Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939).
Izbucnește al doilea război mondial

Al doilea război mondial

Cronologie

Evenimente premergătoare

30 ianuarie 1933

Președintele german Paul von Hindenburg îl numește cancelar pe Adolf Hitler, conducătorul  Partidului Național Socialist German (pe scurt Partidul Nazist).

23 martie 1933

Este adoptat Actul de împuternicire din 1933 ca amendament la constituția germană, act ce îi conferă lui Hitler autoritate totală asupra noii Germanii Naziste. Actul marchează dizolvarea Reichstag-ului, parlamentul Germaniei, ca și transformarea neoficială a lui Hitler de la cancelar democratic la dictator totalitar.

7 martie 1936

În primul său act de agresiune militară sub noul regim, Germania violează termenii Tratatului de la Versailles din 1919 și ai Pactului de la Locarno din 1925 prin militarizarea  Renaniei, o zonă demilitarizată de pe Frontul de vest al primului război mondial.

13 martie 1938

Germania Nazistă anexează Austria prin  Anschluss Österreichs, unificarea politică a Austriei și Germaniei. Austria devine prima țară ocupată de regimul lui Hitler.

30 Septembrie 1938

Adolf Hitler, Primul Ministru italian Benito Mussolini, Premierul francez Édouard Daladier, și Primul Ministru britanic Neville Chamberlain semnează Pactul de la  Munchen. Pactul permite Germaniei Naziste să anexeze Sudeția, zona de graniță cu Cehoslovacia unde trăiau mulți etnici germani, într-un efort de a calma Germania și a împiedica pornirea războiului.

15 martie 1939

Încălcând Pactul de la Munchen, Germania invadează și ocupă Boemia și Moravia, provincii ale Cehoslovaciei.

Începutul războiului

1 septembrie 1939

Începe al doilea Război Mondial cu atacarea capitalei Poloniei de către Germania. La câteva săptămâni de la invazie, forțele germane înfrâng armata poloneză și primesc capitularea oficială a Varșoviei.

3 septembrie 1939

Ca urmare a atacului asupra Poloniei aliate, Franța și Marea Britanie declară război Germaniei.

9 aprilie 1940

Germania invadează Norvegia și Danemarca.

10 mai 1940

Germania lansează invazia Belgiei, Olandei, Luxemburgului, și Franței. În câteva săptămâni toate capitulează, cu excepția Franței.

22 iunie  1940

Franța capitulează.

10 iulie 1940

Germania începe bombardamentul asupra Marii Britanii, în ceea ce s-a numit Bătălia Angliei.

13 septembrie 1940

Trupele italiene invadează Egiptul controlat de britanici în încercarea de a extinde controlul italian asupra teritoriilor din nordul Africii și a captura Canalul Suez, de importanță strategică.

27 septembrie 1940

Germania, Italia, și Japonia semnează în Berlin Pactul Tripartit pentru a formaliza alianța Puterilor Axei. Pactul asistența mutuală în cazul în care unul din membri este atacat de o țară care nu este deja implicată în război.

22 iunie 1941

Începe cel mai mare efort militat german al celui de-al doilea război mondial. Germania Nazistă lansează Operațiunea Barbarosa, invazia Uniunii Sovietice. În câteva săptămâni Uniunea Sovietică se alătură formal Alianței.

7 decembrie 1941

Japonia lansează un atac surpriză pe sol american bombardând baza navală Pearl Harbor de pe insula Oahu din Hawai. Peste 2300 de soldați și marinari americani sunt uciși și alți 1100 răniți.

8 decembrie 1941

În urma atacului de la Pearl Harbor Președintele american Franklin D. Roosevelt cere și primește o declarație de război împotriva Japoniei. Cu acordul Congresului, Statele Unite încep mobilizarea civililor.

11 decembrie 1941

Ca răspuns la declarația de război a Statelor Unite împotriva Japoniei și ca parte a Acordului Tripartit, Germania și Italia declară război Statelor Unite. Acestea, ce avuseseră până atunci un statut de neutralitate,  răspund declarației, intrând oficial în război din partea Puterilor Aliate.

15 februarie 1942

Japonia înfrânge rezistența britanică și ocupă Singapore, ultimul avanpost strategic în est al Marii Britanii.

12 mai 1942

După câteva luni de lupte cu forțele americane și filipineze, Japonia ocupă Filipine.

26 May 1942

Japonia înfrânge rezistența aliată și ocupă Burma.

7 Junie 1942

Aliații  înfrâng Japonia lângă Hawai. Bătălia marchează un punct de cotitură în favoarea aliaților.

2 februarie 1943

Trupele germane capitulează în fața Armatei Roșii la Stalingrad, URSS.

13 mai 1943

După o stagnare de trei ani în Africa de Nord, Trupele Axei capitulează în fața forțelor aliate în Tunisia.

8 septembrie 1943

Generalul Dwight D. Eisenhower anunță public capitularea Italiei, ce fusese semnată cu patru zile mai devreme în Sicilia. Italia devine prima țară din Puterile Axei care iese din război, slăbind în mod semnificativ Pactul Tripartit.

28 noiembrie - 1 decembrie 1943

Președintele Roosevelt, Primul Ministru britanic Winston Churchill și Primul Ministru Sovietic Joseph Stalin se întâlnesc la Teheran, Iran pentru a coordona strategia militară pentru rezolvarea invaziei aliate în Franța ocupată de germani.

6 iunie 1944

Trupele aliate debarcă pe plajele din Normandia, Franța, într-un ultim efort major de eliberare a vestului Europei de sub controlul nazist. Invazia, purtând numele de cod Ziua Z, devine cea mai amplă operațiune militară amfibie din istorie

26 octombrie 1944

Marina Japoneză este înfrântă de către aliați în bătălia de la Golful Leyte în apropiere de Filipine.

16 decembrie  1944 – 16 ianuarie 1945

Germania lansează ultima ofensivă majoră în zona Ardeni din Belgia și Luxemburg. Bătălia de la Bulge devine cea mai mare bătălie de pe frontul de vest al celui de-al Doilea Război Mondial iar forțele germane sunt în sfârșit învinse de trupele aliate.

4-11 februarie 1945

Președintele Roosevelt, Primul Ministru Churchill și Primul Ministru Stalin se întâlnesc la Yalta în Peninsula Crimeea. La Conferința de la Yalta liderii discută termenii pentru capitularea necondiționată a Germaniei, inclusiv reparațiile, guvernarea și granițele de după război. În plus, Uniunea Sovietică acceptă să se alăture eforturilor de război de pe frontul din Pacific împotriva Japoniei, după capitularea Germaniei.

26 martie 1945

După o bătălie de o lună cu forțele japoneze, trupele aliate capturează insula Iwo Jima din Pacificul de vest.

7 mai 1945

Germania capitulează în fața forțelor aliate la Reims, Franța, încheind astfel al Doilea Război Mondial în Europa.

6 august 1945

Statele Unite aruncă o bombă atomică asupra orașului japonez Hiroshima, devenind prima și singura națiune care a folosit o armă atomică în război. Impactul imediat al bombei ucide între 60000 și 80000 de japonezi, americani și coreeni. În lunile următoare exploziei numărul de morți va crește la 135000 ca rezultat direct sau indirect al bombei.

9 august 1945

Statele Unite aruncă o bombă atomică asupra orașului japonez Nagasaki. Impactul imediat al bombei ucide între 40000 și 75000 oameni, în vreme ce alți 60000 suferă răni grave. Până la finalul anului 1945, numărul total de morți estimat este de 80000.

2 septembrie 1945

Japonia capitulează formal și semnează Instrumentul de Capitulare Japonez în Golful Tokyo, încheind efectiv Al Doilea Război Mondial.

Bilanțul războiului

„Acest război” spunea Hitler în fața Reichstagului în 1942, „este unul din acele conflicte fundamentale care inaugurează un nou mileniu și care zdruncină lumea din temelii”. Cu siguranță a avut dreptate. Germania și Italia sunt democrații unde domnește legea. Polonia joacă un rol important în răsăritul Europei. S.U.A. este cea mai mare putere mondială. Japonia este un stat fundamental pacifist, Israelul este o putere regională iar deși Imperiul Britanic a dispărut, succesoarele ei continuă o tradiție de prosperitate. Rusia, urmașa U.R.S.S. continuă să fie Mare Putere.

Al doilea război mondial a durat 2174 de zile, a costat 1,5 trilioane de dolari și a ucis peste 50000000 de oameni. Asta înseamnă cel puțin 23000 de morți în fiecare zi sau mai mult de șase oameni morți în fiecare minut pe parcursul a șase ani ce păreau o eternitate. În cimitire din întreaga lume putem citi pe pietre tombare: ”Fie ca lumina de care nu ai avut parte în timpul vieții s-o găsești în raiul odihnitor al lui Dumnezeu”, ”Cu dragoste în amintirea fiului nostru. Vei fi veșnic în gândurile noastre. Mama, Joyce și Dennis ” sau ”Amintiri frumoase, un soț și un tată minunat care merită dragostea noastră eternă. Soția și fetița Rita”. Dacă înmulțim aceste tragedii cu 50000000 putem înțelege întreaga dimensiune personală a acestui complex cataclism global care a fost al Doilea Război Mondial.

1939-1945 a mobilizat pentru prima oară statul modern la capacitate maximă, principalul scop fiind cucerirea și exploatarea altor europeni. Primul război mondial pălește în fața cifrelor reci și dureroase ale conflictului generat de Hitler. În 1945 jumătate din PIB-ul Marii Britanii se ducea pe război. Germania, asemenea lui Napoleon, dar la o altă scară, parazita economiile aliaților sau cuceriților: România, Norvegia, Țările de Jos, Belgia, Cehoslovacia, Franța, Italia etc. În septembrie 1944 în Germania erau 7487000 de muncitori străini, majoritatea constrânși, care locuiau în condiții uneori de neimaginat. Până în 1944 germanii nu știuseră ce sunt acelea restricții de război. Atât de bine acaparaseră economiile altor state. De-abia cu primele bombardamente serioase din ’44 au văzut ce provocaseră la rândul lor în Est și Vest.

Printr-un acord tacit sau pură întâmplare centrele istorice ale unor orașe celebre  Roma, Veneția, Praga, Paris, Oxford au scăpat. Rotterdam sau Coventry, orașe industriale, au fost aproape nimicite. În centrul Londrei, mai ales în zonele sărace din preajma docurilor din East End, cartiere întregi au fost victime ale blitz-ului. 80% din Minsk a fost distrus. Kiev, Varșovia, Le Havre, Caen au suferit bombardamente și din partea naziștilor când le-au cucerit dar și din partea Aliaților când au fost recucerite. 25 de milioane de sovietici au rămas fără case la fel ca 20 de milioane de germani. 500000 erau doar în Hamburg. Din cele 12000 de locomotive din Franța lui 1939 doar 2800 mai funcționau. Căile ferate fuseseră aruncate în aer de germani, de Aliați sau de Rezistență. Olandezii mai aveau doar 40% dintre șoselele, canalele și căile ferate.

Urgia a fost însă în Est. Pe occidentali germanii îi trataseră cu oarecare respect, deși doar ca să îi poată exploata mai bine, iar ocupații le-au întors favorul făcând relativ puține eforturi de a opri mașinăria de război nazistă. În Est și Sud-Est partizanii, în special iugoslavi, greci, ucraineni și mai apoi polonezi, au dus o luptă cruntă, disperată. În URSS 70000 de sate, 1700 de orașe, 32000 de fabrici și 650000 de km de cale ferată au fost distruse în timpul războiului. Iugoslavia a pierdut un sfert din podgorii, jumătate din șeptel, 60% dintre drumurile naționale, trei sferturi dintre pământurile arabile. Polonia, Grecia au avut distrugeri materiale asemănătoare.

Iugoslavia a pierdut 1/8 din populație, URSS 1/11, Grecia 1/14. Contrastul este izbitor cu Vestul: Germania 1/15, Franța 1/77, Marea Britanie 1/125. În URSS numărul femeilor după război era cu 20 de milioane mai mare decât cel al bărbaților, situație corectată abia după o generație. În mediul rural economia depindea de femei care trebuiau să lucreze fără ajutorul animalelor, în special cai, gospodăriile fiind jefuite de naziști. În unele sate iugoslave nu exista nici măcar un singur bărbat de peste 15 ani, totul datorită acțiunilor de represiune germane. Două treimi din germanii născuți în 1918 nu au supraviețuit războiului. Într-o suburbie berlineză în februarie 1946 erau 181 de bărbați la 1.105 de femei.

În primele trei săptămâni de la intrarea Armatei Roșii în Viena, s-au înregistrat oficial 87.000 de violuri comise de sovietici. Rușii se aflau la capătul unui război lung. Pe calea lor spre inima Reichului ei văzuseră sau chiar simțiseră pe propria piele atrocitățile comise de naziști. Urma răzbunarea. Contrastul dintre Rusia și Vest fusese dintotdeauna puternic - țarul Alexandru I regreta odinioară că nu-i lăsase pe ruși să vadă Occidentul - și se accentuase pe perioada războiului. În Germania urbanizată, electrificată, cu alimente, haine, magazine, bunuri de consum pe care ei nu le văzuseră vreodată, tinerii din Siberia remarcaseră femei frumoase, aranjate așa cum nu vedeau la ei. În armata sovietică nu existau permisii astfel încât cele mai primare și crude comportamente față de femei au fost dezlănțuite. Stalin, primind rapoarte despre comportamentul soldaților, nu vedea cu ochi răi faptul că un bărbat ”se distrează cu o femeie”, deoarece tinerii trecuseră ”prin foc și pară” și acum ”mai șterpeleau și ei un fleac”. În zona germană ocupată de sovietici s-au născut în 1945 -1946 între 150000 și 200000 de copii rezultați în urma violurilor. La sfârșitul lui 1945 în Berlin existau 53000 de copii fără familie. În Cehoslovacia erau 49000 de astfel de orfani, în Olanda 60000, Polonia 200000 iar în Iugoslavia cel puțin 300000.

Războiul a schimbat totul. La est de Elba comuniștii au instalat teroarea roșie. Guvernele de la Oslo, Bruxelles ori Haga au revenit în țările lor și au început reconstrucția. Liderii de la București, Sofia, Varșovia, Budapesta și Praga nu aveau însă niciun viitor. Universul lor fusese distrus de violența transformatoare a naziștilor. O nouă ordine trebuia să înlocuiască trecutul irecuperabil, iar configurația ei politică era încă un mister.

Surse

Andrew Roberts, Furtuna războiului, editura Litera, București, 2013

Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, editura Polirom, Iași, 2008

Mărturii din război

Din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial ne-au rămas nenumărate mărturii. Oameni din toate categoriile sociale, implicați activ sau pasiv în război, au ținut jurnale în acele vremuri sau și-au scris memoriile după 1945 pentru a nu uita – și a nu-i lăsa pe alții să uite – lucrurile teribile la care au fost martori. Aceste mărturii vii, profund umane, ne aduc aminte că războiul n-a fost doar unul al strategiilor, al armelor masive sau al marilor generali de armată. Fiecare om, soldat sau civil, a suferit în acel război și viața i-a fost profund schimbată; ca să nu mai spunem că milioane de oameni și-au pierdut și viața. Și din partea acestora ne rămân mărturii: avem, spre exemplu, jurnale păstrate în lagăre de concentrare sau însemnările unui pilot kamikaze, care mărturisește că nu este fericit că trebuie să-și dea viața pentru împărat. Toți acești oameni au fost atrași cu forța într-un război care, de multe ori, nu era al lor, dar căruia au încercat să-i supraviețuiască. Unii au reușit; de la ceilalți, cei care au murit, nu ne mai rămân decât aceste cuvinte.

Michihiko Hachiya, Hiroshima, 6 august 1945

„Am început să mergem, dar după 20 sau 30 de pași a trebuit să mă opresc. Nu mai puteam să respir, inima îmi bătea foarte tare, iar picioarele au cedat sub mine. M-a cuprins o sete copleșitoare și am implorat-o pe Yaeko-san să-mi găsească niște apă. Dar nu exista apă de găsit. După puțin timp forța mi-a mai revenit și am putut să continuăm drumul.

 Eram încă gol, și deși nu simțeam niciun fel de rușine, am fost deranjat când am realizat că modestia mă părăsise... Progresul nostru către spital era interminabil de lent, până când picioarele mele, rigide de la tot sângele uscat, au refuzat să mă poarte mai departe. Forța, până și voința, de a continua m-au părăsit, așa că i-am spus soției mele, care era aproape la fel de grav rănită ca și mine, să continue singură. La asta ea a obiectat, dar nu exista altă alegere. Trebuia să meargă înainte și să găsească pe cineva care să se întoarcă după mine.”

Mărturia lui Michihiko Hachiya datează din dimineața zilei de 6 august 1945, ziua în care asupra Hiroshimei a fost lansată prima bombă nucleară. Un sfert din populația orașului a pierit instantaneu în explozie, iar cei care au supraviețuit au fost expuși la un nivel extrem de periculos de radiații. La momentul acela, Michihiko Hachiya, care lucra la un spital, se afla acasă, la o distanță de circa 1.5 km de centrul exploziei. Suficient de departe cât să scape cu viață, dar suficient de aproape cât să sufere răni grave. Forța exploziei a distrus hainele de pe el și i-a cauzat răni și arsuri foarte grave, mai ales pe partea dreaptă a corpului. Setea copleșitoare pe care o descrie în jurnal era chiar un efect al pierderii rapide a fluidelor din corp din cauza arsurilor.

Atât Michihiko, cât și soția sa au supraviețuit, iar jurnalul bărbatului a fost publicat la un deceniu după încheierea războiului.

Zygmunt Klukowski, doctor polonez, 21 octombrie 1942

„De dimineața devreme până noaptea târziu, am fost martori la evenimente de nedescris. Soldați SS înarmați, jandarmi și „poliția albastră” au umblat prin oraș în căutare de evrei. Evreii au fost adunați în piață. Au fost scoși din casele lor, din hambare, beciuri, mansarde și celelalte locuri de ascunzătoare. Toată ziua s-au auzit sunete de împușcături. Uneori se aruncau grenade în beciuri. Evreii erau bătuți și loviți; nu se făcea nicio diferență între bărbați, femei sau copii mici.

Toți evreii vor fi împușcați. Între 400 și 500 au fost omorâți. Polonezii au fost obligați să înceapă săparea mormintelor în cimitirul evreiesc. Din informațiile pe care le-am primit, 2000 de persoane sunt încă în ascunzători. Evreii arestați au fost încărcați într-un tren din gară pentru a fi mutați într-o locație necunoscută.

A fost o zi îngrozitoare. Nu pot descrie tot ceea ce s-a petrecut. Nu vă puteți imaginea barbaria germanilor. Sunt complet distrus și nu pot să mă regăsesc.”

Mărturia doctorului Klukowski datează din toamna anului 1942, atunci când orașul polonez Szczebrzeszyn a intrat în vizorul celor însărcinați cu punerea în aplicare a Soluției Finale. Klukowski a fost un memorialist foarte activ, care a notat absolut tot ce s-a întâmplat în orașul său în timpul ocupației naziste. Și-a asumat, astfel, un risc enorm, căci dacă jurnalul i-ar fi fost descoperit ar fi fost sigur executat.

Aceste însemnări din jurnal documentează viteza și ferocitatea cu care evreii din Estul Europei au fost încercuiți și trimiși spre moarte. Chiar în ziua următoare, deci în 22 octombrie, doctorul Klukowski notează că SS-ul părăsise deja satul, lăsând în urmă poliția militară însărcinată cu depistarea evreilor rămași încă în libertate.

Lena Mukhina, Leningrad, 3 ianuarie 1942

„Murim ca muștele din cauza foametei, dar ieri, Stalin a dat un alt dineu la Moscova în onoarea lui Eden. Este scandalos! Ei își umplu burțile acolo, în timp ce noi nu primim nici măcar o bucată de pâine. Se distrează la tot soiul de recepții strălucitoare, în timp ce noi trăim ca oamenii peșterilor, ca niște cârtițe oarbe.”

În timpul îndelungatului asediu al orașului Leningrad, sute de mii de civili au murit de foame. Însemnarea de față, a tinerei Lena Mukhina, în vârstă de 17 ani, datează din primele luni ale asediului german, când situația grea încă nu ajunsese în punctul ei culminant.

Pe măsură ce blocada se tot prelungea, locuitorii orașului au ajuns să mănânce șobolani, pisici, chiar și pământ sau lipici. S-au raportat și cazuri de canibalism. În ianuarie 1942, Lena locuia cu mătușa sa, care murit de foame o lună mai târziu. Tânăra a supraviețuit reușind să ascundă de autorități moartea rudei sale, profitând astfel și de rațiile ei de mâncare. În însemnări ulterioare, ea scrie că plănuiește o evadare spre Moscova. Jurnalul său se încheie brusc în data de 25 mai 1942, când tânăra a reușit o traversare periculoasă a Lacului Ladoga.

Felix Landau, ofițer SS, 12 iulie 1941

„La 6 dimineața am fost trezit brusc dintr-un somn adânc. La raport pentru o execuție. Bine, deci o să fac pe călăul apoi pe groparul, de ce nu. Nu e ciudat, iubești lupta, dar apoi trebuie să împuști oameni fără apărare? 23 au trebuit împușcați, între ei două femei. Sunt incredibili. Refuză până și să accepte un pahar de apă de la noi.

Am fost desemnat țintaș și trebuia să împușc orice evadat. Am condus un kilometru de-a lungul drumului în afara orașului, apoi am făcut dreapta într-o pădure. Eram doar șase la acel moment și trebuia să găsim un loc potrivit să-i împușcăm și să-i îngropăm. După câteva minute am găsit un loc. Candidații la moarte s-au adunat cu lopețile ca să-și sape propriile morminte. Doi dintre ei plângeau.

Ceilalți au avut cu siguranță un curaj incredibil. Ce oare le trece prin cap în aceste momente? Cred că fiecare dintre ei păstrează o mică speranță că, cumva, nu va fi împușcat. Candidații la moarte sunt organizați în trei schimburi pentru că nu sunt atât de multe lopeți.

Ciudat, sunt complet indiferent. Fără milă, fără nimic. Așa stau lucrurile, apoi se termină totul. Inima îmi bate puțin mai repede când îmi aduc aminte, involuntar, sentimentele și gândurile pe care le-am avut când am fost într-o situație similară.”

Felix Landau, ofițer SS, a făcut parte din temutele unități Einsatzkommando, însărcinate cu anihilarea evreilor, a țiganilor, a inamicilor polonezi și a tuturor inamicilor Germaniei din teritoriile ocupate de naziști. Landau a activat pe perioada războiului în teritoriile poloneze și ucrainene.

Jurnalul său îi detaliază crimele, uneori chiar explicit. Această însemnare, din iulie 1941, descrie acțiunile sale din orașul ucrainean Drohobici. Lipsa emoțiilor atunci când ucide era caracteristică ofițerilor SS care participau la execuțiile în masă. Se știe, potrivit altor mărturii, că Landau era chiar surprinzător de dur cu evreii, pe care îi împușca uneori la nimereală, pe stradă. După război, Felix Landau a reușit să evite capturarea până în 1959, când a fost în sfârșit adus în fața unui tribunal și condamnat la închisoare pe viață. A fost însă eliberat, pentru bună purtare, în 1971 și a murit în 1983.

Leslie Skinner, preot în armata britanică, 4 august 1944

„Pe jos, am localizat tancurile distruse. Numai cenușă și metal ars în tancul lui Birkett. Am căutat prin cenușă și am găsit rămășițele unor oase pelviene. În alte tancuri [sunt] încă trei cadavre. Imposibil să scoatem corpurile după eforturi lungi – grea treabă – scârbit.”

Jurnalul căpitanului Leslie Skinner documentează experiența sa pe front după debarcarea din Normandia. Skinner nu a fost însă soldat, ci preot, chiar primul preot ajuns pe țărm în ziua debarcării din 6 iunie 1944. A fost atunci rănit grav, dar s-a întors repede pe front și a rămas alături de regimentul său pe tot parcursul campaniei din Europa occidentale. Sarcina sa era de a oferi alinare spirituală soldaților și, în cazul celor grav răniți sau pe moarte, să le ofere ultima împărtășanie. Totodată, el trebuia, alături de alți soldați, să recupereze rămășițele soldaților decedați pentru a-i înmormânta așa cum se cuvenea:

David Koker, prizonier într-un lagăr de concentrare, 4 februarie 1944

„Un om mic, cu aspect insignifiant, cu un chip oarecum bine dispus. Chipiu înalt, mustață și ochelari mici. Mă gândesc: dacă ar trebui să urmărești toată mizeria și oroarea înapoi la o singură persoană, el ar fi. În jurul lui se află mulți tipi cu fețe obosite. Bărbați foarte mari, bine îmbrăcați, virează în orice direcție se întoarce el, ca niște muște, schimbând locurile între ei (nu pot sta liniștiți nicio clipă) și mișcându-se ca un întreg. Lasă o impresie alarmantă. Privesc în toate direcțiile fără a găsi ceva pe care să se concentreze.”

Foarte puține jurnale au fost recuperate din lagărele de concentrare. Unul dintre ele a aparținut lui David Koker, olandez de origine evreiască trimis în lagărul Vught din sudul Olandei în februarie 1943. Povestea sa se aseamănă destul de mult cu cea a Annei Frank:a trăit la Amsterdam cu familia sa, în ascunzătoare, dar a fost capturat și trimis în lagăr. Însă David și-a început jurnalul abia după ce a trimis în lagăr.

În mod normal, deținuților nu le era permis să țină un jurnal, dar David s-a împrietenit cu un funcționar din lagăr și soția sa, care i-au acordat anumite privilegii. Însemnarea de mai sus reprezintă o descriere a lui Heinrich Himmler, care a vizitat lagărul Vught în februarie 1944. Koker a ajuns astfel față în față cu persoana responsabilă de persecuțiile împotriva poporului său.

O lună mai târziu, un angajat din lagăr a scos pe furiș jurnalul lui Koker din lagăr. Tânărul nu a supraviețuit însă: a fost mutat din lagăr în lagăr pe măsură ce Aliații recucereau Europa Occidentală și a murit în timp ce era transportat către Dachau, în ultimele luni ale războiului.

George Orwell, scriitor, locuitor al Londrei, 15 septembrie 1940

„În dimineața asta, pentru prima dată, am văzut un avion doborât. A căzut încet din nori, cu nasul înainte [...]. Bucurie teribilă în rândul oamenilor care priveau, punctată ici-colo de întrebarea „Ești sigur că e german ?” Atât de încurcate sunt directivele date, și atât de multe sunt tipurile de avioane, că nimeni nu știe măcar care sunt avioanele germane și care sunt ale noastre. Singurul meu test este: dacă un bombardier e văzut deasupra Londrei, atunci trebuie să fie german, iar dacă e avion de vânătoare, atunci ar trebui să fie al nostru.”

În timpul războiului, faimosul scriitor George Orwell locuia la Londra și a ținut un jurnal detaliat cu privire la experiențele de zi cu zi. Jurnalul cuprinde foarte multe informații cu privire la problemele din viața politică a Marii Britanii, dar include și câteva mărturii privind bombardamentele din capitala engleză.

Această însemnare datează din septembrie 1940, când bătălia Angliei era în toi.

“Ginger”, locuitor din Pearl Harbor, 7 decembrie 1941

„Am fost trezit la 8 dimineața de o explozie din Pearl Harbor. M-am ridicat crezând că poate se întâmplă ceva interesant acolo. Cât de puțin știam! Când am ajuns la bucătărie, întreaga familie, fără tata, privea către portul Marinei. Era acoperit de fum negru și multe explozii teribile... Apoi am devenit teribil de îngrijorat, ca toată lumea.

Mama și cu mine am ieșit pe veranda din față să vedem mai bine și trei avioane au trecut deasupra noastră, atât de aproape că le-am fi putut atinge. Aveau cercuri roșii pe aripi. Atunci ne-am prins! Cam atunci au început să cadă bombele peste tot deasupra Hickamului. Am rămas la fereastră, neștiind ce să facem, și am privit artificiile. Era ca știrile din Europa, numai că mai rău. 

Am văzut un grup de soldați venind în fugă spre noi dinspre barăci și chiar atunci mai multe bombe au căzut în spatele lor și i-a doborât pe toți la pământ. Am fost înecați de un nor de praf și a trebuit să fugim să închidem toate geamurile. Intre timp, câțiva soldați veniseră în garajul nostru să se ascundă. Fuseseră complet luați prin surprindere și cei mai mulți dintre ei nici măcar nu aveau o armă.”

Atacul de la Pearl Harbor din decembrie 1941 a transformat cele două conflicte majore de la acel moment-războiul din Europa și războiul dintre China și Japonia într-o mare conflagrație mondială.

În urma atacului surpriză din 7 decembrie, 2403 americani și-au pierdut viața, iar administrația Roosevelt a decis intrarea Statelor Unite în război împotriva Axei. Mărturia de față surprinde momentele din acea dimineață, când atât soldații, cât și familiile lor care locuiau în zona bazei navale au fost luați prin surprindere de bombardierele japoneze. Ea aparține unei tinere de 17 ani, care locuia la Hickam Field, la est de baza navală; surprinderea pe care o observă la soldații nepregătiți se explică prin faptul că atacul a avut loc înaintea unei declarații oficiale de război. Astfel, nimeni nu știa ce urmează.

Wilhelm Hoffman, soldat german, 29 iulie 1942

„Comandantul companiei a zis că trupele rusești sunt complet distruse și că nu mai pot rezista mult. Să ajungem la Volga și să cucerim Stalingradul nu va fi dificil pentru noi. Fuhrerul știe care este punctul slab al rușilor. Victoria nu este departe.”

Cele mai dure lupte din Al Doilea Război Mondial s-au purtat pe Frontul de Est, între germani și ruși: statisticile arată că pentru fiecare soldat german mort pe Frontul de Vest, alți 9 piereau în est. Iar cea mai dură bătălie dintre toate a fost, cu siguranță, cea de la Stalingrad, o încleștare de cinci luni de zile care a întors războiul în favoarea Uniunii Sovietice.

Însemnarea de față aparține lui Wilhelm Hoffman, soldat în divizia 49 infanterie din Armata 6 germană. Jurnalul său oferă o perspectivă unică asupra stării de spirit din rândurile soldaților germani înainte și în timpul bătăliei pentru Stalingrad. Rândurile de mai sus au fost scrise la sfârșitul lunii iulie, cu o lună înainte de începutul bătăliei, într-un moment în care armata germană venea după un șir de victorii ce a oferit soldaților optimism și speranța că vor cuceri Stalingradul foarte repede.

Lucrurile n-au stat însă așa. În pofida tuturor predicțiilor, orașul și Armata Roșie au rezistat eroic. După câteva luni de luptă, armata germană s-a găsit încercuită. Atunci, notele din jurnalul lui Hoffman devin pesimiste: soldații deja se întrebau dacă mai au vreo șansă la victorie. În ziua de 26 decembrie 1942, Hoffman scria în jurnal niște rânduri care denotă o cu totul altă stare de spirit decât cea din vară:

„Caii au fost deja mâncați. Aș mânca o pisică; se spune că și carnea de pisică e gustoasă. Soldații arată ca niște cadavre, ca niște nebuni, căutând ceva să bage în gură. Nici nu se mai ascund de artileria rusă; nu mai au puterea de a merge, de a fugi și de a se ascunde. Blestem acest război!”

Wilhelm Hoffman a murit în timpul bătăliei de la Stalingrad.

Hayashi Ichizo, pilot kamikaze, 21 martie 1945

„Să fiu sincer, nu pot spune că dorința de a muri pentru împărat e sinceră, că vine din inimă. Totuși, a fost decis pentru mine că voi muri pentru împărat. Nu mă voi teme de momentul morții mele. Dar mă tem de cum frica de moarte îmi va perturba viața.

Chiar și pentru o viață scurtă, sunt multe amintiri. Pentru cineva care a avut o viață bună, e dificil să se despartă de ea. Dar am ajuns la un punct fără întoarcere. Trebuie să m-arunc într-un vas inamic. Pe măsură ce pregătirile pentru decolare se apropie, simt o presiune puternica asupra mea. Nu cred că pot privi moartea în față... Am încercat în van să scap. Acum nu mai am nicio scăpare, trebuie să fiu curajos.”

În imaginarul popular, piloții kamikaze sunt considerați imperialiști fanatici dispuși să se sacrifice pentru țara lor. Acesta a fost cazul unora dintre ei, dar au fost și piloți cu alte povești, precum Hayashi Ichizo, recrutat în 1943 la vârsta de 21 de ani. În februarie 1945, a fost desemnat pentru misiunea sinucigașă.

Ca mulți alții, Hayashi intrase în armată nepregătit și nedumerit cu privire la rolul Japoniei în război. deși familia sa se opunea participării Japoniei în război, băiatul nu avea cum să scape de recrutare. Iar spre sfârșitul războiului, mulți tineri, majoritatea studenți, au fost aleși să devină „tokkotai”, piloți sinucigași. Cei mai mulți aveau mai puțin de 25 de ani; cel mai tânăr avea 17 ani. Oficial, toți acești piloți se ofereau voluntari, dar ei erau practic forțați să-și asume aceste misiuni. Hayashi scrie în jurnalul său despre situația în care s-a trezit implicat; tânărul oscila între patriotism și dragostea față de familie, pe care știa că n-o va mai vedea niciodată.

Misiunea lui Hayashi a avut loc pe 12 aprilie 1945.

Istoria-literatură a Svetlanei Aleksievici: Al Doilea Război Mondial, povestit de femeile și copiii din URSS

Multe dintre femeile din „Războiul nu are chip de femeie”, cartea premiată cu Premiul Nobel a Svetlanei Aleksievici, au plecat de bună voie pe front. S-au zbătut mai întâi pentru șansa de a lupta împotriva inamicului, apoi au ajuns tanchiste, lunetiste sau comandanți de regiment; altele au fost instructori sanitari sau membre în mișcările de partizani. Războiul, așa cum l-au simțit ele, arată altfel decât al bărbaților:

„Războiul «femeilor» are culorile și mirosurile lui, petele lui de lumină și de întuneric și propriul său spațiul senzorial. Cuvintele sale. În el nu există eroi și izbânzi de necrezut, ci numai oameni pur și simplu, care se îndeletnicesc cu o treabă omenesc-neomenească. Și în el nu suferă doar ei (oamenii!), ci și pământul, și păsările, și copacii. Toți cei care trăiesc alături de noi pe pământ. Și suferă fără cuvinte, ceea ce e mai înfricoșător”. Tocmai de aceea, povestea lor a rămas nespusă – uneori chiar intenționat, aflăm, după ce soțul unei foste combatante îi spune acesteia:„Povestește cum te-am învățat! Fără lacrimi și fără fleacuri femeiești, de genul voiam să fiu frumoasă și am plâns când mi-au tăiat cosița.” Acesta este însă motivul pentru care cartea Svetlanei Aleksievici are mai mult ecou decât un volum oarecare despre război: ea dă voce persoanelor care au păstrat în memorie nu (numai) faptele, ci și sentimentele. În fond, omul mai uită evenimentele, dar păstrează mereu emoțiile.

La fel și în Ultimii martori. Vorbim despre veteranii de război și ce au trăit ei, dar uităm că în război au trăit și copii. La 4, 5 sau 10 ani, și ei au văzut războiul și l-au privit cu alți ochi. Pentru copii, Stalingradul nu a însemnat, pesemne, nimic, dar au păstrat amintirea refugiului forțat, a neamțului care era mai degrabă chipeș, nu înfricoșător – sau, în cazul celor mai puțini norocoși, imaginea părinților morți. Ajunși la vârsta maturității, ei își deschid sufletul în fața Svetlanei Aleksievici și povestesc ce își amintesc – triste amintiri din copilăriile petrecute pe front, în orfelinate sau în lagăre.

Mărturii despre viață și moarte

„La început am tăcut, nu purtam nici măcar decorațiile. Bărbații le purtau, femeile, nu. Ei erau învingătorii, eroii, logodnicii, războiul fusese al lor: pe noi, lumea ne privea cu alți ochi. Cu alți ochi... Vă spun sincer, nouă ne-a fost furată victoria... Ne-au înlocuit-o pe furiș cu fericirea obișnuită a femeilor. N-au împărțit victoria cu noi.”

***

„La școală, în banca din fața mea, stătea o fetiță, Ania. Tatăl și mama ei muriseră, iar ea trăia cu bunica. Se refugiaseră lângă Smolensk. A primit de la școală palton, pâslari și niște galoși strălucitori. Învățătoarea i le-a adus și le-a pus pe bancă. Iar noi amuțiserăm, pentru că nici unul dintre noi nu avea asemenea pâslari sau palton. O invidiam. Unul dintre băieți a înghiontit-o și i-a spus: «Ce noroc pe tine!» Ea a pus capul pe bancă și a început să plângă și a plâns întruna patru ore. Tata s-a întors de pe front, și toată lumea a venit să-l vadă. Să ne vadă și pe noi, pentru că se întorsese tatăl nostru. Și prima a venit fetița aceasta...” (Nina Iaroșevici, 9 ani)

***

„Am ajuns într-un sătuc, pe ulițe alergau copiii – flămânzi, nefericiți. Se temeau de noi, se ascundeau... Și eu, care jurasem să-i urăsc pe toți, am adunat de la băieții noștri tot ce le rămăsese din rație, orice bucățică de zahăr, și le-am împărțit tot ce strânsesem copiilor acelora. Firește, nu uitasem nimic, nu puteam uita, dar nu puteam privi liniștită în ochii unor copii flămânzi.”

***

„Toamna... am prins toamna... Prin ce minune? Nu știu... Dimineața ne scoteau la muncă pe câmp. Adunam morcovi, tăiam varză, îmi plăcea munca asta. De mult nu mai ieșisem pe câmp, nu mai văzusem nimic verde. În lagăr nu se văd nici cerul, nici pământul de fum. Hornul e înalt, negru. Zi și noapte iese fum din el... Pe câmp am văzut o floricică galbenă, și uitasem că mai cresc și flori. Am mângâiat floricica... Și alte femei au mângâiat-o. Știam că aici era adusă cenușa din crematoriul nostru, și fiecare avea pe cineva mort.” (Zoia Majarova, 12 ani)

***

„Mi-am cusut dintr-un material roșu o bluză, și a doua zi pe mâini mi-au apărut niște pete roșii. Bășici. Organismul meu nu suporta nici stambă roșie, nici flori roșii – trandafiri sau garoafe. Nimic roșu, nimic de culoarea sângelui... Nici acum n-ai să găsești nimic roșu în casa mea. Nu există. Sângele omenesc este foarte colorat, nici în natură, nici în tablourile pictorilor n-am văzut vreodată o culoare atât de vie. Sucul de rodii seamănă întru câtva, dar nu perfect. De rodie coaptă...”

***

„La patru ani nu mă gândeam niciodată la război... Mi-l imaginam așa: o pădure mare, neagră, unde se desfășoară un război. Ceva îngrozitor. De ce în pădure? Pentru că, în povești, lucrurile cele mai înfricoșătoare se întâmplă mereu în pădure.” (Polia Pașkevici, 4 ani)

***

„Știți cu ce gând am trăit, toți, pe front? Spuneam: «Ehei, băieți, numai să apucăm noi ziua Victoriei! După război, toți au să fie fericiți, iar viața – nemaipomenită! După câte au suferit, oamenii n-au cum să nu se iubească unul pe altul... Să nu le fie milă unul de altul. O să fie complet schimbați.» Nu ne îndoiam de asta. Nici o clipă. Iubita mea dragă... Oamenii se urăsc în continuare până în ziua de azi. Se omoară iarăși. Asta mi-e cel mai greu de înțeles... Și cine? Noi... Tot noi...”

***

„În ultima zi înainte de a se retrage, nemții ne-au dat foc la casă. Mama stătea în picioare, se uita la foc și nu-i curgea nici o lacrimă. Iar noi trei alergam și strigam: «Căsuță, să nu arzi! Căsuță, să nu arzi!» N-am apucat să scoatem nimic din ea, eu mi-am luat numai abecedarul. Tot războiul l-am păzit, avusesem grijă de el. Dormeam cu el, mereu îl țineam sub pernă. Tare mai voiam să învăț.” (Nina Racițkaia, 7 ani)

***

„Era o liniște de nedescris, nemții, cine știe de ce, încetaseră să tragă. Nu se auzea decât strigătul mamei. Ori poate că, de fapt, trăgeau? Nu-mi aduc aminte... Îmi aduc aminte doar de glasul mamei. Toți ai mei au pierit în război. Năpasta trecuse, dar eu nu mai aveam pe cine aștepta.”

***

„Memoria are culoare... Țin minte că înainte de război totul era în mișcare; totul se mișca și-și schimba culorile. Cel mai adesea erau culori vii. În război, la casa de copii, parcă totul a stat în loc. Și culorile sunt cenușii.” (Galia Spannovskaia, 7 ani)

Armele utilizate în cel de Al Doilea Război Mondial

Sau https://sites.google.com/site/aldoilearazboimondialarmament/home