Arme medievale

Evul Mediu este o perioadă destul de întinsă din istoria cunoscută a omenirii, asupra căreia nu există un consens (între specialiști) cu privire la granițele cronologice. Se admite, însă, în termeni largi, că limita inferioară este descrisă de căderea Imperiului Roman de Apus (anul 476), iar cea superioară de căderea Constantinopolului (anul 1453). Cum societatea românească nu s-a aliniat la standardele Europei de vest, se poate împinge limita superioară pentru acest spațiu, până la finele secolului al XV-lea. [...]

Dintre toate aceste denumiri românești de arme medievale, numai unele desemnează arme folosite în teritoriile românești. Evul Mediu timpuriu românesc este greu de descoperit: lipsesc izvoarele scrise românești, iar cele care fac referire la români sunt rarisime. Pentru prima parte a Evului de mijloc ne vom baza pe rezultatele descoperirilor arheologice, iar pentru Evul Mediu târziu vom putea face apel și la rezultatele cercetărilor documentelor scrise și a elementelor de arhitectură și de pictură murală.

Românii care au stat sub semnul primelor migrații au continuat să folosească, ca o prelungire firească a ceea ce au cunoscut în perioada ocupației romane: arc și săgeată, lănci și sulițe, topoare, cuțite (pumnale), seceri, coase, măciuci / ghioage și pentru apărare, scuturi. În timpul marilor valuri de migrații au folosit sulițe și lănci (mai rar), săbii și spade (o intensificare a fost observată din secolul al X-lea), topoare (foarte divers confecționate), praștia (s-au descoperit în așezări bile sferoidale de lut ars). Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea s-au descoperit și buzdugane de fier sau bronz și numeroase arme de apărare: scuturi, cămăși de zale, platoșe, coifuri; după moda vestului Europei, dar și a Bizanțului, în unele zone s-au folosit arbalete, catapulte și baliste. În secolele al XIV-lea și al XV-lea se foloseau și armele de foc (falconetele, puscile / bombardele, sânețele, tunul, mortierul / piua).

1. Arbaleta este o armă confecționată dintr-un arc metalic fixat pe un pat de lemn care lansează săgeți sau proiectile cu ajutorul unui resort. Este prevăzută cu un șanț în care se poziționează săgeata, astfel că precizia acestei arme este mai mare decât a arcului și, în ciuda faptului că săgețile sunt mai scurte, efectul lor e mai distrugător pentru că sunt mai grele, cu vârful metalic mai gros, iar forța cu care sunt împinse (forță care se datorează puterii resortului component) este foarte mare. Prezenta un inconvenient față de arc din cauza duratei mai mari de pregătire a tirului (timp în care arbaletrierii erau protejați de scutieri de atacurile inamice). Pentru că era folosită în lupta la distanță (cavalerii prețuiau lupta bărbătească, corp la corp, pentru care se antrenau foarte mult) și era foarte penetrantă (putând străpunge cele mai groase armuri), arbaleta a fost un timp considerată o armă parșivă și infamă, un fel de „lucrătură a diavolului”. Deși papalitatea a interzis-o în secolul al XII-lea (prin Papa Inocențiu al II-lea), ea a fost introdusă în război în secolul al XIII-lea tot din ordin papal (Papa Grigorie al IX-lea). Arbaleta a fost inventată încă din Antichitate (romanii au proiectat-o în scop strict experimental), a fost folosită o perioadă și apoi dată uitării și redescoperită în secolul al XI-lea.
2. Arcul este una dintre cele mai vechi arme, folosită din preistorie (a se vedea picturile rupestre care înfățișează arcași vânând cu arcul) până în epoca modernă (scopurile pentru care a fost folosit au variat, arcul fiind luat la vânătoare, în război sau în competiții sportive), o armă individuală folosită pe scară largă. Săgeata nu este o armă propriu-zisă, ci un proiectil lansat de arc, o vargă de lemn cu vârf ascuțit metalic (în perioada din urmă; înainte era confecționat din os sau din piatră) și cu două aripioare la capătul opus. Între varietățile deosebite de arc merită menționat arcul galez, îmbunătățit de englezi, confecționat din lemn de tisă, foarte flexibil, astfel încât, oricât ar fi fost întins, nu se rupea (în consecință, săgețile puteau fi lansate la distanță de aproximativ 250 de metri); britanicii au făcut arcurile mai lungi după bătălia de la Hastings – în 1066 – în care normanzii au învins datorită unor astfel de arcuri. Arcurile de dimensiuni mari ale scoțienilor au fost arme de temut. Părăsind țărmurile Europei, se pot constata ca interesante arcurile băștinașilor Australiei. [...]construite dintr-o scândură lungă și un cârlig, prinse între ele printr-o ață, proiectate pentru a lansa sulițe. Și incașii au folosit ceva similar, niște lansatoare de săgeți și de lănci. Unii dintre cei mai cunoscuți arcași au fost cei orientali; ei au fost angajați să lupte și în cruciade, alături de europeni (au folosit arcul turcesc, un tip de arc în formă de C, ale cărui extremități se ating uneori, făcut din lemn de arțar – cel mai adesea – și din corn de animal).
3. Arcanul desemnează o funie cu un laţ la un capăt folosită astăzi la prinderea și priponirea animalelor și, în trecutul european, la doborârea de pe cal a soldaților din oastea adversă. Incașii îl foloseau într-un mod distinct de al europenilor, motiv pentru care în mâna lor a reprezentat o armă de temut: când lațul ajungea în dreptul gâtului celui vizat, incașul trăgea cu o smucitură foarte puternică și foarte rapidă prin care disloca de trup capul.
4. Archebuza Inventată la sfârșitul Evului Mediu (în secolul al XV-lea) și fabricată cu precădere în Germania și Italia, archebuza este o armă de foc asemănătoare puștii; e forma perfecționată a culevrinei, având fitil de aprindere. Era manevrată de una sau două persoane și se putea sprijini pe un suport. Armele de foc au fost folosite și în Țările Române.
5. Balimezul este un tun de calibru mare.
6. Balista este o mașinărie de război folosită încă din Antichitate (inventată de greci și folosită și de romani, și de daci) în asedierea cetăților prin aruncare de bolovani și butuci cu ajutorul unui arc puternic.
7. Baltagul este un tip de secure cu două lame (două tăișuri).
8. Barda e un tip de secure cu lama mai lungă și mai îngustă (de obicei lama este dispusă pe o singură parte a cozii, dar pot fi bărzi și cu două lame, dispuse de o parte și de alta a cozii) și coadă scurtă și ușor curbă (pentru a facilita prinderea ei cu mâna) folosită ca armă de luptă.
9. Berbecul a fost cunoscut încă din Antichitate și a continuat să fie folosit și în Evul Mediu; este o mașinărie de război folosită în asaltul cetăților care are un gât lung terminat cu vârf asemănător capului animalului ce poartă nume omonim care era împins sistematic (acționat de forța umană) și cu putere pentru a sparge ziduri sau porți de cetate.
10. Biciul de luptă este o variantă a buzduganului care are în plus un lanț metalic între coadă (mâner) și măciulie. Există bice de luptă care au atașate de mâner chiar și două sau trei lanțuri cu măciuliile aferente.
11. Bombarda a fost prima armă de artilerie, care lansa la început pietre. Din bombarda propriu-zisă s-a dezvoltat tunul, iar din cea de mănă s-a dezvoltat pușca. În vechime, bombarda era cunoscută în spațiul românesc sub denumirea de pușcă.
12. Buzduganul este o măciucă cu coada din lemn de esență tare și cu măciulie din fier în care sunt înfipți țepi metalici. S-a pornit de la un astfel de model și s-a ajuns ca, pe parcurs, întregul instrument de luptă să fie confecționat din metal (pentru ca, fiind mai greu, lovitura să fie mai puternică).
13. Catapulta este cea mai mare mașinărie folosită la asaltarea cetăților prin aruncare de pietre sau recipiente cu substanțe inflamabile. Catapulta funcționa datorită unui vârtej și în baza unui principiu de contragreutăți. A apărut în China în secolul al IV-lea î. Hr.; în Europa occidentală s-a folosit din Antichitate până în secolul al XV-lea, când a fost înlocuită prin mai eficientele arme de foc.
14. Ciocanul avea două variante: cu ambele extremități ale capului teșite sau cu o extremitate teșită și una ascuțită (în cea de-a doua variantă seamănă foarte mult cu târnăcopul minerilor). Prin lovitura sa puternică, ciocanul de luptă putea distruge o armură. Ciocanul în cea de-a doua menționată a sa formă se înfigea în dușman și adesea arma nu putea fi recuperată, astfel că, din cauza ineficienței, s-a reenunțat la ea destul de ușor.
15. Ciomagul este forma cea mai simplă a buzduganului: e o bâtă lungă, groasă, terminată cu o măciulie. Nu e o armă propriu-zisă, ci e un instrument folosit de oamenii simpli și săraci; e o armă neconvențională.
16. Coasa era folosită în luptă de păturile sărace ale societății românești (armele obișnuite ale țăranilor erau toporul, coasa și secera). Coasa nu arăta ca instrumentul de tăiat iarba de astăzi, ci ca un cosor cu lama mai lungă.
17. Falconetul era un tun de calibru mic cu care se trăgeau ghiulele de până la jumătate de kilogram (falconetele au fost mult folosite de Iancu de Hunedoara).
18. Flinta a fost inventată la sfârșitul Evului Mediu. E o pușcă cu țeavă lungă, care conține cremene și fitil.
19. Ghioagă este un termen sinonim cu măciucă, de origine necunoscută, înregistrat prima oară în Letopisețul lui Nicolae Costin. Ghioaga este făcută în întregime din lemn (spre deosebire de buzdugan) și eventual are țepi de metal.
20. Halebarda este formată dintr-o lance (de 1,80 – 2,40 m.) la care s-a atașat pe o parte o secure și pe cealaltă una sau două croșete / cârlige. În felul acesta fiind construită, halebarda reprezintă o armă complexă: cu croșeta se dădea jos de pe cal, cu vârful ascuțit confecționat din metal se împungea, iar cu securea se tăia.
21. Hanger desemnează un pumnal încovoiat (după modelul tuturor armelor de tăiat și împuns din Orient) ca un cuțit mai mare. Ca și pumnalul, e folosit preponderent de trupe orientale.
22. Un tip special de sabie este cel turcesc, iataganul, care are lama lată și ușor curbată în față, cu tăiș pe interior sau pe exterior. Spre deosebire de cele ale creștinilor, iataganul (la fel și hangerul) nu prezintă simetrie și nu prea este folosit pentru împuns (doar pentru tăiat).
23. Lancea este o armă de atac individuală ce constă într-o prăjină lungă de lemn (uneori atingea până la 6 metri) care se termină cu un vârf ascuțit metalic. În timp de pace, cavalerii o foloseau în turniruri.
24. Măciuca, bâta lungă și groasă cu măciulie la o extremitate, a fost intens folosită de țăranii români (și nu numai).
25. Paloșul, atât de cunoscut românilor din basme, este o spadă lată, cu vârful uneori încovoiat.
26. Sabia este o armă compusă din mâner și o lamă lungă ce prezintă pe una dintre laterale tăiș și care are vârful ascuțit (folosit la împuns). În Europa s-a folosit un tip de sabie mai lată spre vârf, cu o muchie curbă și vârf ascuțit (falchion – denumire de origine italiană ce pornește de la latinescul falx) care imita un model arăbesc (scimitar);
27. Satârul este o secure (cu suprafața lamei mai mare și dreptunghiulară) folosită pe câmpul de luptă sau pe eșafod de către călău.
28. Secera este la bază o unealtă agricolă, dar a fost transformată și în instrument de luptă. Secera a fost folosită în spațiul românesc și de către daci în Antichitate și, mai târziu, în Evul Mediu, de către țăranii români.
29. Securea, concepută ca unealtă, a fost adaptată (în primul rând prin lungirea cozii și mărirea lamei, uneori și prin adăugarea unei a doua lame – securea scitică) și folosită și pe câmpul de luptă. Are lama mai mică decât barda, dar mai mare decât toporul.
30. Spadă este un termen românesc desemnând o armă formată dintr-un mâner, o gardă și o lamă lungă ce prezintă tăișuri pe ambele laterale. Folosită încă̆ din Antichitate, spada s-a tot modificat de-a lungul secolelor și a cunoscut o paletă foarte largă de variante (cu mâner mai scurt sau mai lung, cu lama mai scurtă sau mai lungă, cu sau fără gardă, cu vârful ascuțit sau rotunjit, folosită cu una sau două mâini). În secolul al XIV-lea a apărut o formă de spadă foarte grea, cu care se și distrugea armura ușor, iar în secolul al XV-lea germanicii și-au construit spade cu mânere lungi pentru manevrarea cu ambele mâini (espadon). Există foarte multe tipuri de spade, dintre care voi aminti: espadonul, spada numită limbă de bou (folosită în speță de italieni, era o spadă scurtă, mai lată spre garda sa în formă de cruce și mai îngustă spre vârf, cu o teacă la care se atașa și un cuțit), spada estoc (cu lamă de până la 1,50 m., cu lama de forma celei anterioare, dar mai subțire și cu vârf foarte ascuțit), semispada (cu lama lată, plată și vârf rotunjit). Pentru că deveniseră foarte grele, spadele au început să fie construite cu un șanț median, care să le facă mai ușoare, dar și mai rezistente în același timp (se rupeau mult mai greu). Spada este simbolul cavalerilor, arma mult iubită a acestora și de aceea ei au și botezat-o (se cunosc multe astfel de nume din cronici, epopei eroice și cântece de vitejie). Spada era binecuvântată de preot la ceremonia de înarmare a cavalerului (în secolul al XII-lea era o practică destul de des întâlnită, mai cu seamă în zona Franței). (Aztecii – așa cum apare în descrierile europenilor descoperitori ai lumii noi – foloseau o spadă̆ din lemn tare cu lama zimțată, zimții fiind confecționați dintr-o rocă foarte dură).
31. Sulița este o armă individuală de atac folosită încă din timpuri preistorice, apoi în Antichitate și, în prelungire, în Evul Mediu. Deși dicționarele consemnează ca sinonim al lui suliță termenul lance, diferența între cele două este considerabilă: sulița este mai mică și poate fi folosită atât în lupta corp la corp, cât și prin aruncare la distanță. Sulița era arma pedestrașilor (în special), pe când lancea era arma cavaleriei. Alexandru Ciorănescu notează în DER că în Oltenia se spune suliță și la săgeată. Sulița a avut o largă răspândire și a cunoscut mai multe utilizări: a fost armă de vânătoare (încă din preistorie, dar și astăzi în unele zone), armă de luptă și obiect folosit în sport (a se vedea competițiile sportive de aruncare a suliței). În Asia a fost mai ales folosită de către arabi; cea mai temută populație războinică (în confruntările cu europenii) din această zonă, mongolii, nu cunoșteau nici lancea, nici sulița. În Australia, băștinașii folosesc acum probabil și atunci) sulițe, într-un număr mare de variante. Cea mai interesantă este cea telescopică, alcătuită din una sau mai multe bucăți de lemn sau de piatră prinse între ele cu rășină, având unul sau două vârfuri; cele mai grele erau aruncate cu mâna, cele ușoare erau lansate de un fel de propulsor. Incașii muiau vârful suliței, înainte de aruncare, în otravă sau substanțe paralizante. O suliță la care se atașau una sau două croșete (cârlige) se numea guisarme – neavând în spațiul lor un astfel de referent și neconfruntându-se cu populații care foloseau o asemenea armă, românii nu au un termen pentru ea
32. Toporul a fost folosit ca unealtă și ca armă de luptă (în lupta corp la corp sau prin aruncare la distanță). Seamănă cu securea, dar are lama mai mică și coada mai lungă.
33. Turnul de asediu a fost cunoscut și folosit intens în Antichitate, dar mai este remarcată uneori utilizarea sa și în Evul Mediu. Era o construcție din lemn care se realiza pe câmpul de luptă (numai dacă permiteau condițiile și raidurile opozanților nu erau prea agresive), un turn cu mai multe etaje care se putea deplasa pe roți; la fiecare etaj erau așezați mai mulți soldați, dotați cu diverse arme (se puteau monta și catapulte mici pe un astfel de etaj). Dezavantajul enorm pe care îl prezenta această construcție îl reprezenta faptul că̆ putea fi ușor zdrobită prin atacurile catapultelor inamice.
34. Tunul este forma perfecționată̆ a bombardei. Tunul folosea ghiulele, la început din plumb sau fier, apoi din piatră și în cele din urmă revenindu-se la metal: fier sau fontă.

Din articolul ARME MEDIEVALE – ABORDARE LEXICO-SEMANTICĂ

Roxana VIERU, Profesor Asistent, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi

Cavalerii medievali și armurile lor

De-a lungul istoriei, meșterii făuritori de armuri s-au confruntat cu aceeași dilemă: cum să construiască o „îmbrăcăminte de fier” care sa ofere maximum de protecție purtătorului dar și să-i asigure o cat mai mare mobilitate și să-i sporească pe cat posibil combativitatea pe câmpurile de luptă. Rezolvarea acestei dileme a pus la încercare priceperea armurierilor încă de când făurirea armelor a fost revoluționată de folosirea pentru prima oara a cuprului și bronzului, în urmă cu aproximativ șase milenii.

După declinul și prăbușirea Imperiului Roman de Apus, francii lui Charlemagne au fost primii care au apelat la cavaleria grea ce va domina pentru aproape un mileniu războiul medieval. Bătăliile in care o armată beneficiind de cavalerie grea a fost învinsă totuși de una ce nu putea alinia soldați călare în armură sunt atât de rare încât pot fi numărate pe degetele de la o singură mână. Pe la anul 800, primii călăreți echipați din creștet până-n tălpi în armură apăreau în vestul Europei, deschizând calea cavalerismului medieval, a turnirelor și cruciadelor.

Pentru următoarele sute de ani, armura va avea, ca elemente esențiale, coiful, scutul și cămașa de zale.

Printre meseriașii din domeniile senioriale, fabricanții de arme, muniții și mașini de război, alături de armurieri, sunt la loc de mare cinste. Armura reprezintă un apanaj al cavalerilor și o adevărată operă de artă.

 

Cămașa de zale

Aceasta era făcută din nenumărate inele de metal, unite între ele, pentru a forma o țesătură extrem de deasă, prin care armele albe și chiar și proiectilele mici să nu poată pătrunde. Purtată deasupra hainelor de pânză sau de piele, cămașa de zale era foarte grea și întreaga greutate era suportată de umeri: o cămașă lungă până la genunchi cântarea aproape 20 kg si îmbrăcat în ea războinicului îi era destul de dificil să-și țină echilibrul.

Totodată, zalele erau totuși vulnerabile la loviturile date cu halebarda, cu vârful sabiei, și asigurau o protecție limitată împotriva săgeților. Nu-i de mirare că în aceste condiții, armurierii au început o competiție acerbă pentru găsirea unor soluții mai fiabile. Ucenicia dura ani întregi și ei se numărau printre cei mai apreciați și mai căutați meșteșugari ai perioadei medievale.

 

Coiful

Pe la 1200 apare coiful ce acoperea complet figura purtătorului, renunțându-se la coifurile „normande”, caracterizate prin banda de metal numita nazal ce cobora dinspre frunte, pentru a proteja nasul. Purtat în special in perioada cruciadelor, coiful complet capătă atunci forma specifica, având două „tăieturi” perpendiculare, în forma de cruce, una în dreptul ochilor și alta de la frunte la gură, mai îngustă. Mai târziu, armurierii vor introduce un coif mai rotund, numit bascinet, menit să asigure o protecție sporită capului.

Coiful era prevăzut cu o vizieră rabatabilă, prinsă în știfturi și perforată pentru a asigura ventilația.

Cavalerul poate respira printr-o crăpătură aflată la nivelul gurii. Pentru o mai mare siguranță in cazul loviturilor puternice, poartă sub cască o glugă constituită din zale legate intre ele cu pense. Gluga poate cobori până la umeri pentru a proteja zona gâtului.

 

Platoșa

Iată o listă a pieselor metalice care compuneau o armură din plăci: coif, vizieră, obrăzar (bevoir), apărătoare de ceafă, grumăzar, platoșă față, platoșă spate, falduri (fustanelă), pectorali, pinteni, umerare, protecție de antebraț, cotiere, mânușă, pulpare, genunchiere, jambiere (cnemide), sabaton.

Toate aceste piese se îmbrăcau peste o cămașă de zale.

Pe la mijlocul secolului XV, meșteșugarii italieni au pus la punct o armură ce îmbina utilul cu esteticul, în sensul că era o adevărată operă de artă, prin numeroasele inserții în metal, reprezentând motive florale sau animaliere sau scene mitologice. Nu-i de mirare că o astfel de armură costa echivalentul de azi a mai bine de 10.000 de dolari, ceea ce însemna, desigur, că puțini războinici și-o permiteau.

Deși armurile erau produse de obicei în serie, cei foarte bogați obișnuiau să-și personalizeze acest echipament de luptă, nu doar pentru a li se potrivi perfect, la statura și greutatea lor, ci și pentru a avea figurile dorite de ei. De pildă, la armura regelui englez Henric al VIII-lea au lucrat timp de câteva luni armurieri germani, italieni și englezi, deși această bijuterie metalică n-a fost niciodată purtată pe câmpul de luptă...

Pentru a îmbrăca o armură, cavalerul avea nevoie de cel puțin o oră, ajutat fiind de mai mulți scutieri, atenți să îmbine perfect piesele componente, să lege toate curelușele.

De unul singur, cavalerul astfel echipat nu putea lupta decât împotriva altui cavaler în armură, întrucât greutatea uriașă și manevrabilitatea redusa îl făceau altfel vulnerabil chiar și în fața unor luptători mult mai slab înarmați - chiar și niște țărani înarmați cu coase îi puteau doborî, tăind picioarele cailor, caz în care cavalerii rămâneau imobilizați in „cuștile” lor metalice și nu se mai puteau ridica. Totuși, șarjele de cavalerie grea constituiau de obicei un tăvălug care mătura totul în bătălie.

Deși opinia cvasigenerală este că apariția armelor de foc perfecționate, pe la 1600, ar fi dus la declinul armurilor, istoricii sunt de părere că aceasta este o ipoteză falsă, întrucât, de pildă, arcul lung, care a adus victoria englezilor la Crecy, Poitiers sau Agincourt, avea un impact la fel de distructiv ca și al archebuzelor. În opinia lor, de vină pentru dispariția armurilor complete ar fi lipsa de mobilitate caracteristica acestora.

Așa se face că, în timpul războiului de 30 de ani și în timpul războiului civil din Anglia, combatanții vor folosi cu precădere nu armuri „medievale” ci doar platoșe metalice. În zilele noastre, singurele elemente ce mai amintesc de armurile medievale sunt căștile de metal, pe care soldații le poartă pe cap.

GABRIEL TUDOR http://www.revistamagazin.ro/content/view/5376/8/

Despre Cavalerism în evul mediu
Ce știm și ce nu știm despre cavaleri
Glosar de termeni pentru arme
Un articol despre Evoluția armelor și uniformelor militare din Evul Mediu până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial