datoria față de neclintita lealitate ce mi-au arătat-o totdeauna. Ei alcătuiau o închegare de puteri pe care mă puteam bizui; erau credincioși, plini de închinare și de devotament. Mă admirau pentru îndrăzneala mea fără seamăn când eram calare, pentru neoboseala și curajul meu, și totodată simțeau în mine acea deplină și neînfricoșată credincioșie, care deosebește firea mea. Eram fericiți când eram laolaltă, la ei găseam o închinare și o slăvire spontană pe care n-o aflam aiurea".

Infirmiera bolnavilor de holeră

Legătura sufletească între Maria și Armată a fost extrem de puternică și nu s-a sprijinit  doar pe relația oficială dintre suveran și militari, ci pe fapte de război. În timpul Războiului balcanic, principesa Maria a lucrat în serviciul sanitar, îngrijind bolnavii din lagărele de holeră, riscându-și viața fără nici o rezervă, pentru ca apoi, deși acum era regină, să îngrijească la fel de riscant bolnavii de tifos din Moldova, în timpul primului război mondial. Arthur Gould Lee a descris plastic aceste gesturi ale reginei Maria: "Oamenii erau entuziasmați de exuberanța ei și îi admirau spiritul, în special curajul incredibil dovedit în timpul războaielor balcanice din 1913, când nu numai că a trecut nepăsătoare prin tranșeele din prima linie, sub bătaia focului, dar a manifestat un dispreț neînfricat, ieșit din comun, față de bolile contagioase din spitale. Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la capătul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mână ore întregi pe tânărul muribund, spunându-i cu toată sinceritatea ca ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârșitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei până când își dădea sufletul".

În octombrie 1917, pe frontul din Moldova, regina s-a încadrat, purtând uniforma de ofițer, în sectorul de front Cireșoaia în fata cotei 443, pe linia întâi, în prima tranșee, la 200 metri de inamic. A fost vocea cea mai hotărâtă pentru rezistență și ofensivă pe frontul din Moldova și, dacă studiem cu atenție memoriile ei, personalitatea care a decis în cele din urmă intrarea României în război de partea Antantei.

Pe ultimul drum, militarii au onorat-o

În perioadele când locuia la Cotroceni, ofițerii regimentului său scoteau unitatea la instrucție în fiecare zi și în fiecare zi, timp de ani de zile, la o oră precisă, Maria urmarea de la fereastră defilarea în onoarea ei. Este interesant de remarcat că figura reginei Maria nu a fost nici o clipă alterată de regimul comunist, iar în armată a continuat să fie cultivată în spiritul vechi al cultului eroilor, alături de mareșalii Prezan și Averescu, în ciuda cenzurii și terorii regimului Ceaușescu. În programa școlară a liceelor militare de la Câmpulung Moldovenesc și Alba Iulia  se predau informații asupra atașamentului reginei noastre față de armată; în cadrul lecțiilor cu circuit închis ale activului Ministerului Apărării Naționale și Ministerului de Interne, istorici ca Mihai E. Ionescu, Ioan Talpeș sau Răzvan Theodorescu țineau conferințe cu tema: Viața și opera reginei Maria "întregitoare a neamului românesc".

Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pământ și patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată nici unui alt om.

În biografia acestei femei proeminente se află și un gest care întregește personalitatea sa unică: la 26 martie 1926, de Bunavestire, regina Maria a trecut la ortodoxism. Într-o ceremonie desfășurată la palat, ea s-a spovedit, a fost dezlegată de patriarhul Miron Cristea și a fost primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române.

În clipa morții, survenită la 18 iulie 1938, patriarhul Miron Cristea va rosti o scurtă rugăciune și va închide cu un gest blând acei ochi superbi. Apoi va rosti cuvintele memorabile: “În tot cazul, se va putea spune ca a fost o femeie care și-a trăit viața intens".

NOTE

  1. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. 2, Ed. Eminescu, București 1991.
  2. Arthur Gould Lee, Elena, Regina-mama a României, Ed. Humanitas, București 2000.
  3. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. 3, Ed. Eminescu, București 1991.
  4. Principesa Martha Bibescu, Doua portrete. Ferdinand al României. Anatole France, Ed. Cultura Națională, București 1930.

 

Războiul Reginei Maria

Andreea Lupşor

„Vai, de ce nu sunt eu rege?”, exclamă Regina Maria într-un moment de sinceritate intimă, în jurnalul ei. Exasperată de tot și de toate, de problemele războiului, de modul în care guverna Brătianu, de slăbiciunea și ezitările lui Ferdinand în fața sfătuitorilor săi, Regina Maria se gândește ce-ar face ea dacă ar fi în prima poziție de putere din țară. Dar nu e; așa că face ce-i stă în putință, iar acest jurnal stă mărturie pentru activitatea bogată a Reginei în primul an de război, în cele mai grele luni de conflict, când totul merge prost: intrarea entuziastă în război; dezastrul de la Turtucaia în fața inamicului bulgar, subestimat; apoi imposibilitatea de a opri avansul german și retragerea forțată la Iași, părăsind Bucureștiul. Și, între toate, cea mai grea tragedie care-ar fi putut să o lovească pe Regină: micul prinț Mircea, în vârstă de doar trei ani, se îmbolnăvește de febră tifoidă și, după o agonie de câteva săptămâni, a sa și a mamei lui, moare.

„Soarele strălucește și va fi război!”

Regina Maria și-a început însemnările zilnice în toamna anului 1914, la moartea Regelui Carol. Scrie câteva zile în jurnal, dar renunță; reia ulterior scrisul, nu întâmplător, în ziua intrării României în război. Era un moment istoric, iar ea, Regina, avea să joace un rol hotărâtor în evenimentele ce vor urma. Maria era hotărâtă de la început să nu stea deoparte, să nu se mulțumească doar cu un rol secundar; credea în victorie, în șansa României de a-și îndeplini idealul național prin război, precum și în forțele proprii.

Regina Maria începe, așadar, un jurnal, în care scrie aproape zilnic pe parcursul războiului. Publicate în premieră de Editura Humanitas, însemnările Reginei din anii 1916-1917 ne oferă o perspectivă unică asupra evenimentelor din sânul familiei regale. Și este o perspectivă avizată, căci Regina a fost implicată de la început în deciziile importante, fiind printre puținii care au știut dinainte de intrarea României în război: „M-am trezit azi-dimineață știind ce va veni – știu de multe săptămâni – sunt printre puținii care știu –, am purtat secretul groaznic în mine și nu am vorbit de el, fiindcă nu trebuia să mai știe nimeni.” [însemnare din 14/27 august 1916, ziua intrării României în război]

Maria a scris despre tot – zvonurile de pe front, moralul populației, munca nu întotdeauna ușoară pe care și-o asumă; scrie fără jenă și despre Ferdinand, pe care îl laudă și îl critică, despre fiul ei Carol, despre Brătianu și guvernul său, despre conducerea militară și ineficiența ei, despre caracteristicile politicii autohtone și despre români în general („românilor mei nu le stă în fire să fie ordonați, preciși și practici”). Nimic nu-i scapă Reginei, totul e notat, iar jurnalul devine un document istoric deosebit.

Regina Maria pe frontul de acasă

Marele Război nu s-a purtat doar pe front, cu arma în mână. Cei rămași acasă au avut propriile lupte de purtat, împotriva greutăților, a fricii constante și a durerii cauzate de război. Acasă, Regina Maria a făcut tot ce-a putut și s-a luptat cu armele pe care le avea la dispoziție. A organizat un serviciu de ambulanță, pentru care se străduiește să strângă bani; s-a ocupat de organizarea spitalelor, mai întâi la București, apoi la Iași; a mers de multe ori în vizite la spitale, a vorbit cu sute, chiar mii de soldați răniți, pe care îi consolează, le oferă cadouri, un zâmbet și o fărâmă de speranță. Prin cunoștințele sale din străinătate, în Franța, Marea Britanie sau Rusia, a reușit să obțină donații pentru aprovizionarea spitalelor și pentru trimiterea de cadouri soldaților de pe front. În tot acest timp, a rămas la curent cu deciziile politice și militare, cu care nu era întotdeauna de acord, și a încercat să-l motiveze pe Ferdinand să se impună: „Nando se agață din răsputeri de Statul lui Major, care l-a prins cu totul în mreje, dar eu, ca și ceilalți, îmi dau seama că adevărata boală nu se poate vindeca dacă nu tăiem partea bolnavă, iar Nando nu vede care e partea bolnavă, deși, atâta timp cât ea rămâne neatinsă, lucrurile nu se vor schimba în bine. Cei care au interesul să-și ascundă greșelile mai degrabă ar vedea țara înfrântă decât să îngăduie să vadă și alții ce au făcut – sau, mai degrabă, ce nu au făcut; de aceea îl mint pe Nando și îl pun să-i numească pe prietenii lor netrebnici în funcții pe care ar trebui să le primească oamenii cu adevărat capabili, ca nu cumva prietenii cei netrebnici să le devină dușmani și să-i dea în vileag! Au țesut o pânză atât de deasă, că Nando nu se mai poate desprinde din ea. Vai!” [însemnare din 11/24 noiembrie 1916]

„Fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor”

Credința puternică a Reginei în victorie sau, în momentele de cumpănă, chiar și numai în nevoia de a da totul, de a lupta până la capăt, până la ultimele forțe, a jucat fără doar și poate un rol esențial pe tot parcursul războiului. Căci Maria a insuflat această credință și speranță tuturor persoanelor cu care s-a întâlnit, și mai ales soldaților. Bolnavi, răniți sau chiar pe moarte, soldații români pe care Regina îi vizitează în spitale își exprimă cu toții aceeași dorință: prin sacrificiul lor, Maria să aibă șansa de a ajunge „Împărăteasa tuturor românilor”. Redăm, în acest, sens o însemnare emoționantă din 30 august/12 septembrie 1916:

„Toți mă salută cu o bucurie aproape emoționantă, de aceea cred că vizitele mele nu sunt inutile. Le aduc flori, dulciuri, țigări. Cu cei mai grav răniți stau ceva mai mult. Nu se plâng mai deloc. Un lucru mă zguduie mai mult decât aș putea spune și îmi aduce lacrimi în ochi: când îi întreb dacă suferă, îmi spun «Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor», acesta e refrenul etern, fiecare viață măruntă și umilă e gata să-și dea și ultima picătură de sânge, numai să ajung eu «Împărăteasa tuturor românilor.» [...] De ce trebuie să se lase ei uciși ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulți, într-o zi pe care oamenii aceștia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce? Unul, groaznic rănit de un glonț dum-dum, era întins pe burtă fiindcă nu putea sta în nicio altă poziție. A întors capul să se uite la mine – era foarte tânăr. «Rău m-au lovit, Mama Regina», mi-a spus, «rău m-a lovit dușmanul!» Cu lacrimi, în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. «Mă doare, Mama Regina» – iar apoi refrenul etern:«dar să trăiești Domnia ta și să ajungi împărăteasa tuturor românilor»”.

„S-a dus... pentru totdeauna”

Însemnarea din 3/16 octombrie, ziua de naștere a lui Carol, conține o descriere pe larg a Principelui, interesantă din perspectiva evoluției sale ulterioare. Mai există însă o frază care, la început, nu atrage atenția. Regina notează că fiul ei cel mai mic, Mircea, e bolnav. Era începutul agoniei pentru Maria.

Însemnările din cele două săptămâni de boală ale prințului Mircea sunt sfâșietoare. Ceea ce părea a fi inițial doar o răceală se dovedește a fi febră tifoidă, iar copilul poartă propriul război împotriva bolii. Pe parcursul mai multor zile, Maria scrie cum copilului ba îi este foarte rău, ba își revine; doctorii sunt ba sceptici, ba optimiști. „Ce se va întâmpla? Îmi va lua soarta copilul? Cum voi îndura? Cum poți îndura așa ceva?”, se întreba Regina. În cele din urmă, pe 20 octombrie/2 noiembrie, micuțul Mircea moare, după un chin prea lung. Chiar și în acele zile, Regina găsește puterea de a scrie în jurnal și, mai mult, de a descrie acele clipe. Aceste fragmente, teribil de dureroase, reprezintă însă punctul culminant al Jurnalului, eclipsând toate celelalte relatări despre război.

După această tragedie, încă una: la nici o lună după moartea Prințului Mircea, pe care Maria decide să-l înmormânteze în curtea Cotroceniului, familia regală e nevoită să plece din București și să se refugieze la Iași. Regina Maria, îndurerată, deplânge soarta țării, aflată într-un moment critic, a Bucureștiului, a casei de la Cotroceni, și, mai presus de toate, soarta mormântului proaspăt săpat în curtea palatului, pe care trebuie să-l părăsească.

Urmează exilul, deznădejdea, neliniștile cauzate de soarta incertă a aliatului din Est, o Rusie în pragul Revoluției, apoi primăvara aducătoare de speranță. Războiul încă nu se terminase.

Jurnal de război. 1916-1917

Ediție îngrijită de Lucian Boia

Citește despre Regina Maria și pe http://www.familiaregala.ro/istorie/regina-maria

Și amintirile din toamna și iarna anului 1916 ale Margaritei Vulcănescu http://www.cuvantul-ortodox.ro/margarita-ioana-vulcanescu-pagini-inedite-de-jurnal-din-timpul-primului-razboi-mondial-la-ce-a-folosit-atata-sange-varsat-in-zadar-mi-e-necaz-pe-lasii-pe-miseii-care-s-au-vandut-si-pe-ei-si-au/

Primul război mondial în literatură, cinematografie și memorialistică

http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/evenimente/Bibliografie_concurs_WWI.pdf

Viața pe front, povestită de veterani copiilor https://www.totb.ro/viata-pe-front-povestita-de-veterani-copiilor/

Războiul în mărturiile vremii

Memoriile Generalului Gârbea – Bătălia de la Mărășești

La 9 august 1917, inamicul a declanșat un puternic atac în zona Șușița, fiind oprit de unitățile românești din cadrul Armatei 1.

Pentru a doua zi, era prevăzut contraatacul ordonat de comandamentul Armatei 1. „Ordinul,” scrie domnul general Gârbea, „nesocotea pierderile și oboseala trupelor din diviziile care trebuiau să susțină atacul. Generalul Rășcanu (comandantul Brigăzii 15 artilerie) aprecia că pentru scopul propus, atât mijloacele, cât și timpul erau insuficiente. Nici Regimentul 18 obuziere, ce va veni noaptea la Mărășești, nici Regimentul 23 artilerie nu avea timp să-si regleze tragerile pentru o pregătire eficace a atacului, precum și barajele ce vor trebui dezlănțuite la contraatacurile inamice.

De asemenea, nu au putut fi identificate și precizate în teren obiectivele (automatele) inamice. El propune ca ora atacului să fie în după-amiaza zilei de 10 august".

În continuare, generalul Gârbea relatează că în noaptea de 9 august a fost trimis la unitățile Regimentului 13 artilerie și Regimentului 18 obuziere cu ordinul de contraatac pentru a doua zi și să dau explicațiile pentru obiectivele și legăturile cu Regimentul 34 infanterie".

„Aici, la Regimentul 34 infanterie am întâlnit pe renumitul comandant al Batalionului 1, maiorul G. Mihail, care mă cunoștea deoarece avea un frate ofițer artilerist, coleg cu mine. După ce îi spun rostul venirii mele, îmi arată dispozițiile luate pentru contraatacul de a doua zi, iar eu i-am descris zona grupării care îl va susține și barajele pregătite. Mi-a descris obiectivele inamice și l-am rugat să le transmită grupării care va trimite un ofițer de legătură.

Maiorul se temea de rușii cu care făcuse legătura, dar care erau îndoielnici și mi-a vorbit de oboseala ostașilor care au venit în marș forțat de la Nămoloasa și au înlocuit pe ruși la Șușița.

L-am văzut si pe fratele meu, sergentul Manole Gârbea, care dormea frânt de oboseală, după o zi de luptă. Era alături cu un sanitar, prieten din copilărie. Mi-au vorbit de pierderile mari din timpul zilei și de intrarea în grabă în lupta, în locul rușilor.

Nu i-am mai văzut apoi, deoarece maiorul Mihail a fost grav rănit și evacuat, iar fratele meu a fost rănit și a căzut prizonier.”

„În dimineața zilei de 10 august” continuă generalul Gârbea „sosește la Divizia 9 colonelul Rasoviceanu, comandantul Regimentului 9 vânători. Fusese în liniile avansate și recunoscuse sectorul. Mă cunoștea din anul precedent și l-am condus la generalul Rășcanu, care l-a orientat asupra manevrei focului de artilerie. Colonelul era foarte îngrijorat din cauza timpului insuficient pentru pregătirea atacului. Spunea că merge la moarte sigură , câmpul de lupta fiind împânzit cu mitraliere dușmane. Apoi, punându-mi mâna pe umăr, îi spune generalului, referindu-se la mine: L-am cunoscut la Neajlov, nici acolo nu a fost ușor, dar nu erau cuiburile de mitralieră care îmi vor secera vânătorii. După care a plecat.

Pregătirea de artilerie a început la ora 14.00, după ce încă de dimineață s-au efectuat trageri de reglare a tirului, de ambele părți.

Atacul a fost inițiat de Regimentul 34 infanterie, aflat la dreapta Diviziei 9, dar se lansează singur, deoarece rușii nu se mișcă. Nici Regimentul 36 infanterie, aflat la centru, nu poate înainta prea mult, din cauza forțelor slăbite după eforturile din ajun.

În câmpia deschisă, netedă a sectorului de atac, după ce artileria noastră a lungit tragerea, mitralierele inamice seceră luptătorii regimentului.

La stânga Regimentului 9 vânători se lansează cu însuflețire și progresează spre Șușița, dar cu pierderi grele. Nici în sectorul Diviziei 5 progresiunea nu a fost mai mare și satul Doaga nu a putut fi cucerit. Numai dreapta Diviziei 9 a atins, prin Regimentul 34 infanterie, obiectivul sau, Șușița, dar tot cu pierderi mari.

Întunericul pune capăt unui contraatac, numit atunci exagerat contraofensivă. Căderea nopții și focul celor 36 de baterii ale noastre împiedică pe inamic să avanseze.”

Experiența războiului arătase, și bătălia din 10 august a confirmat încă o data, că atacurile insuficient de pregătite duc la pierderi inutile. Este greu de înțeles cum comandantul Armatei 1, generalul Constantin Cristescu, care era artilerist, a subapreciat puterea de foc a unui inamic instalat ofensiv în teren, posedând mijloace tehnice superioare. În aceste condiții a ordonat o contraofensivă pripită, care a eșuat.

Dar era numai una din luptele de la Mărășești..

În zilele care au urmat, bătălia a continuat, încheindu-se cu victoria noastră în cea mai mare angajare militara de pe frontul român al primului război mondial.

Din jurnalul generalului de divizie Ion Rașcu

„În fine sorţul s-a aruncat!" - este aserțiunea cu care generalul de divizie Ion Rașcu își începe Jurnalul său de front. Militar de carieră, generalul Rașcu face o analiză pertinentă asupra dotării armatei române:

"În privința armamentului și munițiilor suntem aproape în starea în care ne-a surprins războiul european; germanii, de unde ne aprovizionam, nu ne-au mai dat nimic; Înțelegerea [Antanta - n.n.] și mai ales rușii, tot așa, nefiind sigure de noi. În țară, cu arsenalul și puținele fabrici ce avem, n-am putut face mai nimic. Acum se vede ce bine ne-ar fi prins dacă generalul Averescu ar fi făcut din Arsenalul nostru o sucursală a fabricii Krupp cum manifestase intenția când era Ministru de război în Cabinetul Sturdza ( 1907), dar atunci a țipat toată lumea din opoziție în contra acestei idei și a rămas baltă. Astăzi am fi avut în țară o fabrică pentru tunuri și muniții bine utilată, cu însemnate aprovizionamente de materiale și cu lucrători naționali bine dresați în toate ramurile acestei industrii".

Nici echiparea armatei nu era de invidiat, deoarece, aprecia generalul Rașcu „cu îmbrăcăminte și încălțăminte stăm încă și mai rău, căci ce avem s-a uzat din cauza concentrărilor în permanență a mai multor contingente, care au lucrat continuu la diferite lucrări de întărire în munți și pe malul Dunării ".

În fine, cu moralul de asemenea este de observat că entuziasmul prim s-a cam tocit din cauza încordării în care am fost ținuți timp de doi ani; mai ales contingentele de completare și rezervă erau foarte nemulțumite, văzând că degeaba sunt concentrate de atâta timp și acasă le mor nevestele și copiii de foame, ajutoarele date familiilor luptătorilor fiind foarte slabe. "

,,Din ziua de 9 octombrie, de când am expediat Cartierul meu peste Dunăre, n-am mai avut popotă; am trăit cu pâine veche, pesmeți, brânză și ceai, iar când am putut avea o fiertură de carne și aceea a fost gătită ca vai de ea. Una din aceste demâncări, gătită cu varză veștedă, mi-a dat ieri o teribilă intoxicație cu toate urmările ei.

S-au împlinit azi două luni de campanie în Dobrogea, în care timp am pierdut mai toată această provincie, ni s-a capturat infanteria a trei divizii în Turtucaia și ni s-au ruinat complectamente alte patru divizii; toate acestea grație tovarășilor noștri ruși care, în loc să ne vie în ajutor cu 200. 000 oameni, cum am cerut, abia ne-au trimes două divizii de infanterie și una de cavalerie, un total de 30.000 și acesta venit prea târziu."

Degringolada în care se afla armata română pe Frontul Dobrogean se datora și unor ofițeri superiori care preferau retragerea din fața inamicului, împreună cu trupa din subordine.

,,Am primit un raport de la Divizia a 2-a prin care cere trimiterea în judecată a coloneilor Cratero și Vlădescu, ambii comandanți de brigadă de infanterie în acea Divizie, pe motivul că și-au părăsit postul, trecând Dunărea cu o parte din trupele lor. Acești doi colonei, pe când se retrăgeau de la Cernavodă, ajungând la Hârșova, fiecare cu câte un batalion și găsind mijloace, s-au îmbarcat cu trupă cu tot și au trecut Dunărea, lăsând restul trupei fără conducere și toată artileria diviziei fără nici o protecție. Desigur, că și generalul Socek, comandantul Diviziei lor, își are partea lui de vină în această afacere căci, dacă ar fi căutat să-i întâlnească zilnic și să se fie mereu în apropierea brigadelor sale, ar fi împiedicat comiterea acestei crime din partea lor" - nota Rașcu în ziua de 17/30 octombrie 1916.

Militar de carieră, educat în spiritul devotamentului fată de Țară și Tron, generalul Rașcu nu a rămas insensibil la suferința familiei regale cauzată de încetarea din viată a principelui Mircea

(24 octombrie/6 noiembrie 1916). Telegrama trimisă este edificatoare în acest sens:

"Cu adâncă mâhnire, Diviziile române din Dobrogea au aflat marea nenorocire ce a lovit pe Majestățile Voastre prin pierderea prea ilustrului nostru Principe Mircea și cu inima strânsă depun la picioarele Voastre respectuoasa expresiune a durerii lor, rugând cerul să mângâie pe Majestățile Voastre cu deplin succes în marea operă națională întreprinsă"

La începutul lunii decembrie 1916, Ministerul de Război se mutase la lași, iar Marele Cartier General, la Bârlad. De la Iași, generalul Rașcu s-a îndreptat spre Botoșani unde își trimisese trăsura de bagaje pentru a se echipa în vederea plecării sale în Rusia ( 11/24 decembrie 1916).

După un drum de trei ore, "pe o foarte bună șosea" generalul Rașcu a ajuns la Cernăuți, unde "Ca politeță m-am prezentat generalului Kaledin (cazac de origine), comandatul Armatei a 8-a. Acesta este un om impunător ca fizic și foarte sever, după cât spun subalternii săi. M-a primit foarte afabil și m-a invitat la dineu. S-a interesat despre posibilitatea de a se reorganiza oștirea noastră și s-a bucurat când i-am spus că am retras toată populația militară din teritoriul ocupat, așa că putem reface, ca oameni, de două ori armata noastră, pe 15 divizii, căci nu avem mai multe arme și artilerie. De la el am aflat că germano-bulgarii au ocupat toată Dobrogea (cât trebuie să jubileze bulgarii!). "

Campania anului 1916 s-a încheiat cu rezultate dezastruoase. După aprecierile viitorului mareșal al României, Ion Antonescu „În patru luni pierdusem: moralul și avântul, trei sferturi din țară; Capitala, cea mai mare parte din bogăția noastră națională - petrol, vitele și depozitele de cereale - și 400. 000 oameni - 100. 000 prizonieri, 150. 000 morți și răniți rămași în mâna inamicului și 150. 000 răniți evacuați în Moldova - din cei 650.000 care formau armatele de operațiuni"

Românii pierduseră totul "afară de credința nestrămutată, în triumful dreptății și setei de răzbunare contra acelora care, ca amici și inamici călcau în picioarele lor trupul sacrificat, însângerat și dezarmat al întregii Țări. "

România liberă, redusă la teritoriul Moldovei dintre Carpați și Prut, trăia unul dintre cele mai dramatice și critice momente ale existenței sale istorice.

A fost nevoie de o extraordinară concentrare a energiilor naționale îndreptată spre un singur scop: pregătirea pentru reluarea luptelor împotriva ocupantului străin și asigurarea triumfului idealului național pentru care țara intrase în război. Speranța tuturor românilor era Armata. La Mărăști, Mărășești și Oituz, prin eroismul și jertfele sale, prin abnegația și imensa dăruire pentru Țară și Neam, Armata Română a făcut ca speranța să devină împlinire.

Sursa:

https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=5&ved=0ahUKEwj-nvTjy87ZAhXPLVAKHX1RByAQFghSMAQ&url=http%3A%2F%2Fbiblioteca.cimec.ro%2Freviste%2FCronica-Vrancei%2Fdl.asp%3Ffilename%3D07-Cronica-Vrancei-VII-2008-06.pdf&usg=AOvVaw2_yT3wa6SNn-vnGsNMlaHn

Mărturii deosebite de pe vremea ocupației (Primul Război Mondial)

„Am luptat în regimentul doi Cloșca, numit pe front până în ziua de 27 noiembrie, când am căzut prizonieri în apropierea râului Grigor, județul Prahova. Dușmanul ne înconjurase din toate părțile și noi voiam să spargem cercul. N-am putut, cu toate sforțările noastre, pentru că nemții erau mulți și din toate părțile. Am stat închis în Ploiești, în Școala primară. Acolo am stat nouă zile și nouă nopți, fără să ne dea o bucățică de pâine, decât apă rece. Păduchii se înmulțeau din zi în zi. În școală făceau focuri din băncile copiilor, unde ne păleam cămășile, ca să moară păduchii. Încep să ne dea la patru inși câte o varză albă. Trecând trei zile, ni se da câte un pesmet de fiecare prizonier, iar după alte trei zile, ne dădeau la cinci prizonieri, o pâine.

Din cauza păduchilor și a mizeriei ce am îndurat, s-a ivit între noi o boală numită tifos, care a prăpădit foarte mulți: de la 30 – 40 pe zi. Îngropatul se făcea câte 30 – 40 de morți la un loc, fiind cărați cu căruțele care trăgeau la marginea gropii unde se răsturnau, apoi se trăgea pământ pe ei. M-am îmbolnăvit și eu. Mă durea capul și nu știam nimic de mine. Eram așa de slăbit, că nici din pat nu mă puteam da jos.

La 1 aprilie, am fost luat de turci și trimis în țară la ei. Am trecut Dunărea peste pontoane, în Bulgaria. La stație, bulgarii ne așteptau cu brațele pline de pietre. Cum a oprit trenul, au început să dea în noi cu ele. Santinelele turcești abia au putut înlătura pe bulgari.

Ne-au dus la Adrianopol, pe urmă, la Constantinopol și de aici cu trenul, spre Bagdad, până la localitatea Alep (Alep este un oraș din Siria, cu cca 1,7 mil. locuitori astăzi, n.r.). Ne-au dat jos, punându-ne la săpat tuneluri pe sub munte. Erau acolo fel de fel de oameni: români, ruși, italieni, sârbi, francezi, englezi, indieni și chinezi. Mâncam pâine și o porție de pilaf îndulcit cu smochine. De prin munte, mâncam poame ca portocale, smochine, roșcove.

Soldații se îmbolnăveau de căldură. Mulți mureau, dar cu toate că erau îngropați adânc, hienele îi scoteau și-i mâncau.

Din Constantinopol am scris o carte poștală pe care am trimis-o acasă la mine, dar n-au primit-o ai casei.

Venit acasă, m-am îmbolnăvit și am zăcut un an și jumătate și am rămas cu un tușit, după cum mă vezi.”

Mărturie făcută de țăranul Toma Ismană din satul Izvorul Aneștilor, jud. Mehedinți, în anul 1937, lui V. Vârcol, care atunci era insp. general școlar. Toma Ismană fusese ostaș, prizonier sub ocupație.

Ilustrații

Luptele Primului Război Mondial în România și linia frontului în 1916-1917

Luptele Primului Război Mondial în România și linia frontului în 1916-1917Descrierea ilustrației:

este prezentată harta României de la arcul Carpaților până la Dunăre.

Zona cu linii vălurite reprezintă Marea Neagră. Zona neagră reprezintă Munții Carpați.

Liniile întrerupte reprezintă granițele, linia groasă reprezintă Dunărea.

Linia dublă reprezintă linia frontului în iarna lui 1916, liniile subțiri reprezintă fronturi temporare iar săgețile reprezintă direcția de înaintare a frontului.

Cercuri negre sunt orașe importante, cercul negru înconjurat de un cerc subțire este Bucureștiul.

Stele reprezintă locația bătăliilor de la Oituz, Mărășești și Mărăști

Harta în format digital și legenda ei pot fi descărcate de pe site.