Situația politică în Europa anilor '30.
Ascensiunea partidelor de extremă dreaptă

Revoluția bolșevică

Bogdan Jitea, Revoluția rusă din 1917

La începutul secolului al XX-lea, Rusia era singura dintre marile puteri care nu avea nici constituție, nici parlament. Forma de guvernământ, cea a absolutismului monarhic, aparținea unei epoci revolute în cea mai mare parte a continentului european. Funcționarii nu depuneau jurământul de fidelitate statului, ci direct țarului. Conform Codului de procedură penală, orice încercare de a pune la îndoială autoritatea țarului sau simpla exprimare a dorinței de a vedea schimbat regimul constituiau delicte majore. Măsurile extreme de control, supraveghere și represiune a populației, puse în practică prin intermediul Departamentului Poliției de Stat creat în 1880 în urma unui atentat terorist la viața țarului Alexandru al II-lea, făceau din Rusia țaristă un prototip al statului polițienesc modern. Unul dintre șefii Departamentului Poliției de Stat transpune această ruptură între stat și societate în termenii unui adevărat război: „Există un popor și o autoritate a statului și aceasta din urmă este în permanență amenințată de cel dintâi... Prin urmare, orice formă de manifestare publică echivalează cu o amenințare la adresa autorității statului. Iată de ce apărarea statului ia forma unui război împotriva întregii societăți”.

Preludiul

Tentativele de reformă din prima decadă a secolului al XX-lea, cauzate de intensificarea contestării sistemului, deseori în forme violente, și de consecințele catastrofale a înfrângerii în războiul ruso-japonez din 1905, au fost considerate insuficiente de opoziția nerăbdătoare să obțină libertăți și drepturi politice comparabile cu cele de care se bucurau națiunile Europei occidentale. Primul prim-ministru din istoria Rusiei, Serghei Witte, l-a avertizat pe ultimul țar al Rusiei, Nicolae al II-lea, despre pericolul ca aceste cereri nestăvilite să se transforme într-o revoluție care să răstoarne întreg regimul politic: „Progresul omenirii este de neoprit. Ideea de libertate va triumfa, dacă nu pe calea reformelor, atunci prin revoluție. Dar în această ultimă eventualitate, ea va lua naștere din cenușa unei istorii de o mie de ani, care va fi distrusă. Bunt-ul rusesc [răzvrătirea], nătâng și nepăsător, va mătura totul în calea lui, nelăsând în urmă decât praful și pulberea. Ce fel de Rusie se va naște din această încercare nemaiîntâlnită, depășește puterea imaginației omenești: grozăviile bunt-ului rusesc pot întrece tot ceea ce a cunoscut istoria. E cu putință ca o intervenție străină să sfâșie țara. Încercările de a da viață idealurilor socialismului teoretic – care sunt sortite eșecului, dar vor fi fără îndoială puse în practică – vor distruge familia, credința, proprietatea, temeliile legii”.

După momentul critic al anului 1905, marcat de greve generale și de ciocniri violente între manifestanți și forțele represive, Nicolae al II-lea a fost nevoit să accepte o serie de reforme care ar fi transformat într-un final Imperiul autocrat într-o monarhie constituțională. Împărțirea responsabilității guvernării cu o Dumă de Stat din ce în ce mai îndrăzneață a eșuat însă lamentabil datorită firii oscilante a țarului, adeseori influențat de elementele conservatoare din anturajul său. Așa că în preajma Primului Război Mondial, Rusia se găsea într-o situație explozivă, cu un regim vetust din ce în ce mai contestat. Decizia pripită a Rusiei de a intra într-un război care s-a dovedit a fi unul de uzură, cu înfrângeri catastrofale în fața armatelor germane, a erodat încrederea în regim, încurajând radicalizarea elementelor revoluționare. Instituția monarhiei, altădată pilonul principal al regimului, se afla într-o criză de popularitate agravată de firea slabă a țarului Nicolae al II-lea și de originea străină a țarinei Alexandra Feodorovna. Fiind născută nemțoaică, în patria principalului inamic al Rusiei, țarina a jucat rolul de țap ispășitor pentru poporul rus cam în aceeași măsură în care regina Maria Antoaneta a Franței, cu originea ei austriacă, l-a jucat la 1789. Poate că situația ar fi fost ținută sub control dacă armata s-ar fi aflat la dispoziția regimului. Însă cu ea cantonată la sute de kilometri distanță, prinsă într-un război sângeros de ofensive și contraofensive ample, revoluționarii au putut să se desfășoare fără mari probleme în spatele frontului.

Evenimentele

Cum se întâmplă adesea în istorie, vremea a jucat un rol important în evenimentele din februarie 1917. După o iarnă teribilă, a urmat o încălzire neobișnuită pentru Sankt Petersburg (rebotezat în anii războiului în Petrograd, pentru că vechea denumire avea o rezonanță mult prea germanică), cu temperaturi de +8 grade. În documentarele de epocă pe pot vedea mulțimile de protestatari adunate sub un cer strălucitor. Scânteia care a provocat lanțul de evenimente ce într-un final va duce la abdicarea țarului și la instaurarea unei republici parlamentare l-a reprezentat marșul femeilor prilejuit de aniversarea pe 23 februarie 1917 a Zilei Internațională a Femeii. Rigorile economiei de război aveau repercusiuni crunte asupra populației civile, ce suferea în urma unei penurii cronice de alimente. La scurt timp, marșul s-a transformat într-un protest spontan, axat pe revendicarea pâinii cea de toate zilele. Femeilor li s-au alăturat muncitorii de la uriașele ateliere mecanice Putilov. Un martor al evenimentelor din zilele respective, britanicul Herbert Stewart, tutorele nepoților țarului Rusiei, își nota în jurnal caracterul spontan și anarhic al manifestațiilor de revoltă îndreptate împotriva autorităților. „Revolta și dezordinea domneau pe străzi, și cred că asta e cea mai bună descriere a unei revoluții: poporul spărgea magazine, prăda brutăriile; femeile, mai ales. Răsturnau tramvaiele, construiau baricade din lemn și pietre de pavaj”, consemna Herbert Stewart.

Trei zile mai târziu, puhoiul de oameni ajunge la peste 250000 de manifestanți, atât muncitori intrați în grevă generală, dar și femei și studenți. Simțind că situația scapă de sub control, autoritățile ordonă în mod imprudent trupelor de cazaci să intervină în forță pentru a dispersa mulțimea. La final, peste 40 de cadavre sunt presărate pe caldarâmul din Piața Znameski. Vestea sângeroaselor incidente i-a revoltat pe soldații încartiruiți în cazarma de la Petrograd. Majoritatea din cei 140000 de soldați erau rezerviști de 30-40 de ani, civili până în urmă cu puțin timp. Răzvrătirea garnizoanei Petrogradului reprezintă momentul hotărâtor al Revoluției din februarie, capitala Imperiului scăpând de sub controlul regimului țarist.

În perioada imediat următoare ia naștere un sistem de putere duală, dvoelastie, care durează până în octombrie. Duma de Stat continua să funcționeze alături de nou înființatul Soviet din Petrograd dominat de militari. Din cei 3000 deputați, 2000 erau soldați. Asta arată în ce măsură Revoluția din Februarie a fost de fapt în primele ei faze, o revoltă a soldaților. Ca organ de putere executivă, Comitetul Provizoriu al Dumei (denumit ulterior Guvern Provizoriu) se calcă pe bătături cu Ispolkom-ul dominat de socialiști (Comitetul Executiv al Sovietului din Petrograd). La 2 martie, în urma presiunilor exercitate de proprii generali, țarul Nicolae al II-lea abdică în favoarea fiului său de numai 12 ani, țareviciul Alexei. Regența urma să fie asigurată de fratele său, Mare Duce Mihail. Nicolae a crezut că doar așa se poate continua războiul, neluând în considerare o pace separată cu germanii ce i-ar fi permis să folosească trupele de pe front pentru a restabili controlul Coroanei. Din cauza bolii fiului său (hemofilie) se va răzgândi, hotărând să cedeze coroana direct fratelui său Mihail. Decretul de abdicare semnat de Nicolae al II-le este transmis în aceeași zi Dumei de la Petrograd: „În zilele marii lupte împotriva inamicilor străini, care încearcă de aproape trei ani să ne înrobească patria, Domnul Dumnezeu s-a milostivit să trimită Rusiei o nouă și grea încercare. [...] În aceste zile hotărâtoare pentru viața Rusiei, Noi considerăm că ține de datoria Noastră să asigurăm poporului Nostru cea mai strânsă unitate cu putință și o consolidare a tuturor forțelor naționale. […] În înțelegere cu Duma Imperială, am hotărât să renunțăm la Tronul Imperial Rus și să depunem puterea supremă. Cum nu dorim să Ne despărțim de iubitul Nostru fiu, transmitem succesiunea fratelui Nostru, Marele Duce Mihail Aleksandrovici. [...] Îl povățuim pe fratele Nostru să conducă afacerile de stat în deplină și inviolabilă unitate cu reprezentanții poporului din corpurile legiuitoare, după acele principii care vor fi stabilite de ei. […] Îi îndemnăm pe fiii credincioși ai patriei să-și îndeplinească datoria sfântă, să se supună [noului] țar în greul moment de restriște națională și să-L ajute ca, împreună cu reprezentanții poporului, să conducă Imperiul Rus pe calea victoriei, prosperității și gloriei, Domnul Dumnezeu să ajute Rusia!”

Partidele

Principalii actori politici ce-și revendică accesul la putere în Rusia revoluționară sunt partidele, de facturi și de orientări ideologice extrem de variate, de la anarhiști de extremă stânga, la naționaliști de extremă dreaptă. Într-un final, patru mari tabere își vor disputa întâietatea pe scena politică.

1. Partidul Constituțional Democratic, principalul exponent al curentului politic liberal. Membrii lui numiți cadeți, după abrevierea K-D a partidului, proveneau în special din rândurile profesiunilor liberale (universitari, avocați, medici), din nobili cu vederi reformiste și chiar din foști socialiști dezamăgiți. Își propuneau introducerea unor reforme ample în societate, bazate pe o constituție democratică care ar fi urmat să asigure drepturi și libertăți civile tuturor, indiferent de religie, naționalitate sau de extracție socială. Într-o țară dominată de un climat antisemit virulent, tradus în pogromuri recurente, cadeții făceau notă discordantă prin sprijinirea activă a obiectivului emancipării evreilor. Își doreau emularea instituțiilor și economiilor occidentale, prin accentul pus pe industrializare și pe proprietatea privată. În această privință, cadeții reprezentau cei mai importanți agenți ai modernizării Rusiei.
2. Partidul Socialist Revoluționar, combina ideile socialiste predominante în rândul intelighentiei, cu un tip de țărănism prin care încerca să pătrundă în lumea rurală ce forma 85% din populația Rusiei. Membrii lui erau cunoscuți sub numele de eseri, de la abrevierea numelui partidului (S.R.). În prima parte a activității lor, arma politică principală era terorismul îndreptat împotriva agenților regimului țarist. După 1909 își mai moderează tonul, iar Revoluția din 1917 îi propulsează într-o alianță de conjunctură alături cadeți în Guvernul Provizoriu.
3. Menșevicii, facțiune apărută în urma rupturii din Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia produsă la al doilea congres organizat în 1903 în străinătate. Titulatura lor este înșelătoare pentru că deși menșevici derivă de la un cuvânt rus ce înseamnă minoritate, ei reprezentau majoritatea din cadrul partidului. Fideli tezelor marxiste, menșevicii doreau schimbarea regimului țarist printr-o revoluție democrat burgheză care ar fi urmat să asigure tranziția spre următoarea etapă, cea a dictaturii proletariatului. Erau ceva mai moderați și mai înclinați de a colabora cu partidele liberal-burgheze decât rivalii lor politici, bolșevicii.
4. Bolșevicii, reprezentau facțiunea radicală a Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia de care se va rupe în celebrul congres din 1903. Deși o minoritate în rândurile marxiștilor ruși, ei s-au autointitulat bolșevici după cuvântul rus ce înseamnă „majoritate”. Ca obiectiv principal își propuseseră la fel ca menșevici instaurarea dictaturii proletariatului, însă spre deosebire de aceștia nu aveau încredere în conștiința de clasă a muncitorilor și doreau ca revoluția să fie condusă de un grup restrâns de profesioniști fanatici. Modul de conducere urma să fie cel al „centralismului democratic”, concept ce camufla viziunea lor asupra unei guvernări autoritare, asigurată de o elită revoluționară. Liderul lor este revoluționarul de profesie Vladimir Ilici Ulianov, cunoscut sub numele de Lenin. Alte figuri importante ale bolșevicilor sunt Kamenev, Zinoviev, Buharin, Troțki și Stalin, cu toții jucând roluri extrem de importante în evenimentele ulterioare.

Reformele

Statul, așa cum supusul rus îl cunoscuse toată viața lui, s-a prăbușit în decurs de câteva zile. Primele instituții desființate au fost cele represive. La 4 martie guvernul a dizolvat Departamentul Poliției, Ohrana și Jandarmeria, înființând miliții cetățenești subordonate zemstvelor (consilii locale de autoadministrare introduse în 1864) și consiliilor municipale. Armata scapă de controlul guvernului, trecând în cel al Sovietelor prin politizarea ei în urma Ordinului nr. 1 emis abuziv de Ispolkom, ce-și aroga un rol legislativ. Rapiditatea dezintegrării statului rus în acele zile de efervescență revoluționară, fluiditatea schimbărilor sau provizoratul dominant sunt surprinse de Kerenski în amintirile sale: „«Revoluția» era un cuvânt care nu se putea aplica celor ce se petreceau în Rusia... O întreagă lume, lumea legăturilor naționale și politice se scufundase și dintr-o dată toate programele politice și tactice, oricât de îndrăznețe și de bine concepute ar fi fost ele, păreau să plutească în aer, lipsite de obiect și de utilitate.”

Deși Guvernul Provizoriu exercita un control politic mai mult teoretic decât efectiv, programul de reforme adoptat în cele câteva luni de zile în care a funcționat este realmente impresionant. Au fost eliberați prizonierii politici, s-a pus capăt cenzurii, decretându-se libertatea de exprimare absolută, s-a abolit pedeapsa cu moartea, s-au anunțat alegeri libere pentru Adunarea Constituantă bazate pe votul universal, egal și direct, s-au pus capăt discriminărilor etnice și religioase. S-au sădit germenii democrației participative. Pe tot cuprinsul Rusiei, diferitele corpuri sociale, precum cele ale țăranilor, muncitorilor și soldaților, s-au organizat în consilii, comitete și asociații profesionale libere de controlul statului. Rusia se îndrepta cu pași rapizi spre calea democrațiilor liberale occidentale, depășindu-le chiar pe alocuri prin îndrăzneala reformelor, tipică tuturor regimurilor revoluționare. Guvernarea autocratică părea să rămână o amintire nefericită a trecutului, iar democrația constituțională se contura la orizont ca noul sistem de guvernământ al Rusiei postrevoluționare.

Sfârșitul

Deși una dintre cauzele principale ale Revoluției ruse o reprezenta agravarea nemulțumirilor populației pe fondul războiului cu Puterile Centrale, Guvernul Provizoriu a luat catastrofala decizie de a-l continua. Cu o armată virusată de propaganda revoluționară, cu perspective extrem de reduse de a învinge mașinăria de război prusacă și cu o autoritate neconsolidată pe frontul intern. La scurt timp, Guvernul Provizoriu a fost nevoit să se confrunte cu facțiunea cea mai hotărâtă să preia puterea prin orice mijloace, cea a bolșevicilor. Cu ajutorul Ministerului de Externe german, Lenin împreună cu un grup de 30 de revoluționari de profesie, ajunge pe 3 aprilie 1917 în gara Finlanda din Petrograd, într-un vagon sigilat. Politicienii din fragila alianță de guvernare erau însă deciși să respecte principiile democratice și liberale, așa că Lenin și fidelii lui n-au fost arestați și au putut să organizeze nestingheriți asaltul asupra fragilului edificiu politic apărut în urma Revoluției din februarie. Cadetul Vladimir Nabokov își notează în scrierile sale că succesul bolșevicilor se află în această lipsă de scrupule de care dădeau dovadă și care contrastează în mod flagrant cu lipsa de pragmatism a guvernanților: „Guvernul provizoriu n-avea simțul puterii reale. Era o luptă între două forțe: pe de o parte, elemenetele publice raționale și moderate, dar - vai! - timide și neorganizate; de alta, imoralitatea organizată cu liderii ei fanatici, absolutiști.[...] Leninii și Troțkii sunt total indiferenți față de soarta indivizilor. «Unde se cioplește, sar și așchii», răspund ei convenabil la orice întrebare.”

În octombrie are loc o lovitură de stat clasică, dată de un grup restrâns numeric, însă bine organizat, de revoluționari de profesie. Pentru a da o aparență de democrație revoluționară, s-a orchestrat o participare de fațadă a maselor în evenimentele puciului militar dat de Lenin și grupul său de bolșevici. În scurt timp se revine la sistemul autocratic bazat pe un control represiv mult mai draconic raportat chiar la standardele regimului țarist. Cenzura este reintrodusă, iar ziarele independente sau ale opoziției sunt interzise. Oponenții politici, cadeții, menșevicii și eserii, sunt considerați inamici ai statului și vor fi hărțuiți, arestați, închiși și în cele din urmă executați cu miile. Cultul personalității liderilor bolșevici, Lenin apoi Stalin, va lua proporții grotești, depășindu-l cu mult pe cel al Romanovilor. Experimentul liberal al primăverii lui 1917 moare în fașă, la doar câteva luni de la gestația sa. Reformele inițiate în această scurt interval de timp vor fi avortate de noul regim al Sovietelor, iar formele incipiente de democrație participativă lasă locul „centralismului democratic”, formulă menită să mascheze dictatura cu mână de fier a facțiunii bolșevice. Rusia se scufundă pentru mai mult de șapte decenii înapoi în bezna autocrației politice.

Bibliografie selectivă:

1.Richard Pipes, Scurtă istorie a Revoluției ruse, Humanitas, București, 1998.

2.Orlando Figes, Revolutia Rusa (1891-1924). Tragedia unui popor, Polirom, Iași, 2016.

Doctrina fascistă

“Împotriva individualismului, ideologia Fascistă promovează Statul; și promovează individul doar atât timp cât acesta coincide cu Statul, care reprezintă conștiința și voința universală a omului în istoria existenței sale. Fascismul se opune Liberalismului clasic, care a apărut din necesitatea unei reacții la absolutism și a cărui misiune s-a încheiat atunci când Statul s-a transformat în conștiința și voința poporului. Liberalismul opune Statului interesele individului; spre deosebire, Fascismul reafirmă Statul ca singura identitate reală a individului. Iar dacă libertatea este atributul omului adevărat, și nu a unei păpuși abstracte imaginate de Liberalismul individualist, atunci Fascismul este pentru libertate. Și pentru singura libertate care poate exista, libertatea Statului și a individului în interiorul Statului. Prin urmare, pentru Fascist, totul este în Stat și nimic uman sau spiritual nu există în afara Statului. În acest sens Fascismul este totalitar, iar Statul Fascist, sinteza și unitatea tuturor valorilor, interpretează, dezvoltă și oferă putere vieții oamenilor.”

Benito Mussolini, în “Doctrina Fascismului“, 1932

REGIMUL FASCIST ÎN ITALIA

Imediat după terminarea Primului Război Mondial Italia trecea printr-o criză economică, socială și politică. De această criză au încercat să profite comuniștii care au organizat greve și manifestații politice, urmărind să declanșeze o revoluție. Acțiunile comuniștilor au stârnit îngrijorarea naționaliștilor care au hotărât să li se opună.

Printre acești naționaliști se numără și Benito Mussolini, un fost învățător și ziarist care a creat în 1919 fasciile naționale de luptă, o organizație compusă din foști soldați.

Mussolini susținea idei precum naționalismul exacerbat, dorea să refacă gloria și puterea Italiei din timpul Imperiului Roman, predica xenofobia, cultul violenței și al acțiunii, cultul șefului etc.

Fasciile create de el s-au unit în 1920 în Partidul Național Fascist. Opunându-se acțiunilor comuniștilor, Partidul Fascist și-a sporit popularitatea în următorii ani, de aceea în octombrie 1922 Mussolini i-a cerut regelui Victor Emanuel al III-lea să-l numească prim-ministru. În caz contrar, el amenința că fasciștii vor organiza un marș asupra Romei care va mătura totul în cale. Deși armata l-a asigurat pe rege că se poate opune cu succes fasciștilor, acesta l-a numit prim-ministru pe Mussolini, nedorind să declanșeze un război civil. Marșul asupra Romei a avut loc, dar a devenit doar o manifestație de bucurie a fasciștilor. După preluarea puterii, fasciștii au câștigat și alegerile parlamentare, astfel că în 1925 și 1926 Mussolini a putut impune legile fastistissime. Prin acestea regimul politic democratic a fost desființat și înlocuit cu un regim politic totalitar. Drepturile și libertățile cetățenești au fost îngrădite, partidele de opoziție desființate și s-au înființat un sistem de închisori politice și o poliție politică numită OVRA - Organizația Voluntară de Luptă împotriva Antifascismului.

Organizațiile sindicale și cele patronale au fost desființate și în locul lor au fost înființate corporații pe ramuri economice care cuprindeau și patroni și muncitori. În acest fel Mussolini încerca să înlocuiască lupta de clasă cu colaborarea între clasele sociale pentru interesul comun și să întărească unitatea națiunii. Tot în economie, Mussolini a încercat să depășească acea criză economică din 1929-1933 prin impunerea autarhiei (economie închisă care nu depinde de importuri sau de condiții impuse de alte state). Tot Mussolini a încurajat și un cult al personalității sale, încercând să se prezinte ca un om de acțiune, atotcunoscător. S-au lansat lozinci, sloganuri precum: „Mussolini are întotdeauna dreptate.”, s-au lansat acțiuni propagandistice, el și-a luat titlul de „Il Duce” și ținea dese discursuri în care încerca să-i facă pe cetățeni mândri de trecutul lor roman și dornici să-l reînvie.

Adolf Hitler și iraționala raționalitate a nazismului
(Un eseu de Vladimir Tismăneanu și Marius Stan)

Pe fondul ofensivei irezistibile a Armatei Roșii, cel care se crezuse uns de Istorie să refacă traiectoria unor Friedrich cel Mare și Napoleon Bonaparte se sinucidea la Berlin, cu șapte decenii în urmă, pe data de 30 aprilie 1945, împreună cu partenera sa, devenită soție în ajunul plecării pe cealaltă lume, Eva Braun. Se încheia astfel o epocă de delir apocaliptic și de transă ideologică, al cărei efect a fost un carnagiu universal care a culminat în crima absolută a Holocaustului. Hitler nu a fost doar încarnarea principiului demonic în istorie, ci mai ales personificarea a ceea ce Hannah Arendt a numit Răul radical. Prezentăm aici un număr de reflecții pe tema Hitler și ideologia național-socialistă. Nu avem pretenția exhaustivității, ne propunem doar să împărtășim cu cititorii câteva ipoteze explicative, născute din propriile noastre lecturi și analize.

1. Adolf Hitler (1889–1945) nu poate fi înțeles în absența unei cunoașteri aprofundate a mediului vienez în care s-a format din punct de vedere intelectual. [...] A existat așadar, în contrast cu prima Vienă, o alta, impregnată de șovinism, rasism, xenofobie și, mai presus de orice, antisemitism.
2. Pentru Adolf Hitler, Imperiul Habsburgic era unul întemeiat pe slăbiciune, lașitate și funest internaționalism. Multiculturalismului Kakaniei, spre a relua formula lui Robert Musil, mentorii lui Hitler îi opuneau pangermanismul, exaltarea rasei nordice, a Valhallei, a purității de sânge și a rădăcinilor atavice. În această viziune, evreul imaginar era întruchiparea simultană a decadenței prin bani (plutocrație) și prin subversiune socială (marxism).
3. Hitler nu a fost pur și simplu un naționalist de tip tradițional, cu nostalgii militariste de sorginte conservatoare. Lumea sa mentală era una în care “rasa superioară” era obligată să distrugă orice altă colectivitate percepută drept patogenă. Viziunea lui Pasteur despre bacterii era proiectată hiperbolic într-un război purificator menit să elimine definitiv presupusa vermină. Lagărele de exterminare, așa cum avea să demonstreze Zygmunt Bauman, făceau parte din programul de “grădinărire socială”, deci plivirea tuturor buruienilor. Naziștii nu erau roboți care acționau mecanic, ci aveau propriul sistem de valorizare înrădăcinat în această gramatică a exterminării.
4. Gândirea politică a lui Hitler a codificat la nivel global resentimentul social și etnic. Ostil religiilor tradiționale, Führerul era profetul fanatismului exclusivist, făcea din ură o virtute și promitea celor care se simțeau frustrați, umiliți și înjosiți, o demnitate la care, până la el, aceștia nici măcar nu îndrăzniseră să viseze. Despre triumfului lui Hitler, scrie istoricul Fritz Stern: “În 1933, germanii, înșelați și autoînșelați, au capitulat în fața unui fals profet și geniu parțial, și cu timpul ura sa fără de margini i-a consumat pe inamicii săi și a provocat suferință chiar în rândul celor care, susținându-l, au încercat să evite suferința”.
5. Pentru Hitler, coerența ideologică era insignifiantă, ceea ce conta era consecvența în susținerea unei idei-forță, simplă și simplificatoare, pe scurt — un protomit politic! De la Mein Kampf și până la testamentul dictat în preajma sinuciderii sale, obsesiile sunt aceleași, sfidând cu infinit orgoliu ceea ce se poate numi, pe urmele lui Freud, principiul realității: anticapitalism, antiliberalism, antimarxism, antisocialism (oricare ar fi acesta, cu excepția național-socialismului), antisemitism redemptiv (conceptul lui Saul Friedländer), rasism, imperialism, expansionism, exaltarea violenței, demonizarea celor fantasmați drept inamici ireductibili.
6. Hitler nu a fost, cum susținea propaganda stalinistă, un contrarevoluționar, ci un revoluționar nu mai puțin ostil modernității burgheze decât adepții lui Lenin. Revoluția sa era una anticapitalistă iar capitalismul era definit mitopoetic, ecou wagnerian, ca imperiul degenerescent al spiritului iudaic. Național-socialismul a atras intelectuali sofisticați (de la Gottfried Benn la Martin Heidegger) tocmai prin această insurecție radicală împotriva presupusei mediocrități burgheze (“americanizarea lumii”).
7. O diferență esențială între național-socialism și bolșevism este legată de localizarea carismei. În topografia sacralității bolșevice, carisma era învestită în figura Partidului (“Principele modern”, cum îl numea Gramsci), în vreme ce în hierocrația național-socialistă carisma aparținea originar și definitiv Führerului.
8. La fel ca în bolșevism, în fascismul italian ori în maoism, ideologia este punctul de pornire și destinația finală. Atunci când Magda Goebbels decide să-și otrăvească proprii-i copii, un doctor SS o roagă să renunțe la această înfiorătoare idee. Răspunsul ei rezumă, credem noi, întreaga raționalitate irațională a nazismului: “Nu-mi pot imagina că vor crește într-o lume fără național-socialism”. Deci nu înfrângerea militară era pentru Hitler suprema umilință, ci naufragiul ideologic. Lichidarea copiilor lui Goebbels este la fel de emblematică pentru catastrofa finală a promisiunii național-socialiste precum autolichidarea lui Adolf Hitler. Este ceea ce presimțise Thomas Mann atunci când a scris “Mario și vrăjitorul”. Apostolul nihilismului nu putea termina decât prin propria anihilare.
9. De ce ne ocupăm de Hitler? Răspunsul îl găsim tot la Fritz Stern: “Național-socialismul are nevoie să fie rememorat — și nu doar în monografii academice și filme de duzină, ci în conștiința morală a noastră, a tuturor. Există un epitaf potrivit pentru el, ca și pentru stalinism, pe care îl evocă strigătul Nadejdei Mandelștam: ‘Tăcerea este adevărată crimă împotriva umanității’”.