Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Marea Unire din 1918
Dar pe teren, lucruri mari se împliniseră. A existat în acel moment istoric o împrejurare extraordinară, anume că pe de-o parte, din cauza revoluției bolșevice, Basarabia a putut mai întâi să se desprindă de ansamblul rusesc, iar apoi Sfatul Țării de la Chișinău să voteze, la 27 martie (9 aprilie) 1918, unirea cu România; de cealaltă parte, după prăbușirea Dublei Monarhii, Marea Adunare Națională a Românilor din Transilvania, Banat și Crișana să voteze la 18 noiembrie (1 decembrie) unirea cu România. Consiliul Național din Bucovina făcuse același lucru cu trei zile în urmă. Astfel, în chip aproape miraculos, se întregise țara și spre răsărit și spre apus.
În timpul lungilor negocieri de la Versailles (1919-1920), a intervenit încă un eveniment neprevăzut: în Ungaria, în martie 1919, preia puterea un guvern comunist în frunte cu Bela Kun. Prăbușirea țării era desigur dramatică, dezastru militar, teritoriu redus la mai puțin de jumătate, astfel încât Ungaria devenise terenul ideal ca să prindă comunismul răspândit în lumea întreagă de Moscova, după victoria revoluției în Rusia. Guvernul Bela Kun nu se mulțumește să ia pe plan intern toate măsurile pentru instalarea comunismului, dar în iulie 1919 îndrăznește să lanseze armata ungară într-un atac pentru a încerca să reia Transilvania de la români și, după unele surse, să facă joncțiunea cu trupele bolșevice de pe Nistru. Atunci armata română intră în Ungaria și, cu toate că franco-englezii ne interzic să înaintăm mai departe, pentru o dată nu ascultăm de marile puteri și mergem să ocupăm Budapesta (4 august 1919). Ungurii onești recunosc și azi că ne datorează salvarea de comunism în 1919, și că datorită șederii noastre timp de trei luni la Budapesta s-a putut instala un guvern ungar relativ democratic, cu amiralul Horthy în fruntea statului, ca regent, adică șef provizoriu al statului în lipsa regelui (fiindcă românii, slovacii, sârbii și croații nu permiseseră acestei Ungarii să redevină regat sub coroana fostului împărat Carol, care succedase în 1916 unchiului său, Franz-Joseph). Ocupăm deci Budapesta și împiedicăm în acest fel apariția comunismului în centrul Europei timp de douăzeci și ceva de ani. E un lucru pe care trebuie să îl ținem minte, o realizare a guvernului de atunci al lui Ionel Brătianu.
Înfăptuirea României Mari, dintr-o dată, în decembrie 1918, reprezintă un vis secular al românilor de a se afla împreună din Banat până la Nistru. Această Românie Mare e o țară care se naște cu dificultăți uriașe — trebuiau să se adune și să se gospodărească împreună oameni care nu s-au aflat niciodată sub aceeași cârmuire. Ceea ce-i unește pe toți românii este faptul de a vorbi aceeași limbă. Am mai spus că suntem poate singura țară din Europa, în afară de micile țări, al cărei sentiment național este exclusiv întemeiat pe faptul că vorbim aceeași limbă „de la Nistru până la Tisa". Lucru care nu se-întâmplă în alte țări unde sentimentul național s-a clădit de veacuri, încetul cu încetul, în jurul unei istorii comune. La noi, cimentul este limba. Iar părerea mea este că această unire pe care am făcut-o în 1918 a fost excepțional de bine reușită. Văzând ce greutăți au avut cehii și slovacii ca să păstreze o singură țară sau drama celor din fosta Iugoslavie (nu numai acum, ci în întreaga perioadă interbelică), atunci trebuie să recunoaștem că această unire a românilor, prima din istoria lor, s-a realizat în mod miraculos. Un singur exemplu: Ionel Brătianu avea un prestigiu imens și se bucura și de deplina încredere a regelui Ferdinand (cei treisprezece ani cât au fost împreună la putere au reprezentat unul din marile momente de împlinire ale istoriei noastre). Înțelegând Ionel Brătianu că era nevoie de un ardelean ca să cimenteze unirea și ca să ne reprezinte la Paris când ni se făceau dificultăți din cauza păcii de la București, a acceptat un prim-ministru ardelean, pe Vaida-Voievod. La tratatul de la Trianon s-a dus deci să negocieze un ardelean, nu un om de la București. Prin urmare, am fost extrem de liberali în sensul acesta, am reușit să unim în mod foarte concret cele patru-cinci provincii care fuseseră înainte despărțite.
Pacea cu Ungaria nu s-a semnat la Versailles, în marele palat al „Regelui Soare", cum i s-a zis lui Ludovic al XIV-lea, ci în palatul Trianon, din același parc, abia la 4 iunie 1920, din cauza nesfârșitelor discuții care au avut loc privitor la graniță, la asigurarea drepturilor minorităților etc. În decembrie 1919 semnaserăm pacea cu Austria (Bucovina) și cu Bulgaria (Dobrogea), la Saint-Germain și, respectiv, la Neuilly (tot în apropierea Parisului).
Situația internă la începuturile României Mari. Reforma agrară
Țara aceasta, dublată ca întindere, cu provincii care nu mai fuseseră împreună în trecut „Vechiul Regat", Banatul, Transilvania, Crișana, Maramureșul, Bucovina, Basarabia, cu minorități naționale reprezentând 28% din populație, punea probleme extraordinar de grele.
Problema minorităților, adică a garanțiilor pe care trebuiau să le dea minorităților noile state create sau reconstituite, precum Cehoslovacia ori Polonia, sau considerabil mărite, ca România ori viitoarea Iugoslavie, fusese una dintre cele care au prelungit cel mai mult negocierile de la Versailles.
A urmat dificultatea punerii în practică a angajamentelor luate, problemă care continuă să fie actuală după 80 de ani. Să nu uităm situația din 1918: după întregirea țării și către nord și către vest și către est, dacă-i adunăm pe toți minoritarii rămași înăuntrul granițelor țării, unguri, germani, ucraineni, găgăuzi, bulgari etc., de asemeni dacă adăugăm pe aceia dintre evrei, armeni sau țigani care doreau să aibă o reprezentare proprie în Parlament, atunci un cetățean din patru nu era de origine etnică română. Să nu uităm gravitatea acestei probleme cu care s-a găsit deodată confruntată România Mare.
Reforma agrară se afla în programul Partidului Liberal chiar dinaintea izbucnirii războiului. În plin război, în aprilie 1917, regele Ferdinand, pentru a încuraja pe ostașii țărani, făcuse o proclamație conform căreia, după ce războiul va fi fost câștigat, se vor împărți pământurile marilor moșii, așa încât guvernele postbelice erau absolut obligate să pună în practică reforma făgăduită solemn de însuși regele țării. Aici trebuie subliniat că această reformă agrară, începută în 1918 și încheiată în 1922, este cea mai mare reformă agrară făcută vreodată în lume de un guvern burghez sau, în orice caz, de înșiși proprietarii terenurilor agricole. În toată istoria universală pe care am cercetat-o, am găsit un singur precedent, în China, în veacul al X-lea, dar aici am avut de-a face cu o revoluție, iar efectele au fost de scurtă durată. Dacă privim istoria Europei, întâlnim, bineînțeles, confiscarea bunurilor în timpul revoluției ruse, însă aceasta nu s-a făcut pentru a împroprietări pe țărani, ci pentru a înființa colhozuri. O revoluție de împărțire a pământului în mod pașnic, cum am făcut-o noi, într-un parlament în care aproape toți cei care au votat această lege erau proprietari de pământ, este un lucru unic în istorie.
S-a ajuns deci ca țara noastră, între cele două războaie, să aibă o distribuție a proprietăților asemănătoare cu cea care exista în Franța sau în Suedia, adică circa 20% din pământuri să aparțină celor care au peste 50 de hectare, iar restul să aparțină unor proprietari mici sau foarte mici. Se poate reproșa că rezultatele, din punct de vedere economic, n-au fost bune. E drept, n-a fost destul timp pentru a apărea efectele benefice ale reformei; dimpotrivă, primele rezultate au fost proaste: dacă pe marile proprietăți se putuse cultiva grâu pe suprafețe întinse, cu munca relativ forțată a țăranului, România rămânând un mare exportator de cereale, după război am devenit o țară care abia mai putea exporta. Din punct de vedere cantitativ, producția a scăzut, în parte și din cauza lipsei de mijloace a micilor proprietari și a ignorării tehnologiei agricole moderne. Pe de altă parte, cum eram o națiune prolifică, loturile de pământ împărțindu-se între copii de la prima generație, putem spune că, în preajma celui de-al doilea război mondial, situația micilor agricultori nu era prosperă. Trebuie adăugat însă că „la jumătatea drumului", între 1929 și 1931, s-a produs cea mai mare criză economică mondială înregistrată de la începuturile erei industriale. Începută în Statele Unite sub forma unei crize bursiere (provocată, paradoxal!, de supraproducție), s-a propagat vertiginos pe toată planeta — dovadă că de pe atunci economia era mondială. Prețurile agricole, și la noi, au scăzut brutal la mai puțin de jumătate (copil fiind, am trăit momentul!), astfel încât producătorul nu s-a mai putut ridica peste nevoile sale strict alimentare. Nici una dintre reformele plănuite de liberali sau de Partidul Național-Țărănesc (realizarea unui sistem de cooperative țărănești sau ajutorarea bancară pentru modernizare) nu s-a putut înjgheba la vreme înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.
Filme documentare:
Lecturi suplimentare
KEITH HITCHINS, România 1866-1947
HUMANITAS, 1996, pentru prezenta versiune românească Ediţia a Il-a, 1998.
România Mare s-a înfăptuit în primul rând ca răspuns la condițiile specifice din fiecare din teritoriile locuite de români și nu atât ca rezultat al victoriilor obținute pe câmpul de luptă. (România a intrat în primul război mondial în 1916 de partea Aliaților pentru a dobândi Transilvania și Bucovina, însă armata germană și cea austro-ungară fuseseră copleșitoare.) Mai întâi în Basarabia în 1917 și 1918, ca rezultat al haosului creat de Revoluția rusă, și apoi în Transilvania și Bucovina, pe fondul dezintegrării Austro-Ungariei, fruntașii politici români au mobilizat opinia publică românească pentru a cere unirea cu România și au apelat la sprijinul Armatei Române. Unirea cu aceste provincii a avut drept rezultat dublarea, dacă nu mai mult, a suprafeței țării, aducând-o la 296000 de kilometrii pătrați, și sporirea populației de la 8500000 la peste 16000000 locuitori. Dobândirea acestor teritorii a fost consfințită, nu fără a-și călca pe inimă, de către principalele Puteri Aliate prin tratatele de pace din anii 1919-1920. Marea majoritate a românilor a fost astfel cuprinsă între noile granițe (doar vreo 600000 au rămas în afara lor). Din punct de vedere teritorial, statul național devenise astfel o realitate.
[...]
România Mare a luat ființă cu repeziciune. Întrucât monarhia austro-ungară se dezintegrase, la început românii din Bucovina, la 28 noiembrie, și apoi aceia din Transilvania, la 1 decembrie, s-au pronunțat pentru unirea cu „Țara". Zece zile mai târziu, Sfatul Țării din Basarabia a renunțat la toate condițiile formulate în martie pentru unire.
În Bucovina, în decursul celor patru ani de război, activitatea naționalistă românească fusese modestă. Până în 1916, majoritatea soldaților români, precum și populația civilă, inclusiv țărănimea, rămăseseră loiale Austriei. [...] Măsurile aspre adoptate de autoritățile militare austro-ungare împotriva populației civile românești, suspectată de activități subversive, au contribuit în mare măsură la promovarea iredentismului. Cu toate acestea, deputații români din Parlamentul austriac au rămas loiali până în sesiunea din 22 octombrie 1918, ultima oară când reprezentanții Bucovinei s-au adresat acestui for. După aceea, dat fiind că vechile instituții imperiale se dezintegraseră, românii și celelalte naționalități ale Bucovinei și-au asumat responsabilitatea propriilor lor treburi prin intermediul nou formatelor consilii naționale.
Fruntașii politici români din Bucovina au trecut la acțiune decisivă, pentru a face ca această provincie să devină parte a României, convocând o adunare constituantă la Cernăuți, la 27 octombrie. […] adunarea a aprobat o rezoluție exprimând intenția sa de unire a provinciei cu România și de creare a unui consiliu național format din 50 de membri, care să se ocupe de administrarea treburilor ei până la realizarea unirii propriu-zise.
Consiliul, avându-l drept președinte pe Iancu Flondor, fost deputat în Parlamentul austriac, nu a lăsat să planeze nici un dubiu asupra faptului că se va opune oricărei împărțiri a țării după considerente etnice. Această poziție l-a adus într-un conflict acut cu Consiliul Național Ucrainean, care, la sfârșitul lui octombrie, preluase controlul asupra districtelor locuite de ucraineni (ruteni) și asupra orașului Cernăuți. În acest moment, la 4 noiembrie, Aurel Onciul, un alt fost deputat în Parlamentul austriac, care acționa pentru păstrarea Bucovinei în cadrul unui stat austriac federal, a încheiat o înțelegere cu Consiliul Național Ucrainean pentru împărțirea provinciilor în districte separate românești și rutene și, împreună, au forțat guvernatorul austriac să cedeze puterea guvernului provizoriu româno-ucrainean de la Cernăuți. Consiliul Național Român a denunțat de îndată înțelegerea și, la 7 noiembrie, a apelat la guvernul român de la Iași să trimită trupe. Răspunsul a fost imediat. La 11 noiembrie, trupele române au intrat în Cernăuți și forțele ucrainene s-au retras către Galiția, fără să opună rezistență. Consiliul Național Român a creat ulterior propriul său guvern provizoriu, avîndu-l pe Flondor președinte al Consiliului de Miniștri. Dar independența sa a durat doar două săptămâni, întrucât sentimentul favorabil unirii cu România era covârșitor. La 28 noiembrie, Consiliul Național a convocat un congres românesc, care a votat în unanimitate pentru unire. Guvernul român a aprobat acest act, la 19 decembrie, prin decret.
În Transilvania, evenimentele au avut un curs similar, După eșecul negocierilor formale între primul-ministru Istvăn Tisza și Partidul Național Român, desfășurate în 1914, nici o soluție de compromis în problema națională n-a mai fost posibilă. Partidul Național și-a încetat activitatea în august 1914. Ca și în Bucovina, majoritatea soldaților și civililor români și-au îndeplinit obligațiile în mod loial, deși un mic, dar constant, val de intelectuali și de alte categorii continua să treacă granița în România, îngroșând rândurile celor ce activau pentru unirea provinciei cu România. După intrarea României în război și pătrunderea trupelor române în Transilvania, guvernul ungar a luat măsuri severe pentru limitarea activităților politice și culturale ale românilor. Cea mai notabilă a fost crearea de către acesta a unei „zone culturale" de-a lungul frontierei cu România, care era menită să înăbușe, o dată pentru totdeauna, sentimentul național românesc. În anii 1917 și 1918 guvernul ungar a introdus o serie de măsuri plasând școlile elementare și secundare, ortodoxe și unite, sub controlul statului, acțiune care a semnificat maghiarizarea și care, într-adevăr, era concepută să ducă la bun sfârșit campania care începuse în 1879 cu adoptarea primei legi cuprinzătoare de restrângere sau de interzicere a activităților școlilor confesionale nemaghiare.
Cu toate că Partidul Național decisese să-și reia activitatea în decembrie 1917, aceasta a rămas discretă până în toamna anului 1918. La 12 octombrie, fruntașii partidului s-au pronunțat în favoarea auto-determinării pentru „națiunea română din Ungaria și Transilvania" și au făcut cunoscută intenția lor de a convoca o adunare națională pentru a hotărî soarta Transilvaniei. Alexandru Vaida, un deputat din Parlamentul ungar, a dat citire unei declarații în acest sens în Camera Deputaților, cu ocazia unei memorabile sesiuni din 18 octombrie. Întrucât aparatul administrativ existent în Transilvania se dezagregase, Partidul Național și micul Partid Social-Democrat Român au creat un Consiliu Național Român la 31 octombrie. Consiliul, alcătuit din șase membri pentru fiecare partid, și-a asumat atribuțiile unui guvern provizoriu român, iar la 9 noiembrie a informat Guvernul ungar că preia controlul asupra tuturor zonelor din Ungaria și Transilvania locuite de români. Negocierile acestuia de la Arad, din 12-14 noiembrie, cu Oszkăr Jâszi, ministrul Naționalităților în noul guvern ungar condus de Mihăly Kărolyi, care își preluase funcția la 31 octombrie, nu au dus la nimic. Jăszi a propus un sistem de autonomie cantonală, bazat pe modelul elvețian, dar românii au insistat asupra dreptului deplin la autodeterminare. Ca urmare, Partidul Național a convocat Marea Adunare Națională, care s-a întrunit la Alba Iulia, la 1 decembrie. Cu o participare de circa 100000 de delegați, veniți din toate colțurile Transilvaniei, aceasta a aprobat cu o majoritate zdrobitoare unirea cu România. Dar a pus unele condiții: Transilvania să rămână autonomă până se va putea alege o adunare constituantă pentru România Unită și se va organiza noul stat național în conformitate cu principiile liberale și democratice. Adunarea a pus puterea executivă în mâinile unui Consiliu Dirigent, cu sediul la Sibiu. Guvernul român a recunoscut unirea, prin decret, la 11 decembrie.
Negocierile
În timp ce se reuneau astfel părțile constitutive ale statului național român lărgit, Brătianu făcea pregătiri febrile pentru lupta ce era sigur că se va da la conferința generală de pace. Dar a rămas, totuși, înmărmurit de ostilitatea pe care a avut-o de înfruntat din partea Aliaților occidentali. Politicienii francezi și britanici au interpretat pacea separată a României cu Puterile Centrale ca o abrogare a Tratatului din 1916 și s-au considerat ca atare exonerați de orice responsabilitate de a-și ține promisiunile pe care le făcuseră pentru a dobândi intrarea României în război.
Brătianu a sosit la Paris, la 13 ianuarie 1919, având o concepție proprie privind locul pe care România ar trebui să-l aibă la Conferința de Pace. Toate activitățile sale au fost bazate pe insistența că tratatul din 1916 cu Antanta rămăsese valabil și că, în consecință, România era îndreptățită să primească tot ceea ce i s-a promis și să fie tratată ca partener aliat cu drepturi depline. El a respins cu fermitate contraargumentele potrivit cărora România abrogase ea însăși tratatul prin încheierea unei păci separate cu inamicul. El era hotărât, de asemenea, să obțină recunoașterea de către Aliați a dobândirii Basarabiei, care, desigur, nu figurase în tratatul inițial.
Tratamentul acordat României la conferință s-a dovedit a fi un puternic șoc pentru Brătianu. În primul rând, Cei Patru Mari, care împreună cu Japonia constituiseră Consiliul Suprem, deciseseră că România trebuia să fie pedepsită pentru capitularea ei din 1918. Întrucât își rezervaseră oricum dreptul de a lua deciziile finale, nu au avut nici o intenție de a permite României să ia parte ca egal la procesul de pace. Consiliul Suprem și-a exprimat clar poziția față de România, permițându-i să participe la conferință doar cu cei doi reprezentanți ai ei, în timp ce Serbiei, care nu capitulase niciodată, i-a acceptat trei reprezentanți. Dar chiar și așa, Consiliul îi consulta pe acești reprezentanți (și pe cei ai altor aliați mai mici) doar atunci când erau luate în considerație probleme de interes direct pentru țările lor și câteodată nici măcar atunci. Marile Puteri i-au dat României locuri în 7 dintre numeroasele comisii însărcinate cu investigarea diverselor probleme concrete și cu pregătirea rapoartelor asupra acestora pentru uzul factorilor de decizie, dar, poate pentru a evita vreo obstrucție nedorită, ei i-au exclus pe reprezentanții României din două comisii, și anume din acelea care se ocupau de granițele teritoriale și de minorități, probleme pe care Brătianu și majoritatea românilor le considerau cruciale pentru viitorul țării.
În fața acestor lovituri, Brătianu a pledat cu și mai multă forță cauza României și, procedând astfel, s-a făcut nesuferit celor mai importanți dintre Aliați. Două apariții în fața Consiliului Suprem, în timpul analizării problemelor teritoriale, au scos în evidență profunzimea angajării sale față de ideea României Mari. La 31 ianuarie 1919, el a respins net orice compromis cu privire la revendicările teritoriale ale României. A cerut cedarea întregului Banat, în conformitate cu termenii tratatului din 1916, evocând istoria (strămoșii românilor au fost primii care s-au așezat în această regiune) și statistici etnice (românii constituiau cea mai numeroasă naționalitate din întreaga regiune) pentru a-și justifica revendicarea. S-a opus împărțirii, chiar dacă treimea estică a Banatului cuprindea o majoritate sârbă, pe motivul că o astfel de măsură ar distruge „integritatea economică și politică" a regiunii. Cei prezenți nu s-au lăsat impresionați, chiar dacă Brătianu a invocat faptul că moartea a 335000 de soldați români în război ar justifica prin ea însăși pretenția României. La 1 februarie, el și-a continuat expunerea, argumentând de data aceasta că România trebuie să primească întreg teritoriul ce i s-a promis în 1916, ca recompensă dreaptă pentru sprijinul dat Antantei. El a respins cu indignare sugestiile Consiliului Suprem potrivit cărora plebiscite imparțiale în teritoriile disputate (Bucovina, Transilvania și Basarabia) ar oferi o evaluare mai corectă a opiniei publice decât adunările populare care votaseră unirea în toamna precedentă. În Transilvania, admitea Brătianu, maghiarii nu au votat pentru unire și nici nu ar face-o, pentru că nu doreau să accepte statutul de minoritate în raport cu un popor pe care l-au dominat o mie de ani. El a evidențiat că, în orice caz, războiul rezolvase problema, dar a promis că statul român va acorda minorităților libertăți politice cât mai depline posibil. Dacă aspirațiile teritoriale ale României vor fi satisfăcute și dacă Aliații vor acorda permisiunea de a se înainta mai departe către apus în Ungaria, atunci, a promis Brătianu, armata sa va distruge bolșevismul, „o boală gravă și contagioasă", care se răspândea cu repeziciune din Rusia spre Ungaria și Europa Centrală. Răspunsul Consiliului a fost foarte departe de speranțele lui Brătianu. El a votat pur și simplu pentru înființarea unei Comisii Teritoriale Românești, a cărei sarcină era să judece legitimitatea revendicărilor teritoriale ale României.
Brătianu a recunoscut că de unul singur ar avea puține șanse de reușită în confruntarea cu autoritatea Marilor Puteri. În luna mai, exasperat de statutul de categoria a doua acordat României și lui însuși, a încercat să constituie un front unit al micilor „învingători" est-europeni (Polonia, Cehoslovacia, Serbia, Grecia și România) cu scopul de a obține o audiență mai favorabilă doleanțelor lor. Problema pe care a ales-o ca test de putere a fost tratatul de pace cu Austria. El și colegii săi erau nemulțumiți întrucât nu urmau să vadă textul tratatului înainte de a fi supus Austriei și, ca atare, n-ar fi avut prilejul să propună schimbări. Cu toate că Brătianu și colegii săi au reușit, până la urmă, să vadă tratatul, ei nu au avut nici o influență asupra formei lui finale.
Pentru Brătianu (și pentru toți românii) problema teritorială cea mai importantă era Transilvania. Brătianu era hotărât să primească fiecare centimetru pătrat din această provincie și, dacă era posibil, să extindă frontiera cu Ungaria spre apus până la Tisa. Dar preocuparea teritorială s-a amestecat printre alte probleme: hotărârea celor Patru Mari să realizeze o pace pentru Europa care să convină propriilor lor interese; interesul lor pentru drepturile minorităților în statele succesoare în general și în România în special; amenințarea vădită a bolșevismului în Europa Centrală.
Linia de demarcație dintre forțele ungare și românești, stabilită la 13 noiembrie 1918 de către generalul Louis Franchet d'Esperey, comandantul-șef al Forţelor Aliate în Europa de Sud-Est, de-a lungul Mureșului în Transilvania centrală nu s-a menținut. Trupele române au continuat să înainteze, în ciuda interdicției formulate de Consiliul Suprem la 25 ianuarie 1919 în privința cuceririi de teritoriu fără aprobarea acestuia. La momentul respectiv, armata română înaintase deja de-a lungul unui front larg către poziții aflate cam la jumătatea drumului dintre Cluj și Oradea. Consiliul Inter-Aliat de Război de la Versailles a încercat să pună în sfârșit capăt ostilităților din Transilvania la 25 februarie prin stabilirea unei noi linii de demarcație de-a lungul căii ferate ce ducea de la Satu Mare, prin Oradea, la Arad, pe care Consiliul Suprem a recunoscut-o, la 26 februarie, ca limită absolută a ocupației române. Cele trei orașe au rămas în afara zonei românești și continuau să fie ocupate de către trupele franceze. Pentru a preîntâmpina alte ostilități, Consiliul a creat o zonă neutră între armata română și cea ungară la vest de linia de demarcație. Când, la 20 martie, locotenent-colonelul Femand Vix, de la Misiunea Militară Aliată din Budapesta, a informat guvernul ungar despre această hotărâre, Kărolyi a obiectat cu înverșunare, susținând că această zonă ar deposeda Ungaria de o suprafață întinsă locuită în special de maghiari. A urmat o criză politică. Kărolyi a demisionat și un nou guvern format din comuniști și socialiști de stânga a proclamat Republica Sovietică la 21 martie.
Brătianu era deplin conștient de îngrijorarea Aliaților cu privire la răspândirea bolșevismului din Rusia în Europa Centrală și a căutat să profite de întorsătura evenimentelor pentru a-și promova propria cauză. La un prânz cu Lloyd George, la 25 martie, el a solicitat solidaritate din partea tuturor Aliaților în fața „pericolului bolșevic" și a propus trimiterea imediată a unui ajutor militar aliat polonezilor și românilor pentru a le permite să se opună puhoiului. Brătianu era încrezător că incertitudinea politică din Ungaria va întări poziția sa la Conferința de Pace, întrucât numai România avea forțele imediat disponibile pentru a trece la acțiune împotriva Republicii Sovietice. El se angajase deja într-o campanie înverșunată de câștigare a sprijinului împotriva Ungariei și a bolșevismului și era dornic să purceadă la o campanie militară cu autorizarea Aliaților, în scopul de a pătrunde mai adânc în Ungaria, de a răsturna regimul blestemat, această acțiune accentuând pretențiile teritoriale ale României. Dar speranțele sale s-au năruit, când, la 1 aprilie, Consiliul Suprem a hotărât să trimită pe generalul Jan Christian Smuts la Budapesta pentru a încerca să ajungă la o înțelegere cu Bela Kun, șeful noului guvern ungar. Brătianu se temea că, dacă Bela Kun avea să fie conciliant, Consiliul Suprem va recunoaște regimul acestuia şi-l va invita să trimită o delegație la Paris, situație care ar fi putut costa scump România sub raport teritorial. Dar temerile sale s-au dovedit nefondate. Kun numai conciliant nu a fost la întâlnirea sa cu Smuts. El a respins autoritatea Consiliului Suprem de a impune propria sa graniță Ungariei și a cerut ca linia de demarcație de-a lungul Mureșului, din 13 noiembrie 1918, să fie restabilită și, drept rezultat, armata română să fie obligată să se retragă la estul râului. Smuts n-a avut altă alegere decât să se reîntoarcă la Paris, la 12 aprilie, lăsând conflictul româno-ungar nerezolvat. Între timp, Brătianu și Consiliul de Miniștri de la București hotărâseră să ia lucrurile în propriile lor mâini, trimițând armata română mai adânc spre vest. Ei plănuiau să înceapă ofensiva la data de 16 aprilie. Un atac ungar, declanșat în regiunea Munților Apuseni, în noaptea de 15 spre 16 aprilie, a dat campaniei române aparențele unui contraatac și a folosit pentru a-i calma pe Aliați, a căror nemulțumire față de comportarea lui Brătianu ajunsese la un punct critic.
Ofensiva română s-a desfășurat cu succes și a împins constant inamicul înapoi în estul Ungariei. Brătianu a urmărit cu înfrigurare înaintarea armatei române, întrucât era convins că viitoarele fruntarii ale României depindeau de rezultatul acestei campanii. La 25 aprilie, el și-a informat colegii de la București că era pregătit să exercite în continuare presiuni pentru o graniță pe Tisa și că nu va accepta „ca dificultăți politice" — referire la așteptatele obiecții din partea Aliaților — să-i stea în cale. Era de asemenea dornic să coordoneze o ocupație militară comună a Ruteniei și a sudului Galiției, împreună cu armata poloneză, cu scopul de a preveni o joncțiune a „bolșevicilor ruși și unguri".
La începutul lunii mai, armata română avansase mult în estul Ungariei și nu exista nici un obstacol serios în calea unui marș asupra Budapestei. Dar în acest moment, la Paris, Aliații au intervenit ferm cerând oprirea înaintării românilor spre Tisa. Brătianu însuși a început să reflecteze mai bine în legătură cu înțelepciunea înaintării mai adânci în teritoriul Ungariei, întrucât nu dorea să realizeze răsturnarea Republicii Sovietice și înlocuirea acesteia cu un guvern ungar conservator și naționalist, care, cu sprijinul Aliaților, ar fi rezistat cu siguranță cererilor teritoriale ale României. În consecință, la începutul lunii mai, înaintarea română s-a oprit la Tisa.
În iunie, relațiile dintre Consiliul Suprem și Brătianu s-au degradat din nou. La 10 iunie, Consiliul l-a admonestat pe Brătianu pentru faptul că nu ținuse seama de linia de demarcație Franchet d'Esperey și, ca atare, precipitase criza care a dus la demisia guvernului Kărolyi și la venirea la putere a bolșevicilor. Mânia Consiliului fusese ațâțată de campania armatei ungare de pe frontul cehoslovac, care începuse la 30 mai și care avusese succese notabile. Dar Bela Kun răspunsese într-un mod conciliant ultimatumului adresat de Consiliu pentru a opri înaintarea Armatei Roșii, iar Consiliul spera să folosească această ocazie pentru a realiza și o reglementare pașnică a disputei teritoriale ungaro-române. Aliații au cerut acum ca Brătianu să-și retragă trupele de la Tisa pe linia de demarcație trasată în februarie de către Consiliul Inter-Aliat de Război. Brătianu a refuzat. Atunci când a subliniat că nu el era responsabil pentru condițiile sociale din Ungaria și când a insistat că Tisa era singura linie de apărare concretă pentru armata sa, Consiliul a amenințat că îi va tăia orice aprovizionări militare și orice alt ajutor acordat României dacă nu se va conforma imediat condițiilor sale. Impasul ivit între Aliați și Brătianu în privința frontierelor a fost accentuat de o dispută acerbă referitoare la politica României față de minorități. Convins că nu putea obține nimic mai mult la Paris, cel puțin pentru moment, Brătianu a plecat spre casă la 2 iulie.
În decurs de o lună, trupele române aveau să ajungă la Budapesta. Rămăseseră pur și simplu pe pozițiile lor pe Tisa, un act care arătase încă o dată că Aliații nu vor lua nici o măsură serioasă pentru a duce la îndeplinire amenințările împotriva României. Armata ungară, care profitase de acalmia luptelor pentru a se regrupa, a lansat un atac dincolo de Tisa, la 20 iulie. Dar după o înaintare inițială, aceasta a fost respinsă de o puternică contraofensivă română, începută la 24 iulie. La 29 iulie, românii au trecut Tisa și s-au îndreptat rapid spre Budapesta. La 1 august, Kun și guvernul său au demisionat, iar la 4 august armata română a intrat în capitala Ungariei. Principalul obiectiv urmărit de Brătianu prin ocuparea orașului a fost acela de a instala un guvern doritor să facă pace pe baza unor condiții favorabile României. Pentru moment, românii au impus severe condiții de armistițiu noului guvern ungar: reducerea armatei ungare la 15000 de oameni, aceasta putând fi folosită doar pentru apărarea ordinii publice; confiscarea întregului echipament militar care depășea necesitățile acestei forțe; plata tuturor cheltuielilor implicate de întreținerea forței românești de ocupație la vest de Tisa. Autoritățile de ocupație românești au confiscat, de asemenea, mari cantități de echipament industrial, locomotive și alte bunuri mobile, acțiune pe care au justificat-o ca reprezentând reparații pentru pierderile pe care România le suferise de-a lungul ocupației germane și austro-ungare din 1917-1918.[...]
De la București, Brătianu a continuat să se opună Tratatului cu Austria. [...] Lucrurile ajungând într-un astfel de impas, nici un delegat român nu a fost prezent la semnarea Tratatului cu Austria de la Saint Germain la 10 septembrie. Două zile mai târziu, Brătianu și guvernul său au demisionat, invocând drept motive neluarea în seamă a Tratatului de pace din 1916 de către Consiliul Suprem și impunerea de către acesta a unor condiții incompatibile cu suveranitatea țării. Brătianu a fost urmat în funcție, la 29 septembrie, de fostul său ministru de Război, generalul Arthur Văitoianu, dar nu exista nici o îndoială că el deținea puterea reală în guvern.
Consiliul Suprem a rezolvat în cele din urmă problemele cu România la 15 noiembrie, când a adresat guvernului Văitoianu un ultimatum, cerându-i ca în interval de 8 zile să retragă armata română din Ungaria pe linia de frontieră stabilită de Conferința de Pace; să primească o comisie inter-aliată care să aprecieze valoarea bunurilor rechiziționate în Ungaria de forțele de ocupație române; să oprească orice viitoare rechiziție; să semneze tratatul cu Austria și Tratatul Minorităților. Consiliul a amenințat cu severe sancțiuni în cazul în care guvernul nu se va conforma. Guvernul Văitoianu a refuzat, cu toate acestea, și a demisionat la 30 noiembrie. Succesorul său, așa-numitul guvern al Blocului Parlamentar, condus de Alexandru Vaida, a hotărât să accepte condițiile Consiliului, pentru a nu periclita câștigurile deja obținute și pentru a restabili bunele relații cu Occidentul, pe care majoritatea politicienilor români le considerau esențiale pentru dezvoltarea postbelică a țării. Vaida a fost de acord în principiu să rezolve diferendele privind Ungaria și l-a trimis pe generalul Coandă la Paris, unde acesta a semnat Tratatul cu Austria și Tratatul Minorităților la 9 decembrie.
Situația Banatului a fost rezolvată relativ ușor. Brătianu căutase să încorporeze întreaga regiune în România pe baza criteriului populației (600000 români față de 400000 șvabi și 300000 sârbi) și a unității economice și geografice a regiunii, dar Consiliul Suprem a trasat frontiera între România și noua Iugoslavie de-a lungul unor granițe aproximativ etnice: românii au primit circa două treimi din regiune, iar sârbii o treime. Armata sârbă, care ocupase cea mai mare parte a Banatului, a abandonat acea porțiune care avea să revină României în mâinile francezilor, aceștia predând-o apoi armatei române în iulie 1920.
Aprobarea formală de către Aliați a dobândirii de către România a Basarabiei a fost o altă chestiune. Ea a fost dată încet și fără tragere de inimă și a pus forța de convingere a lui Brătianu la grea încercare. El a subliniat că 70 la sută din populație era românească și a insistat că unirea cu România fusese realizată liber de către o adunare legal constituită, Sfatul Țării. Într-una din aparițiile sale în fața Comisiei Teritoriale Românești, la 22 februarie 1919, el a atras atenția că națiunea română nu putea exista fără Nistru ca graniță răsăriteană: „Basarabia este ușa casei noastre; în mâna altora ar primejdui însăși vatra". [...]
Întreaga chestiune, care a fost amestecată cu alte probleme în suspensie între Aliați și România, s-a prelungit aproape tot anul 1920. La începutul acelui an, Alexandru Vaida, prim-ministrul României, s-a dus la Paris și a ajuns la o înțelegere cu Aliații în privința evacuării Ungariei. Spre sfârșitul lui martie, evacuarea fusese încheiată, dar Consiliul Ambasadorilor, care se constituise în cadrul Conferinței de Pace, a declarat că nu va semna tratatul pe care îl elaborase cu privire la Basarabia până când România nu va semna pacea definitivă cu Ungaria. Această condiție a fost până la urmă îndeplinită, atunci când România a semnat Tratatul de la Trianon, la 4 iunie 1920, prin care i s-a acordat întreaga Transilvanie inclusiv orașele Oradea și Arad. Totuși, abia la 28 octombrie, i-a prezentat Consiliul Ambasadorilor lui Take Ionescu, ministru de Externe în noul guvern condus de către generalul Averescu, tratatul cu privire la unirea Basarabiei cu România. Acesta recunoștea suveranitatea României asupra teritoriului respectiv și specifica Nistrul drept graniță între România și Rusia, dar prevedea, de asemenea, că Rusia va adera la tratat atunci când va veni la putere un guvern cu care Aliații vor putea trata și că toate aceste probleme în dispută în privința detaliilor tratatului vor fi rezolvate atunci prin arbitrarea de către Consiliul Societății Națiunilor. Dar negocierile propriu-zise pentru o reglementare aveau să fie lăsate pe seama României și a Rusiei. Refuzul acesteia din urmă de a recunoaște suveranitatea României asupra teritoriului s-a dovedit un obstacol major în calea normalizării relațiilor între cele două țări de-a lungul întregii perioade interbelice.
Conferința de pace a rezolvat cu relativă ușurință problema granițelor în Dobrogea între România și Bulgaria. Tratatul de la Neuilly din 27 noiembrie 1919 a lăsat intactă frontiera stabilită prin Pacea de la București din 1913.
În toamna anului 1920 toate noile câștiguri teritoriale ale României primiseră sancționarea pe plan internațional. Se adăugaseră astfel 156000 kilometri pătrați (în 1919, România cuprindea astfel 296000 kilometri pătrați) și 8,5 milioane de locuitori (în 1919, România avea 16250000 locuitori) față de Regatul dinainte de război. Numărul românilor trăind în afara frontierelor noului stat național mărit se redusese în consecință la aproximativ 600000: 250000 în Uniunea Sovietică, 230000 în Iugoslavia, 60000 în Bulgaria și doar 24000 în Ungaria. Dar în procesul de împlinire a aspirațiilor naționale îndelung nutrite, românii s-au ales și cu substanțiale minorități. În 1920, în jur de 30 la sută din populație era formată din neromâni, față de 8 la sută înainte de război, potrivit recensământului realizat în 1912. Minoritățile cele mai importante în noua Române erau maghiarii (9,3 la sută din totalul populației), evreii (5,3 la sută), ucrainenii (4,7 la sută) și germanii (4,3 la sută). Noile provincii au sporit de asemenea substanțial capacitatea productivă a României. De exemplu, potențialul industrial al țării era în 1919 de 235 la sută față de ceea ce fusese în 1916, o creștere datorată în principal Transilvaniei și Banatului.
Aceste câștiguri de teritoriu, populație și capacități economice trebuie totuși cântărite în raport cu enormele pierderi umane și materiale cauzate de război. Dacă se adaugă numărul soldaților uciși — aproximativ 300000 — la numărul de morți din rândul populației civile, se apreciază că România a pierdut o zecime din populația ei de dinainte de război. Totalul distrugerilor suferite de industrie, agricultură și alte ramuri ale economiei și de proprietatea particulară au fost apreciate la 72000 milioane lei aur. Industria a suferit cel mai mult. Din 845 de întreprinderi ce primeau sprijin guvernamental în 1915, numai 217 se aflau în funcțiune în 1917-1918, iar producția din 1918 scăzuse drastic în toate ramurile față de ceea ce fusese în 1913-1914: petrol — la 47 la sută; cărbune — la 41 la sută; metalurgie — la 19,4 la sută. Rețeaua de transport fusese aproape în întregime distrusă: din 910 locomotive în 1914, în 1919 se mai aflau în funcțiune doar 265, iar numărul vagoanelor de marfă se redusese de la 53576 la 3511. Agricultura se afla într-o situație similară. Din cauza lipsei mâinii de lucru, a animalelor de povară, a mașinilor și uneltelor, producția scăzuse la asemenea niveluri încât în 1919 România — un exportator de cereale tradițional — a trebuit să importe grâne și alte alimente pentru a face față necesităților urgente ale populației. În 1919-1920 fuseseră însămânțate doar 8300000 ha, față de 13700000 ha în 1911-1915, iar producția de grâu a scăzut la 35 la sută.
România se confrunta cu sarcini înspăimântătoare. Mai întâi trebuiau înlăturate pagubele de război, apoi trebuia să se asigure integrarea în structurile existente a noilor provincii și a noilor cetățeni și redefinirea instituțiilor unui stat național modem. [...]
Societate și economie 1919-1940
Între cele două războaie mondiale, România a prezentat contrastul izbitor dintre o înapoiere adânc înrădăcinată, pe de o parte, și înflorirea, chiar dacă inegală, a industrializării și urbanizării, pe de altă parte. Structura sa economică și socială a păstrat în Unii mari configurația de dinainte de război. Agricultura a rămas baza economiei țării și organizarea acesteia s-a schimbat prea puțin în ciuda unei reforme agrare cuprinzătoare. Marea majoritate a populației a continuat să trăiască la țară și să-și obțină venitul în primul rând din agricultură. În relațiile internaționale, România a rămas dependentă de Apus, o piață pentru produsele sale agricole și materiile sale prime și sursă pentru multe feluri de bunuri manufacturate și de investiții de capital. Totuși, semnele de schimbare erau evidente.
Industria se dezvolta și devenea tot mai capabilă să satisfacă necesitățile consumatorilor, iar importurile de materii prime și de semifabricate creșteau mai repede decât acelea de produse manufacturate. Populația urbană s-a mărit, întrucât orașele și-au sporit rolul în organizarea și conducerea economiei. Chiar și agricultura punea în evidență o schimbare, întrucât bizuirea tradițională pe producția de cereale a suferit o ușoară mutație în favoarea cultivării legumelor și a plantelor industriale. În toate ramurile economiei, statul și-a asumat un rol de conducere sporit. Deși respecta proprietatea privată asupra pământului și a mijloacelor de producție și deși acorda capitalului privat, autohton și străin, numeroase avantaje, statul și-a arogat pentru sine planificarea și administrarea a ceea ce avea să fie în mod obișnuit numit „economia națională".
MAREA DEZBATERE
În perioada dintre cele două războaie mondiale, intelectualii români de cele mai diverse convingeri ideologice s-au angajat într-o polemică aprinsă în privința cursului pe care trebuia să-l ia dezvoltarea țării. Lăsând în urmă marea conflagrație și lupta pentru unificarea politică și având imediat în față sarcina organizării noii Românii, ei au fost nevoiți să reconsidere vechile valori și să găsească noi definiții ale specificului național. Prilejurile sporite de integrare politică și culturală în Europa Occidentală au accentuat urgența lor.
Răspunsurile pe care le-au dat acestor chestiuni fundamentale au sfidat consensul. Totuși, oricât de diverse ar fi fost problemele pe care le ridicau, se pot discerne două grupări largi de intelectuali — europeniștii și tradiționaliștii. Cei dintâi considerau România ca parte a Europei și insistau că ea nu avea altă alegere decât să urmeze calea de dezvoltare economică și socială urmată de Occidentul urbanizat și industrializat. Tradiționaliștii, pe de altă parte, scoteau în evidență caracterul agrar al României și căutau modele de dezvoltare bazate pe propria ei moștenire socială și culturală unică. Afinitățile ambelor grupări cu curentele de gândire antebelice sunt izbitoare, dar acest lucru nu este surprinzător, deoarece ei se inspirau copios din viziunile agrare și industriale anterioare privind viitorul României. Totuși, în materie de originalitate, gândirea acestora nu a plătit tribut predecesorilor lor intelectuali, întrucât ei au reinterpretat locul României în Europa, în lumina propriei experiențe și a propriilor speranțe privind noul veac.
[...]
Între cele două războaie mondiale, țărăniștii au fost cei mai consecvenți și cei mai eficienți propovăduitori ai unei Românii în armonie cu „caracterul ei eminamente agrar". Ei s-au pronunțat pentru elaborarea unor politici economice și sociale și pentru crearea unui stat care să corespundă intereselor și necesităților țărănimii care constituia majoritatea covârșitoare a populației. Aceștia erau convinși de unicitatea evoluției istorice românești, pe care o atribuiau unui sistem agricol având rădăcinile în gospodăria individuală independentă. Scopul lor, în întreaga perioadă interbelică, a fost, ca atare, întărirea acestui nucleu de producție agricolă, din care aceștia făceau baza viitoarei dezvoltări sociale și politice a României.
[...]
Acesta era idealul economic și social al țărăniștilor. Dar starea micii agriculturi țărănești, existentă în anii '20 și în mod special în anii '30, a deviat în mod izbitor de la viziunea lui Madgearu și Mihalache. Condițiile predominante în lumea rurală erau de asemenea natură încât puneau sub semnul întrebării întreaga teorie despre forța și trăinicia micii gospodării țărănești. Un mare număr de mici gospodării țărănești, poate o treime, avea venituri insuficiente pentru a-și asigura strictul necesar. Consecințele unei asemenea sărăcii erau condiții de locuit, alimentație și igienă mult sub standardele minime, care, la rândul lor, contribuiau la o rată înaltă a mortalității și diminuau serios capacitatea de muncă a unui larg segment al populației rurale. Ieșirea din sărăcie era blocată de suprapopulația endemică, de proprietățile prea mici și prea risipite pentru a fi viabile din punct de vedere economic, ca și de metodele înapoiate de cultivare a pământului, toate la un loc contribuind la accentuarea nivelului scăzut cronic al productivității.
Madgearu era suficient de realist ca să-și dea seama că funcționarea tipului său de democrație impunea ca masa de țărani să dobândească experiență politică. Era sigur că acest lucru s-ar putea întâmpla doar dacă sistemul administrativ era suficient de deschis să permită o participare cetățenească largă la treburile publice. Ca prim pas, a propus o reformă a administrației sătești și județene, care ar fi înlocuit administratorii numiți de autoritățile centrale și răspunzători față de ele cu oficiali și reprezentanți aleși pe plan local care să conducă treburile locale. În orice caz, a respins schimbarea bruscă sau violentă considerând-o un preludiu al „catastrofei sociale". Schimbarea, pentru a fi benefică și durabilă, trebuia să fie „organică", avertiza el, un proces treptat, avându-și rădăcinile în experiența națională.
Criza economică mondială de la începutul anilor '30, care a provocat ravagii în țările cu economii agrare precum România, a influențat profund gândirea țărănească. Madgearu a fost obligat să-și modifice poziția privind industrializarea.
Bibliografie:
Emil Răcilă, Contribuții privind lupta românilor pentru apărarea patriei în primul război mondial, 1916-1918, București, 1981, pp. 288-294; Mușat și Ardeleanu, Viața politică 1918-1921, pp. 26-30.
Gheorghe I. Brătianu, Acțiunea politică și militară a României în 1919, București, 1940, pp. 59-60, 55-56, 78-86
Papers relating to the Foreign Relations of the United States: The Paris Peace Conference, 1919, III, Washington, 1943, pp. 830-834.
Virgil Madgearu, Țărănismul, București, 1921, pp. 24, 57-58
Ilustrații
România la 1918
Este prezentată harta României după Marea Unire de la 1918
Linia groasă reprezintă granița României. Liniile punctate reprezintă granițele țărilor învecinate. Liniile subțiri reprezintă principalele râuri. Punctele negre reprezintă principalele orașe. Zona cu linii vălurite reprezintă Marea Neagră.
Harta în format digital și legenda acesteia pot fi descărcate de pe site.
Regiunile istorice pe harta României Mari
Este prezentată harta României împărțită pe regiuni istorice.
Linia groasă reprezintă granița României. Liniile întrerupte reprezintă limitele regiunilor istorice. Linia subțire reprezintă Dunărea. Zona cu linii vălurite reprezintă Marea Neagră.
Harta în format digital și legenda acesteia pot fi descărcate de pe site.