Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Moșneni și răzeși
Mai exista o categorie de oameni liberi, mici stăpâni de pământ. În Muntenia se numeau moșneni, cuvânt foarte vechi, provenit din substratul dinaintea ocupației romane, înrudit cu cuvântul moș care există și în albaneză. In Moldova li s-a zis răzeși. Nu s-a lămurit până azi, cu certitudine, etimologia termenului. La început s-a crezut că vine de la cuvântul unguresc reszes, care nu înseamnă însă același lucru, iar, după unii lingviști, n-ar trebui să dea răzeș în română. Apoi unii i-au găsit o origine polonă; alții turcă, alții latină (înrudit cu „rază"). Mă întreb, dat fiind că reprezintă o organizație sătească de tip arhaic, dacă cuvântul n-ar putea avea, ca și moșnean, o străveche origine autohtonă. Problema rămâne deocamdată în suspensie.
Răzeșii și moșnenii sunt oameni liberi, deținători de întinderi de pământ în devălmășie, adică în comun în sânul unei familii întinse care-și organizează lucrările împărțind pământul în fiecare an între membrii ei. E o instituție tipic românească, deosebită de zadruga sârbească sau de alte forme de organizare întâlnite la popoarele slave, într-o seamă de documente vechi de răzeșie apare că primul strămoș dovedit al acestei comunități avea statut de boier. Cu vremea însă moșnenii și răzeșii au decăzut la rangul de țărani liberi, posesori de pământ.
Pe măsură ce a crescut tributul țării către turcii otomani, deci și apăsarea fiscală (dările, azi zicem: impozitele) asupra țărănimii, soarta lor s-a înrăutățit și mai mult; în secolele XVI și XVII mulți dintre ei s-au văzut siliți să-și vândă moșia unui boier, ajungând astfel în aceeași stare cu țăranul șerb.
Rumâni sau vecini
Coborând pe scara ierarhiei sociale, după moșneni (răzeși) vin rumânii, adică acei țărani care au căzut sub stăpânirea unui boier sau a unei mânăstiri și trebuie să rămână pe pământul lor, să-l lucreze pentru ei, să facă clacă. Rumânul nu e stăpân de pământ, dar stăpânul trebuie să-l lase să lucreze atât pământ cât poate lucra.
Faptul că etnonimul roman, devenit prin evoluție normală la noi rumân, a ajuns să desemneze pe țăranul care n-are pământ nu poate avea, cred, decât o singură explicație: când a început amestecul între comunitățile de valahi și comunitățile de slavi, când primii au început să iasă din „vlăsii" sau să coboare de la munte pentru a se apropia de văile mai bogate unde se așezaseră slavii, aceștia din urmă, de-acum stăpâni pe pământuri mai rodnice, i-au considerat ca lucrători ne-liberi, astfel încât termenii de rumân și rumânie — aproape sinonimi cu șerb și șerbie — s-au putut păstra peste veacuri alături de înțelesul etnic (Țara Românească, a vorbi românește). Că la început termenul a avut o conotație etnică ne-o dovedește și faptul că în documentele slavone rumânii sunt numiți vlahi. Bineînțeles însă, nu toți vlahii au devenit „rumâni". Toate comunitățile vechi de moșneni și răzeși au rămas formate din oameni liberi, cărora chiar, ne arată hrisoavele, când erau chemați la mărturie la vreo judecată, li se zicea „boieri".
La celălalt capăt al romanității, în Franța medievală, întâlnim un fenomen similar, dar cu rezultate inverse în vocabular! Etnonimul franc — pentru tribul germanic care se impune ca element dominant în Galia — a ajuns să însemne „liber" (ceea ce implică că șerbii se recrutau numai printre galo-romani!); a însemnat de asemeni „scutit de dări" — de unde numele de Villefranche dat orașelor scutite de dări, echivalentul Sloboziilor noastre (fiindcă în româna veche se zicea „slobod", nu „liber", care e un neologism din secolul trecut; latinescul libertare dăduse în română iertare).
Termenul franc a intrat și el în limba română în veacul trecut, dând o familie de cuvinte (ca franchețe, a franca o scrisoare etc.).
În Moldova, rumânilor li s-a zis mai curând vecini, iarăși un cuvânt latinesc care în latina târzie (avem documente în Franța din secolul VII) a desemnat pe locuitorii unui sat dependent de o villa, de o mare proprietate.
Ilustrații
Casă maghiară
Este prezentată o casă de lemn pe soclu înălțat. În partea de jos se găsește intrarea în pivniță și, în dreapta, rezerva de lemne. În partea de sus a casei se găsește un cerdac sprijinit pe trei stâlpi și o fereastră.
În partea dreaptă a ilustrației este prezentat planul casei. Liniile groase reprezintă pereții, liniile subțiri marginea cerdacului și mobila din interior.
Casă secuiască
Este prezentată o casă secuiască tipica, din lemn, cu baza din piatră de râu, împreună cu o parte din gard și poarta de intrare. Casa este înălțată și se ajunge la cerdac pe o scară mică de lemn. Poarta încadrată în gard este mai înaltă decât restul gradului și are deasupra un acoperiș, tot de lemn.
Casă țărănească din Arad
Este prezentată o casă de piatră cu poartă înaltă. Casa are două etaje și ferestre mari, cu decorațiuni. Poarta este și ea foarte înaltă, cât primul etaj al casei, cu o poartă de înscrisă, mai mică, din lemn.
Țiganii
Dar iată că, începând din ultimii ani ai veacului al XIV-lea, apare încă o categorie de locuitori și mai defavorizați, lipsiți și de proprietate, de pământ ori de case, dar și de libertatea de mișcare, cu un cuvânt, robi: țiganii. Țiganii pot fi urmăriți în exodul lor de mii de kilometri și sute de ani. A fugit din nordul Indiei un trib întreg care n-a mai putut îndura regimul la care era supus acolo de clasele sociale superioare. Făceau parte probabil din casta paria, de membrii căreia cei din castele superioare nici n-aveau voie să se atingă. Și (să fie doar coincidență?) numele țiganilor, scris în primele noastre documente ațigani, e probabil derivat din verbul grecesc athinganein, a nu se atinge! Au străbătut tot Orientul Mijlociu, respinși din loc în loc, războindu-se cât au putut cu persanii și cu turcii, până au ajuns în Europa, în Imperiul Bizantin, alungați din Asia Mică de turcii otomani. Nici aici n-au avut răgaz, în împărăția bizantină, redusă de-acum (în veacul al XIV-lea) la Grecia continentală și o fâșie de pământ corespunzând Turciei europene de azi și sudului Bulgariei — regiune căreia i se zicea Romania, căci bizantinii, perpetuând timp de o mie de ani pretenția că reprezentau Imperiul Roman, își ziceau romei.
Din șederea lor în Romania și-au tras țiganii și numele de romi, la care țin astăzi. La noi au ajuns, tot refugiindu-se pâlcuri-pâlcuri; pe măsură ce treceau Dunărea, domnia și boierii, care duceau lipsă de brațe de muncă, i-au făcut robi, adică muncitori lipsiți de orice drepturi — și au fost împărțiți pe la moșiile boierești pentru tot felul de meserii și munci casnice, și de asemeni pe la mânăstiri, iar o mică parte — cei mai norocoși — au fost păstrați ca robi domnești, de pildă însărcinați cu căutarea aurului prin albiile râurilor! Aceștia erau numiți „aurari". Dintre robii boierești, unii erau lăsați să-și exercite meseriile cutreierând țara cu șatra lor, căci erau foarte îndemânatici ca fierari, tinichigii, potcovari, spoitori. Numai o dată pe an aveau datoria să se mai întoarcă la stăpân, spre numărătoare și pentru căsătorii. Mici grupuri de nesupuși au dăinuit sute de ani ascunși prin codri deși, într-o stare atât de groaznică de sărăcie și sălbăticie încât li s-a zis „netoţi". — în Moldova, pe lângă sălașele țigănești și uneori amestecate cu ele, s-au strâns sate de robi tătari, care cu timpul nu s-au mai deosebit de țigani decât prin tipul fizic.
Oastea
La armată — la oaste se zicea, tot un cuvânt latin — Vodă cheamă bineînțeles pe boieri, pe boierii mari și pe cei mici, iar dintre țăranii liberi pe cei care sunt în măsură să „armeze" un cal; ceea ce nu înseamnă că nu se găsesc adesea și „rumâni" în cadrul cetelor aduse de boieri. Aceasta este oastea cea mică, pe care o poate aduna repede Domnul. Când acesta se așteaptă însă la o primejdie mare, de pildă când va afla că au pornit turcii asupra țării cu armată „câtă frunză, câtă iarbă", cum zic cântecele bătrânești, atunci el cheamă oastea cea mare— am zice în termeni moderni că „decretează mobilizare generală" — Și atunci vin din țara întreagă toți bărbații în stare să poarte armele. Vin cel mai de grabă cei din orașe, fiind mai la-ndemână, în caz de urgență — orașele au apărut o dată cu formarea celor două state dunărene, ba uneori chiar înainte de „descălecătoare", ca să numim întemeierea voievodatelor așa cum o numește legenda. Primii care le-au înființat, după pieirea urbelor romane, au fost sașii, mai întâi în Transilvania.