Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere

Mișcarea legionară
(Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier)

La noi, cel mai simptomatic dintre partidele de extremă dreaptă a fost mișcarea legionară. Dat fiind că și astăzi ideologia acestei mișcări mai atrage simpatii, trebuie să încerc să spun ce a fost mișcarea legionară. Și e foarte greu de explicat. Mai întâi, să nu credeți, cum spun adversarii mișcării legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mișcarea legionară a fost o mișcare autohtonă, născută din grupări studențești anticomuniste, între care una era condusă de Corneliu Zelea Codreanu. La un moment dat însă, se întâmplă un lucru grav în cariera lui Corneliu Codreanu: într-un proces în care era acuzat de un prefect ce se purtase într-adevăr foarte urât cu studenții pe care-i arestase (bătăi, procedee cu totul detestabile și condamnabile — asemenea comportament exista și înaintea epocii comuniste, dar la o scară infinit mai mică), Corneliu Codreanu scoate revolverul și-l ucide pe acest prefect. De la uciderea, pe vremea lui Cuza, a șefului conservatorilor, Barbu Catargiu (nu s-a lămurit nici până astăzi cine a fost asasinul, dar e evident că oamenii care erau de partea lui Cuza-Vodă l-au omorât pe cel ce se opunea reformelor domnitorului), de la 1863 și până la acest asasinat nu s-a petrecut în țara noastră nici o crimă politică — ceea ce contrasta cu „obiceiurile" din Balcani.

Asta este marea învinuire care se aduce legionarilor: au introdus în moravurile politice românești ceva ce nu făcea parte din tradiția noastră. Atunci au început să fie prigoniți într-adevăr acești tineri care voiau schimbări adânci în țară și în moravurile politice ale țării. Codreanu — achitat de un juriu popular după uciderea prefectului — creează împreună cu câțiva apropiați, într-o atmosferă mistic-religioasă, Legiunea Arhanghelului Mihail, care se va numi mai apoi și Garda de Fier. Ce voiau ei? Ziceau că vor să curețe țara de moravurile politice murdare, să înlăture influența pernicioasă și cosmopolită a evreilor și a masonilor; se voia întoarcerea la un trecut popular, mitic, folosind uneori expresii care ni se par acum de o mare naivitate („Să facem o țară ca soarele sfânt de pe cer" etc.). Codreanu, numit de partizanii săi doar „Căpitanul", umbla prin sate în port național, uneori călare pe un cal alb, ca în basme. Era, în toată purtarea lor, un parfum arhaic. Dar în acele momente de mare criză economică și de nedumerire politică, cu un foarte ridicat procent de șomaj printre tinerii intelectuali, entuziasmul lor oarecum copilăresc a fost atât de contagios încât după puțin timp se poate spune că o mare parte a tineretului studențesc, dar și preoți, meseriași, muncitori se leagă de această mișcare legionară.

Lumea de astăzi, mai cu seamă sincerii democrați, nu mai înțelege cum oameni de calitatea intelectuală a filozofului Nae Ionescu, de calitatea lui Mircea Eliade, a lui Emil Cioran, și a atâtor altora de mare valoare intelectuală și morală, s-au putut lăsa entuziasmați de această mișcare. Din punct de vedere social, chiar dacă inițiatorii proveneau din straturi apropiate de popor, recrutarea ulterioară a atins toate straturile sociale, și s-au găsit printre militanții de frunte ai mișcării un număr impresionant de persoane purtând nume „istorice": Cantacuzino, Ghica, Sturdza, Manu etc.

A existat un fel de orbire colectivă. Numai târziu, mult mai târziu, după experiența războiului, ne-am dat noi seama că orice mișcare presupunând un partid unic duce în mod fatal la crimă. Cu atât mai mult, în contextul lumii de azi, reînvierea mișcării legionare apare ca o anacronică și primejdioasă aberație. În 1933, după victoria lui Hitler în alegerile din Germania, legionarii s-au pregătit de alegerile din țară cu un program atât de violent fascist, antisemit și antioccidental, încât liberalul I.G. Duca, însărcinat de regele Carol să organizeze alegerile, a crezut de cuviință să interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier. Trei săptămâni mai târziu era asasinat în gara Sinaia de trei legionari. Un asasinat și mai greu de justificat va avea loc în 1936, când o echipă de zece legionari (studenți în teologie!) împușcă, pe patul său de spital, pe disidentul legionar Mihai Stelescu, ciopârțindu-i apoi trupul cu topoarele și dănțuind în jurul cadavrului (unii etnologi au văzut în această scenă abia credibilă o reminiscență a ritului antic al Cabirilor!). Totuși, succesul Legiunii sporește, mai cu seamă când o grupă de voluntari din Legiune merge în Spania să lupte în rândurile „franchiștilor", iar doi dintre ei, Moța și Marin, mor în luptă. Înmormântarea lor solemnă, la București, în ianuarie 1937, revelă lumii amploarea luată de mișcare. Apoi, în alegerile din decembrie 1937, primul-ministru desemnat de regele Carol, liberalul Gheorghe Tătărescu, în mod cu totul excepțional, nu reușește să câștige alegerile (obținând doar 36% din voturi în loc de cele 40 de procente necesare după lege pentru a deține majoritatea în Parlament).

Instaurarea dictaturii regale

Acest insucces electoral se datora în parte unui „pact de neagresiune electorală" între național-țărăniștii lui Iuliu Maniu și partidul „Totul pentru țară" (eticheta electorală a Legiunii). Rezultatul a fost că regele a adus la guvern doi lideri de mici partide de extremă dreaptă (dar nu din Legiune): poetul Octavian Goga și profesorul A. C. Cuza, șeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism.

S-ar zice că regele Carol i-a adus la putere numai ca să compromită extrema dreaptă, și cu prilejul unei noi crize (economico-financiare, plus presiune externă), să dizolve Parlamentul și să instaureze dictatura regală (februarie 1938), inventând apoi, la sfârșitul anului, un partid unic, cu totul artificial, „Frontul Renașterii Naționale".

Față de toate dictaturile pe care le-am cunoscut mai târziu, s-ar părea azi că dictatura regală a fost mai puțin dură decât cele ce vor urma: scurta experiență legionară, dictatura generalului Antonescu, apoi, mai cu seamă, cei 45 de ani de regim comunist. De altfel, Carol al II-lea, un an-doi după venirea pe tron, a avut norocul de a profita de o restabilire a situației economice mondiale, care a avut repercusiuni favorabile și asupra țării noastre, astfel încât anii domniei lui au fost o epocă de relativ progres economic și o perioadă de mari construcții în București; se fac de asemeni primele drumuri asfaltate din țară. Din păcate, acest „boom" economic a fost umbrit de suspiciunea în legătură cu profiturile ilicite obținute de anturajul regal, profituri ilicite de care era acuzată și amanta regelui, foarte impopulară, Elena Lupescu, pentru care regele divorțase de regina Elena (din familia regală a Greciei).

Să revenim la soarta legionarilor în timpul dictaturii regale. Aici a făcut regele Carol un lucru absolut inadmisibil pentru un suveran și chiar pentru orice guvernant: s-a „dezbărat" de persoana „charismatică" a lui Codreanu prin asasinat. S-a montat (pe când regele era în vizită oficială la Hitler, în noiembrie 1938) o pretinsă evadare din închisoarea unde Codreanu fusese închis după un proces politic, și a fost sugrumat împreună cu toți cei care-i executaseră pe I. G. Duca și pe Stelescu. Suprimarea „Căpitanului" și arestarea principalilor fruntași ai mișcării au dus la dezorganizarea Legiunii și la propulsarea la rangul întâi a unui mediocru complotist, Horia Sima. Zece luni după asasinarea lui Codreanu, la câteva săptămâni de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial (septembrie 1939), are loc răzbunarea legionarilor: asasinarea primului-ministru Armand Călinescu; după care oamenii regelui Carol au reacționat cu metode cvasi-medievale: atentatorii executați pe loc și lăsați cu zilele să putrezească în stradă, sute de execuții oarecum la întâmplare, în provincie. Se pornește cu furie „spirala" violenței.

Lecturi suplimentare

KEITH HITCHINS, România 1866-1947, HUMANITAS, 1996,
versiune românească Ediția a II-a, 1998

Principala problemă a vieții politice românești în perioada interbelică a fost confruntarea între democrație și autoritarism. Perspectivele consolidării sistemului parlamentar bazat pe practica Europei Occidentale păreau luminoase la începutul anilor '20. Introducerea votului universal pentru bărbații adulți a întreținut speranța că guvernarea oligarhică va deveni curând o relicvă a trecutului. Fruntașii Partidului Național Român din Transilvania și ai Partidului Țărănesc din Vechiul Regat, care se bucurau de un larg sprijin, se pronunțau pentru deplina participare a tuturor cetățenilor în procesul politic și pentru consultări autentice ale electoratului prin alegeri corecte. Atât țărăniștii, care altfel se fereau de preluarea modelelor occidentale, cât și europeniștii, care erau siguri că România era sortită să urmeze calea de dezvoltare occidentală, se pronunțau pentru o guvernare parlamentară. În rândurile întregii populații, de asemenea, exista cel puțin un sprijin latent pentru un experiment politic democratic. Când i s-a dat ocazia să-și exprime preferințele în mod liber, precum în alegerile din anul 1928, aceasta s-a pronunțat în majoritate covârșitoare pentru acele partide care erau angajate în slujba democrației.

În calea schimbărilor politice se ridicau obstacole formidabile. Înainte de toate erau obiceiurile de peste o jumătate de secol. Apatia și lipsa de experiență a maselor de țărani, determinate în principal de excluderea lor aproape totală din viața politică, nu au fost niciodată depășite în întregime și, drept rezultat, impactul votului universal s-a diminuat. Se resimțea nevoia de schimbări în spiritul în care se făcea politică.

[...]Partidul Liberal, cea mai puternică organizație politică a anilor '20, avea prea puțin de a face cu obiceiurile. În teorie, angajat față de sistemul parlamentar, acesta a preferat „să conducă" alegerile după moda veche și să guverneze într-o manieră autoritară, prin intermediul unei mici oligarhii financiare și industriale. In afara politicii partidelor tradiționale se aflau multe grupări și indivizi care se opuneau la tot ceea ce reprezenta Europa modernă — urbanism, industrie, raționalism și nu în cele din urmă instituții politice democratice. Astfel, adepții lui Nichifor Crainic și ai lui Nae Ionescu, printre alții, au promovat un climat de opinie favorabil mișcărilor naționalist-extremiste și politicii autoritare.

Anii '30 au fost deceniul crizei democrației românești. Criza economică mondială a exacerbat problemele economice existente și tensiunile sociale și a stimulat astfel toate acele forțe care căutau să submineze guvernarea parlamentară. Criza care se cocea a sporit atracția antisemitismului în rândurile anumitor elemente ale societății, care au recurs la acesta pentru a dobândi sprijin pentru tipurile lor particulare de naționalism. În fruntea câtorva organizații care făceau din antisemitismul lor nucleul ideologic al noii Românii se afla Garda de Fier, care a atins apogeul popularității sale la mijlocul anilor '30. Venirea lui Carol al II-lea pe tron, în 1930, a fost de rău augur pentru democrație, întrucât acesta n-a făcut nici un secret în legătură cu disprețul său față de instituțiile parlamentare și în legătură cu intenția sa de a se impune ca factor indiscutabil al puterii în stat. Nu pot fi ignorate nici mutațiile din echilibrul de forțe european. Ascensiunea Germaniei naziste și comportamentul agresiv al Italiei fasciste, alături de politica conciliatoristă adoptată de către democrațiile occidentale i-a încurajat — atât pe adversarii democrației, cât și pe cei ce șovăiau în România — să ajungă la concluzia că viitorul aparținea autoritarismului. Partidele democratice de frunte păreau să-și fi pierdut o mare parte din elanul deceniului anterior. Ele s-au dovedit incapabile să reziste atacului venit atât din interiorul, cât și din exteriorul țării și au acceptat până la urmă instituirea dictaturii lui Carol în 1938, eveniment ce a marcat sfârșitul experimentului democratic în România.

FORMĂ ŞI FOND

Ca și pe timpul lui Carol I, Regele era elementul-cheie al vieții politice. Potrivit noii Constituții din 1923, el păstra puteri considerabile. Putea să-și aleagă miniștrii chiar și din afara Parlamentului și putea să-i demită după bunul plac, dar tradiția îl obliga să ia în considerare dorințele partidului majoritar din Parlament. Primul ministru și ceilalți membri ai cabinetului trebuiau, în principiu, să coopereze cu Parlamentul și, dacă nu puteau să-și asigure încrederea acestuia, tradiția le cerea să demisioneze. Într-o asemenea situație, Regele le numea succesorii. [...]

Toate limitările puterilor regale au fost respectate de către un monarh constituțional așa cum a fost Ferdinand. Ele s-au dovedit ineficiente în privința limitării poftei de putere a lui Carol al II-lea.

Sistemul politic din România din perioada interbelică a fost o democrație parlamentară în formă, dar acesta a funcționat într-un mod ce reflecta condițiile sociale și economice existente în țară și evoluția sa politică de-a lungul secolului anterior.

[...]

Sistemul judecătoresc, care, potrivit Constituției din 1923,  era o ramură coordonată de guvern, dar separată de acesta, a continuat să acționeze doar ca un modest factor de control al ramurilor executivă și legislativă. Deși judecătorii nu puteau fi schimbați din funcție decât pe baza deciziilor adoptate de o comisie disciplinară corespunzător constituită, ei erau, într-un grad mai mic sau mai mare, dependenți de partidul la putere, întrucât promovarea în sistem era dificilă fără sprijinul acestuia.[...]

În anii imediat de după război s-a realizat o semnificativă regrupare a forțelor politice. Tradiționala rivalitate dintre cele două partide — dintre liberali, reprezentând, în general, clasa mijlocie, și conservatori, partidul marilor moșieri — a dispărut, întrucât Partidul Conservator, aflat în serios declin încă înainte de război, s-a prăbușit ca urmare a reformelor agrare din anii 1918-1921, ce au subminat puterea economică a marilor proprietari de pământ. Ca urmare, șansele marii burghezii, grupate în principal în reîntineritul Partid Liberal, păreau mai luminoase ca oricând. Întrucât puterea economică și politică a acesteia creștea constant, ea s-a instalat drept clasă dominantă. Dar preponderența sa a fost de scurtă durată, întrucât a fost confruntată cu provocarea hotărâtă pe care o reprezenta alianța dintre Partidul Țărănesc, creat în 1918, și venerabilul Partid Național Român din Transilvania. Fuziunea lor din 1926, sub forma Partidului Național-Țărănesc, a restabilit, într-o oarecare măsură, vechiul echilibru bipartit în viața politică a României, întrucât noul partid reunea în jurul său largi segmente ale centrului pentru a se opune liberalilor.

[...]în anii '30, Carol a reușit să se elibereze de constrângeri, ațâțând marile partide unul împotriva celuilalt. Înainte de urcarea pe tron a acestuia, era obiceiul ca partidele să vină la putere nu prin forța lor potențială la urne, ci ca rezultat al influenței exercitate la Palat. În competiția pentru dobândirea favorurilor regale, acestea se slăbeau într-adevăr unul pe celălalt. Sub Carol, rivalitatea între partidele politice a luat forme acute.

[...]

În anii '30 s-au evidențiat și alte forțe politice în afara partidelor. Camarila — favoriții Palatului — a dobândit o situație extraordinară în timpul domniei lui Carol. Acesta a folosit-o efectiv în campania sa neîntreruptă de subminare a partidelor politice, considerate de el drept principalul sprijin al sistemului parlamentar pe care era hotărât să-l distrugă. Astfel, spre deosebire de Regele Carol I, care a căutat să consolideze puterea Tronului prin alternarea celor două partide importante, ce acționau unul împotriva celuilalt, și, spre deosebire de Regele Ferdinand, care legase soarta dinastiei de puterea Partidului Liberal, Carol al II-lea a transformat Coroana într-un instrument de distrugere a partidelor politice.

Formațiunile politice de dreapta erau relativ lipsite de importanță în anii '20. Diferitele încercări din primii ani ai deceniului de a constitui o mișcare fascistă românească, după modelul aceleia din Italia lui Mussolini, n-au reușit să atragă mai mult decât o mână de membri. Nici experimentele cu național-socialismul nu au avut o soartă mai bună. Până la sfârșitul deceniului, sloganurile lor în legătură cu schimbarea economică și socială radicală au avut doar un slab ecou, mai ales pentru că economia era relativ stabilă, iar majoritatea populației era încă încrezătoare că democrația politică va reuși să rezolve problemele economice și sociale presante.

Una dintre acestea continua să alimenteze mișcările de dreapta — anti-semitismul. În nici un caz fenomen postbelic, antisemitismul putea în forma sa modernă să-și regăsească originile cel puțin în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când imigrația evreiască în Principate dobândise proporții masive. La început, mulți români priveau concurența economică evreiască ca principala amenințare la adresa dezvoltării naționale, dar, în a doua jumătate a secolului, antisemitismul a luat o tentă culturală și rasială. În perioada interbelică, expresii tipice ale formelor sale mai virulente se regăsesc la Nicolae C. Paulescu (1869-1931), profesor de fiziologie la Universitatea din București, și Alexandru C. Cuza (1857-1947), profesor de economie politică la Universitatea din Iași. Primul era convins că evreii din România — care, insista el, dominau deja comerțul și industria — nu vor fi mulțumiți până ce nu vor fi subjugat complet populația autohtonă și nu vor fi transformat țara într-o nouă Palestină. Asemenea lui Paulescu, Cuza gândea că evreii nu vor putea fi niciodată asimilați și că trebuie, din cauza modului lor de viață „parazitar", a religiei lor și a „amestecului rasial degenerat", să fie expulzați din țară.

După primul război mondial, Cuza și Paulescu au încercat să dea o formă organizată antisemitismului în creștere din universități, prin formarea Uniunii Național Creștine, al cărei țel era apărarea „intereselor economice, politice și culturale ale românilor împotriva evreilor prin toate mijloacele legale". În același an, 1922, un grup de studenți de la Universitatea din Iași, condus de Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), a format, cu binecuvântarea lui Cuza, Asociația Studenților Creștini, care a căutat să limiteze numărul evreilor admiși în Universitate.

[...]în 1923, Cuza a creat Liga Apărării Național Creștine, care și-a propus în primul rând excluderea evreilor din toate domeniile vieții economice și culturale și educarea tineretului în spirit creștin și naționalist. Totuși, deosebiri fundamentale între aripile Cuza și Codreanu din partid au continuat să existe. Primul concepea Liga nu ca un partid, ci ca un focar al unei largi mișcări naționale, așezată deasupra partidelor politice, și pleda pentru metode legale de luptă și pentru o schimbare în conștiința populară prin intermediul educației ca mijloc de atingere a scopurilor. Cel de-al doilea dorea cu tot dinadinsul să aibă la dispoziția sa un partid bine organizat, care să se dedice unei agresive campanii antisemite și care să fie gata să uzeze de toate mijloacele necesare pentru a-și atinge scopul. Aceste deosebiri au condus în cele din urmă la o ruptură deschisă între cei doi bărbați, Codreanu și adepții săi formând propria lor organizație, Legiunea Arhanghelului Mihail, în 1927.

[...]în anii '30, organizația condusă de Codreanu a dobândit ascendent în cadrul dreptei. El însuși avea un puternic sens al misiunii și, convins că Dumnezeu îl alesese să conducă poporul român în „direcția însănătoșirii sale", părea să nu fi avut niciodată dubii în legătură cu judiciozitatea drumului pe care îl alesese.[...] Dar forța motrice a mesianismului său era antisemitismul. El nu a fost influențat de național-socialismul german, ci s-a dezvoltat în condițiile specifice românești. Așa cum Codreanu însuși a explicat, el fusese împotriva evreilor înainte să fi auzit măcar de Hitler, întrucât era convins că aceștia erau cauza crizei care se resimțea în toate domeniile vieții românești.

Codreanu a creat în 1930 o aripă militară a Legiunii, pe care a numit-o Garda de Fier și care a ajuns să desemneze întreaga organizație. Întrucât și-a asumat o formă caracteristică, Garda se asemăna fascismului german și italian cu uniformele și saluturile sale și cu glorificarea conducătorului — Căpitanul —, dar toate acestea erau pur formale. Substanța fascismului românesc — antisemitismul, creștinismul ortodox (într-o formă distorsionată) și cultul țăranului ca personificare a omului neprihănit — venea din surse autohtone. Ostilitatea tradițională față de cosmopolitism, raționalism și industrializare și-a găsit o expresie primitivă. Lipsea însă o ideologie.

[...]

Între alegerile din 1931 și 1937, Garda de Fier a devenit o mișcare de masă, care, de la 1 la sută, a ajuns să dobândească 15,58 la sută din voturi. Partea cea mai importantă a electoratului său se recruta din rândurile tineretului și din mediul urban, dar mișcarea trecea dincolo de limitele de clasă, prezentând în același timp atracție pentru țărani și clerul rural, elemente ale muncitorimii urbane și ale burgheziei, precum și pentru cei aflați la periferia societății.

[...]

Dictatura regală s-a născut repede și liniștit, la 10 și 11 februarie 1938, când Carol a înlocuit pur și simplu guvernul Goga cu un „guvern consultativ", condus de Patriarhul Miron Cristea, incluzând șapte foști prim-miniștri, precum și pe Ion Antonescu, ca ministru al Apărării Naționale.

Carol a acționat cu rapiditate pentru a-și consolida puterea, eliminând instituțiile sistemului parlamentar. La 20 februarie 1938, a abolit Constituția din 1923, înlocuind-o cu o alta nouă, bazată pe principii corporatiste și concentrând puterea în mâinile Regelui. Constituția a stabilit că funcțiile îndeplinite de partidele politice în vechiul regim parlamentar erau incompatibile cu noua ordine. În consecință, la 30 martie, Carol va decreta dizolvarea tuturor partidelor și grupărilor politice, [...].

Carol a luat măsuri drastice împotriva Gărzii de Fier, pe care o privea drept principalul său adversar. A dat instrucțiuni lui Armând Călinescu, ministrul de Interne și omul forte din noul cabinet, să o distrugă prin orice mijloace, legale sau ilegale, pe care le considera necesare. Campania a început prin promulgarea, la 15 aprilie 1938, a unei legi cu privire la „menținerea ordinii". Pe data de 18 aprilie, conducătorii Gărzii de Fier au fost arestați și aruncați în închisoare pe termene îndelungate, iar Codreanu a fost condamnat la zece ani de muncă silnică pentru înaltă trădare. Un mare număr dintre membrii și simpatizanții Gărzii de Fier au fost ridicați și internați în lagăre de concentrare înființate în acest scop.

[...] vigoarea și brutalitatea măsurilor luate de Carol împotriva Gărzii în 1938 și mai târziu par să nu fi fost motivate în primă instanță de opoziția deschisă a lui Carol sau de supraestimarea de către acesta a forței Gărzii, ci de faptul că el a perceput-o ca un agent al Germaniei. Dovada unei astfel de păreri este convingătoare. Guvernul a procedat la arestarea masivă a gardiștilor curând după Anschluss-ul între Germania și Austria, în martie 1938, iar uciderea lui Codreanu și a altor 13 gardiști, „făcuți scăpați de sub escortă", în noiembrie, a avut loc imediat după vizita lui Carol în Germania, în cursul căreia Hitler ceruse eliberarea gardiștilor și formarea unui cabinet Codreanu. În orice caz, campania Regelui a distrus Garda ca mișcare politică, dat fiind că audiența sa de masă a dispărut. A rămas doar un nucleu, care opera ca organizație clandestină, angajată în acte disparate de sabotaj și asasinate, notabilă fiind uciderea lui Armând Călinescu în septembrie 1939.

[...]Carol și sfetnicii săi au perceput necesitatea unei noi organizații politice, care să ia locul vechilor partide și să întărească dictatura regală. Tătărescu și Vaida i-au supus propuneri în acest sens, însă Carol le-a respins în favoarea unui proiect elaborat de către Armând Călinescu în octombrie 1938, ce preconiza crearea unui partid unic, ca instrument de mobilizare și canalizare a sprijinului maselor pentru noul regim.

[...]Frontul Renașterii Naționale, așa cum a fost cunoscută noua organizație, a fost constituit la 16 decembrie 1938. Principiul care a stat la baza activităților sale era centralismul birocratic. Deciziile privind politica și cadrele erau luate la nivel înalt și transmise unităților locale ale Frontului. Nu exista nici un fel de prilej, la nivele de mai jos, de aprobare sau chiar de discuție. Membrii Frontului nu aveau nici dreptul de a alege, nici acela de a fi aleși în funcții de conducere la orice nivel. Cu toate că Frontul era singurul care avea dreptul să prezinte candidați la alegerile parlamentare sau de alt fel, acestuia îi lipsea un program oficial sau o doctrină, dar asemenea noțiuni generale precum „armonia socială" și „solidaritatea națională" s-au bucurat de o mare atenție în campaniile sale propagandistice. În aceste sloganuri, în mod surprinzător, naționalismul tradițional și câteodată agresiv, era subordonat ideii de coexistență pașnică cu minoritățile creștine și eforturilor de a limita manifestările deschise de antisemitism.

[...] La sfârșitul anului 1939, Carol însuși a admis în mod tacit că încercarea sa de a obține un sprijin de masă pentru dictatura regală, prin intermediul Frontului, eșuase. [...] Noul strigăt de adunare privind „gravul pericol național" nu a rămas fără ecou. Liderii vechilor partide erau preocupați să apere integritatea teritorială a țării. Aceștia aveau conștiința acută a amenințării pe care Germania o reprezenta pentru reglementările de la Versailles, ca și a intențiilor Uniunii Sovietice privind Basarabia, în special după Pactul germano-sovietic din august 1939, ale cărui prevederi, în linii generale, erau cunoscute la București.

[...] Garda de Fier s-a bucurat de o renaștere. Atât grupul condus de Horia Sima, care se refugiase în Germania la începutul lui 1939, pentru a scăpa de persecuția lui Carol, cât și cei din conducere, care mai rămăseseră în România, majoritatea lor aflându-se în lagăre de concentrare, au căzut de acord să renunțe la orice activități subversive și să conlucreze cu guvernul. Dar ambele grupări mai încercau să ajungă la putere, prima prin intervenția directă a Germaniei, iar cea de a doua prin infiltrarea structurii politice și preluarea din interior a acesteia la timpul potrivit. La 18 aprilie 1940, Carol a dus la bun sfârșit reconcilierea cu Garda de Fier, primindu-i pe liderii acesteia într-o audiență specială. Garda își va relua acum activitatea politică deplină, nestânjenită de autorități, dar nu mai era organizația de dinainte de 1938. Ca urmare a persecuțiilor lui Carol, aceasta fusese redusă de la o mișcare de masă la o mișcare compusă din lideri și birocrați. [...]

Căderea Franței în iunie 1940 i-a năruit în cele din urmă toate calculele: l-a forțat să meargă și mai departe către dreapta. A decretat constituirea Partidului Națiunii, un partid unic „totalitarist", a cărui sarcină, sub suprema conducere a Regelui, era „să conducă întreaga viață morală și materială a națiunii". Noul partid a fost de importanță minoră, întrucât evenimentele internaționale, mai curând decât voința lui Carol, aveau să hotărască evoluția politică a țării.