Viața politică în perioada interbelică.
Partide vechi și noi

După primul război mondial au apărut noi partide, iar Partidul Conservator a dispărut din scena politică, în mare parte pentru că regimul liberal al lui Ionel Brătianu a luat acele importante hotărâri — sufragiul universal și împărțirea pământului —, reforme democratice care schimbau componența parlamentului. Partidul Conservator dispare, o parte dintre oamenii săi politici fiind recuperați de noul partid averescan, partidul format în jurul mareșalului Averescu, unul dintre eroii noștri în timpul războiului. A intrat în politică pe la sfârșitul războiului și s-ar putea spune că rămășițele Partidului Conservator trec în partidul acesta averescan, care însă n-a izbutit niciodată să aibă un impact important în țară — n-a guvernat decât arunci când a binevoit Ionel Brătianu să-i lase locul! În primii ani de după război, cei mai puternici sunt liberalii și averescanii; nu peste mult timp însă, Partidul Național transilvănean, condus de Iuliu Maniu, se asociază cu noul Partid Țărănesc, condus de Ion Mihalache, din Muntenia. Așa s-a născut Partidul Național-Țărănesc. „Național" semnifica faptul că provenea din Partidul Național din Transilvania, care luptase, împotriva ungurilor, pentru emanciparea românilor, iar acum se alia cu un partid țărănesc care se afla pe eșichierul politic mai la stânga — voia o și mai radicală reformă agrară, și în orice caz punea accentul pe aspectele sociale. Această uniune național-țărănistă a devenit încetul cu încetul cel mai mare partid din toată România, întrecând Partidul Liberal. Alternanța, care înainte de 1914 se făcea între conservatori și liberali, se va face de-acum între Partidul Liberal și Partidul Național-Țărănesc. Iată cum Partidul Liberal devine un fel de partid conservator față de Partidul Național-Țărănesc!

O dramă se întâmplă în 1927, când în același an mor regele Ferdinand și Ionel Brătianu, cel mai mare cap politic al României în veacul acesta. De-acum încep nenorocirile țării. Regele Ferdinand, îndemnat pare-se de Ionel Brătianu, dezmoștenise pe fiul său, moștenitorul normal al tronului, principele Carol, fiindcă amândoi aveau impresia că nu era vrednic să devină conducătorul țării. Carol făcuse un lucru inadmisibil: în 1918 părăsise țara ca să se căsătorească morganatic în Rusia, la Odessa, cu iubita lui, Zizi Lambrino, aparținând unei familii de boieri din Moldova. Această acțiune nesăbuită îi păruse lui Ionel Brătianu (și avea dreptate!) un foarte prost semn privitor la maturitatea sa. În 1927, când moare regele Ferdinand, principele Carol este deci, în mod legal, dezmoștenit, tronul trecând direct la fiul său, Mihai, care nu are decât 6 ani. Moartea neprevăzută și tragică a regelui Ferdinand pune țara într-o foarte grea situație: un rege minor și o regență formată din trei persoane nepregătite politic, anume Patriarhul țării Miron Cristea - aveam Patriarhie din 1925 -, președintele Curții de Casație și principele Nicolae, frate mezin al lui Carol. Dar în 1930, date fiind dificultățile economice și politice în care se zbate țara, apare o tendință din ce în ce mai vădită la marele public și chiar în sânul partidelor politice: „să-l rechemăm pe principele Carol". Iar principele Carol dă, împreună cu câțiva complici, o lovitură: vine în țară pe neașteptate, cu avionul, la 6 iunie 1930, într-un moment când Iuliu Maniu este președintele guvernului. Maniu are slăbiciunea de a demisiona pentru a lăsa Parlamentul să hotărască, iar Carol este recunoscut de Parlament ca rege al țării. Micul rege trebuie să cedeze locul tatălui său, și iată-ne în 1930 cu începutul domniei regelui Carol al II-lea, Maniu revenind la putere după câteva zile.

Ne este acum foarte greu, mai cu seamă pentru oameni de vârsta mea, care am trăit acele vremuri, să fim total nepărtinitori și să știm să deosebim ce-a fost bun de ce-a fost rău în domnia regelui Carol al II-lea. Omul era inteligent și cult, iar opțiunile lui de politică externă s-au dovedit mai târziu corecte, în schimb, era lipsit de moralitate și de capacitatea de a-și înfrâna pasiunile, așa încât s-a lăsat înconjurat curând de un grup de profitori și afaceriști căruia opinia publică i-a dat numele (provenit din istoria Spaniei) de „camarila" regală.

Ca să înțelegeți însă mai bine drama pe care a trăit-o țara în timpul domniei regelui Carol al II-lea, trebuie să încerc mai întâi să descriu pe scurt situația politică la noi și în Europa.

KEITH HITCHINS, România 1866- 1947, HUMANITAS, 1996, versiune românească Ediția a II-a, 1998.

Marea dezbatere

În perioada dintre cele două războaie mondiale, intelectualii români de cele mai diverse convingeri ideologice s-au angajat într-o polemică aprinsă în privința cursului pe care trebuia să-l ia dezvoltarea țării. Lăsând în urmă marea conflagrație și lupta pentru unificarea politică și având imediat în față sarcina organizării noii Românii, ei au fost nevoiți să reconsidere vechile valori și să găsească noi definiții ale specificului național. Prilejurile sporite de integrare politică și culturală în Europa Occidentală au accentuat urgența lor.

Răspunsurile pe care le-au dat acestor chestiuni fundamentale au sfidat consensul. Totuși, oricât de diverse ar fi fost problemele pe care le ridicau, se pot discerne două grupări largi de intelectuali — europeniștii și tradiționaliștii. Cei dintâi considerau România ca parte a Europei și insistau că ea nu avea altă alegere decât să urmeze calea de dezvoltare economică și socială urmată de Occidentul urbanizat și industrializat. Tradiționaliștii, pe de altă parte, scoteau în evidență caracterul agrar al României și căutau modele de dezvoltare bazate pe propria ei moștenire socială și culturală unică. Afinitățile ambelor grupări cu curentele de gândire antebelice sunt izbitoare, dar acest lucru nu este surprinzător, deoarece ei se inspirau copios din viziunile agrare și industriale anterioare privind viitorul României. Totuși, în materie de originalitate, gândirea acestora nu a plătit tribut predecesorilor lor intelectuali, întrucât ei au reinterpretat locul României în Europa, în lumina propriei experiențe și a propriilor speranțe privind noul veac.

Europeniștii, deși abordau dezvoltarea din unghiuri diferite, împărtășeau aceeași opinie despre istoria modernă a României și locul ei în această parte a Europei. Două personalități se impun cu deosebire: criticul literar Eugen Lovinescu și economistul și sociologul Ștefan Zeletin. Pentru prima oară în literatura cultă, ei au procedat la o investigare cuprinzătoare a cauzelor care s-au aflat la baza dezvoltării României moderne. Ambii legau acest proces de introducerea capitalismului de tip occidental în Principatele Române și considerau Revoluția de la 1848 și Constituția de la 1866 drept pietre de hotar în asigurarea supraviețuirii țării. Dar Lovinescu găsea forța motrice a schimbării în idei, în timp ce Zeletin punea accentul pe cauzele economice și sociale. Cu toate acestea, ambii erau de acord că „occidentalizarea" era o etapă istorică necesară, prin care era sortită să treacă fiecare țară, și nu aveau nici un dubiu că forțele externe, adică influențele europene, mai curând decât cele interne, reprezentaseră catalizatorul principal al dezvoltării României moderne.

[...]

Majoritatea scriitorilor grupați în jurul revistei Viața Românească pot fi, de asemenea, categorisiți ca europeniști, dar aceștia au dat mult mai mare atenție realităților autohtone decât Lovinescu și Zeletin. În primul rând, au păstrat ceva din concepția lor poporanistă de dinainte de război, care este evidentă mai ales în opoziția lor față de industrializarea pe scară largă. Erau convinși, chiar și în 1935, că o industrie modernă, de tip occidental, avea puține șanse de succes și ar fi continuat să fie „parazitară", întrucât, în viziunea lor, ar fi fost necesare cel puțin două secole pentru a se putea acumula capitalul autohton necesar susținerii industrializării. Opoziția față de industria capitalistă s-a manifestat și în vederile lor despre organizarea politică; ei pledau pentru o „democrație rurală", care ar fi acordat prioritate nevoilor și aspirațiilor țărănimii.

Totuși, figurile de frunte ale cercului celor de la Viața Românească, precum criticul literar Garabet Ibrăileanu (1871-1936) și sociologul Mihai Ralea (1896-1964), directorul revistei după 1930, aveau grijă să se delimiteze de agrarienii radicali, în special de acele curente tradiționaliste care idealizau modul de viață al țăranului și se mulțumeau să-l lase într-o stare de înapoiere economică și culturală. S-au pronunțat pentru triumful în România al marilor principii ale liberalismului european — libertate și dreptate, aceeași pentru toți — și pentru răspândirea învățăturii umaniste și a tehnologiei venind din țările mai avansate din Occident. Astfel, ei au pledat pentru reformele electorală și agrară și pentru „europenizare", pe care o înțelegeau ca o ridicare a nivelului de trai și o democratizare a instituțiilor. Considerau contactul cu Occidentul ca esențial pentru dezvoltarea civilizației românești și, ca atare, au respins exclusivismul cultural îngust al multor tradiționaliști.

La polul opus europeniștilor, grupuri și indivizi căutau modele pentru dezvoltarea României în trecutul autohton, real sau imaginar. Termenul „tradiționaliști" îi definește cu exactitate, dar ei nu erau în nici un fel unanimi în legătură cu ceea ce reprezintă tradiția românească. În general, împărtășeau credința în caracterul predominant rural al dezvoltării istorice a României și se opuneau cu fermitate „importurilor" culturale și instituționale din Occident, pe care le considerau „neorganice".[...] Influența Germaniei a fost copleșitoare. Romanticii germani i-au învățat pe tradiționaliștii români să aprecieze superioritatea „culturii" (definită drept o expresie „organică", unică a spiritului comunității sau națiunii) asupra „civilizației" (concepută în principal ca progres material sau tehnologic).

[...]În căutarea de noi valori, aceștia au îmbrățișat cu patimă toate lucrurile venite din Orient. Un veritabil val de idei iraționaliste și mistice părea să străbată viața intelectuală românească. Veneau din Asia, în special din India, dar și din Europa. Alături de budism și yoga, de filozofia creștină și mistică, așa cum au fost înfățișate de Părinții Bisericii, Kierkegaard și Berdiaev au exercitat o profundă influență asupra gândirii românești.

În cazul multor intelectuali, fascinația filozofiei Orientului le-a reîntărit admirația pentru satul românesc. Ei au descoperit analogii izbitoare între sensibilitățile religioase și structurile mentale ale acestor două lumi aparent deosebite. [...] În țară, au descoperit în ortodoxia răsăriteană principalul sprijin al acestui mod de viață simplu, nealterat. Prin intermediul acestei originale fuziuni de spiritualitate creștină răsăriteană și de lume rurală românească, ei au pus bazele unei expresii caracteristice a identității românești a anilor '20 - ortodoxismul.

Dintre toate curentele tradiționaliste ale perioadei interbelice, nici unul nu a avut o mai mare influență asupra vieții intelectuale și culturale și nu a contribuit mai mult la dezbaterea problemei dezvoltării naționale a României decât cel cultivat de fondatorii revistei literare Gândirea. [...]Două principale curente, sau aripi, pot fi identificate în cercul Gândirea, de-a lungul perioadei sale celei mai fertile din anii '20 și de la începutul anilor '30. Reprezentativ pentru aripa de dreapta a fost Nichifor Crainic (1889-1972), editorul revistei, din 1926 până la dispariția ei în 1944, și principalul teoretician al ortodoxismului. [...]o altă tendință în cadrul cercului, aceea de stânga, a creat „stilul Gândirea" căruia i s-a datorat enormul prestigiu literar al revistei. Acei poeți și romancieri au căutat dincolo de ortodoxismul răsăritean surse mai profunde de tradiție autohtonă și calea potrivită de dezvoltare națională. Recunoscând contribuția pe care ortodoxia a avut-o în trecut în viața culturală și spirituală românească, aceștia și-au extins investigațiile asupra psihologiei populare, așa cum se releva în folclor și în mitologie, asupra religiilor orientale și asupra curentelor filozofice și sociale contemporane din Europa Occidentală. Reprezentantul lor de frunte a fost poetul și filozoful Lucian Blaga. [...]

Blaga a folosit termenul ortodox mai curând în sens cultural decât în sens religios. A precizat cu claritate că originalitatea spiritului românesc nu trebuie căutată deloc în dogma ortodoxă, ci în „derogările" de la aceasta, determinate de „spiritul de erezie", adică de folclorul semi-păgân păstrat în legendele sacre, în bocete și în colinde. I se părea că doctrina ortodoxă însăși avusese un efect nivelator asupra popoarelor din Europa de Sud-Est. În consecință, elementele stilistice, care i-au deosebit pe români de coreligionarii lor bulgari și sârbi, s-au manifestat cel mai puternic în operele poeților și artiștilor populari. Sub „masca" ortodoxismului, românii și-au păstrat vechile lor credințe și obiceiurile precreștine, în special în modul lor specific de a înțelege și simți existența, care, în opinia lui Blaga, își găseau sorgintea în timpurile tracice păgâne.

[...]

Crainic și gândiriștii și-au avut și ei apărătorii lor. Cel mai important a fost filozoful Nae Ionescu. [...]Ideea că România ar putea fi vreodată integrată în Europa l-a șocat ca absurdă în lumina dihotomiei dintre lumile ortodoxă și catolic-protestantă, pe care s-a străduit atât de mult să o scoată la iveală. Ca urmare, viitoarea dezvoltare a României avea să se sprijine pe „realitățile organice" predominante, prin care el înțelegea categoriile sociale și economice ale satului și agriculturii și liantul spiritual reprezentat de ortodoxie. El a respins orașul ca „prea abstract" și industria modernă ca „prea rațională", prea puțin potrivite pentru un popor contemplativ și neobișnuit cu disciplina capitalismului. Mai curând, a identificat o fuziune perfectă între țăran și ortodoxie și a făcut din spiritualitatea ortodoxă baza unei „comuniuni [românești] armonioase de gândire și faptă"

[...]

Între cele două războaie mondiale, țărăniștii au fost cei mai consecvenți și cei mai eficienți propovăduitori ai unei Românii în armonie cu „caracterul ei eminamente agrar". Ei s-au pronunțat pentru elaborarea unor politici economice și sociale și pentru crearea unui stat care să corespundă intereselor și necesităților țărănimii care constituia majoritatea covârșitoare a populației. Aceștia erau convinși de unicitatea evoluției istorice românești, pe care o atribuiau unui sistem agricol având rădăcinile în gospodăria individuală independentă. Scopul lor, în întreaga perioadă interbelică, a fost, ca atare, întărirea acestui nucleu de producție agricolă, din care aceștia făceau baza viitoarei dezvoltări sociale și politice a României.

[...]

Acesta era idealul economic și social al țărăniștilor. Dar starea micii agriculturi țărănești, existentă în anii '20 și în mod special în anii '30, a deviat în mod izbitor de la viziunea lui Madgearu și Mihalache. Condițiile predominante în lumea rurală erau de asemenea natură încât puneau sub semnul întrebării întreaga teorie despre forța și trăinicia micii gospodării țărănești. Un mare număr de mici gospodării țărănești, poate o treime, avea venituri insuficiente pentru a-și asigura strictul necesar. Consecințele unei asemenea sărăcii erau condiții de locuit, alimentație și igienă mult sub standardele minime, care, la rândul lor, contribuiau la o rată înaltă a mortalității și diminuau serios capacitatea de muncă a unui larg segment al populației rurale. Ieșirea din sărăcie era blocată de suprapopulația endemică, de proprietățile prea mici și prea risipite pentru a fi viabile din punct de vedere economic, ca și de metodele înapoiate de cultivare a pământului, toate la un loc contribuind la accentuarea nivelului scăzut cronic al productivității.

Madgearu era suficient de realist ca să-și dea seama că funcționarea tipului său de democrație impunea ca masa de țărani să dobândească experiență politică. Era sigur că acest lucru s-ar putea întâmpla doar dacă sistemul administrativ era suficient de deschis să permită o participare cetățenească largă la treburile publice. Ca prim pas, a propus o reformă a administrației sătești și județene, care ar fi înlocuit administratorii numiți de autoritățile centrale și răspunzători față de ele cu oficiali și reprezentanți aleși pe plan local care să conducă treburile locale. În orice caz, a respins schimbarea bruscă sau violentă considerând-o un preludiu al „catastrofei sociale". Schimbarea, pentru a fi benefică și durabilă, trebuia să fie „organică", avertiza el, un proces treptat, avându-și rădăcinile în experiența națională.

Criza economică mondială de la începutul anilor '30, care a provocat ravagii în țările cu economii agrare precum România, a influențat profund gândirea țărănească. Madgearu a fost obligat să-și modifice poziția privind industrializarea.

Bibliografie:

Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, III, București, 1926, pp. 43-51, 63-103, 187-191

Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937, București 1937, pp. 18-21, 29-32, 51-54.

Ștefan Zeletin, Burghezia română: Origina și rolul ei istoric, București, 1925, pp. 34-166, 252-255.

Nichifor Crainic, „Sensul tradiției", în Gândirea. 9/1-2, 1929, pp. 6-7, 9-10.

Nichifor Crainic, „Pacifism", în Gândirea, 10/4, 1930, pp. 105-106, și „George Coșbuc, poetul rasei noastre", în N. Crainic, Puncte cardinale în haos, București, 1936, pp. 187-188.

Lucian Blaga, Spațiul mioritic, în L. Blaga, Trilogia culturii, pp. 184-190, 194-197.

Lucian Blaga, Despre gândirea magică, București, 1941, pp. 135-137.

Nae Ionescu, Roza vânturilor, București, 1937, pp. 7, 9, 24-27, 67, 74, 257-258

Nae Ionescu, „Naționalism și ortodoxie", în Predania, 8-9, 1937, p. 3

Madgearu, „Teoria economiei țărănești", în V. Madgearu, Agrarianism, n. Imperialism, București, 1936, p. 60.