Ei sunt, de la începuturi, tovarășii domnului în toate „trebile țării", și la război și la cârma statului în vreme de pace. Printre ei își alege domnul dregătorii, echivalentul miniștrilor de azi, care fac parte dintr-un sfat (cuvânt slav, înrudit cu modernul soviet!). Numele pe care le poartă dregătoriile sunt mai toate de origine bizantină, dar trecute de cele mai multe ori prin intermediar bulgar. Uneori se regăsește aproape neschimbată forma veche latină, de pildă pentru comis (lat. comes, care a dat în ierarhia feudală apuseană pe comite sau conte), sau vistierul (de la vestiarius, cel ce ține cheia garderobei domnești unde se află și tezaurul țării, vistieria); spătarul (de la spată sau spadă), comandantul oastei; logofătul, echivalentul unui cancelar la apuseni, vine de la numele unui mare dregător bizantin, logothelis, literal: păstrătorul legilor. Un singur titlu pare a fi o creație locală, românească: vornic, personaj de prim rang, în termeni moderni ministru de interne și ministru al justiției. Numele slavon dvornic (de la dvor, palat) pare a fi fost calchiat după titlul înaltului slujitor de la Curtea ungară denumit palatinus.

Mai era paharnicul, care gusta vinul din paharul lui Vodă, ca să se asigure că nu e otrăvit! Stolnicul, însărcinat cu masa domnului; postelnicul, cu legăturile cu străinii. Mai existau mulți alții, de ranguri inferioare, între care de reținut e pârcălabul, comandant de cetate la graniță, al cărui nume venea, prin intermediar unguresc, din nemțește, Burggraf, comite al burg-ului sau cetății.

Am păstrat pentru sfârșit gradul cel mai înalt la boierii Țării Românești, Marele Ban al Craiovei, fiindcă n-a fost înființat chiar de la întemeierea țării, ci abia în veacul al XV-lea, dar e de observat că s-a păstrat titlul pe care-l dăduseră regii unguri banului de Severin, și pe care-l purta și locțiitorul regelui în Croația (vă reamintesc că „ban"-ul era o moștenire de la avari). Din veacul al XV-lea, în Muntenia, primele ranguri se înșirau astfel: mare ban, mare vornic, mare logofăt, mare spătar, în Moldova, ordinea era diferită: nu exista mare ban (banul a fost, mai târziu, un dregător de rang mic), primul în sfat era logofătul, iar căpeteniei oștirii nu-i zicea spătar, ci hatman — termen pe care-l preluaseră polonezii și cazacii de la nemți (Hauptmanri). Vornicii erau doi: de Țara de Sus și de Țara de Jos, reminiscență a progresiunii noului stat format de Drăgoşeşti, apoi de Bogdănești în nord-vestul ținutului, pe văile  Siretului inferior și Moldovei, și extins treptat și asupra micilor formațiuni politice din sud, din regiunea Bârladului de pildă. Și în Țara Românească a dăinuit multă vreme amintirea celor trei principale regiuni din care se constituise voievodatul lui Basarab: regiunea centrală din jurul Argeșului, Oltenia conștientă de fosta ei autonomie, și cele trei județe de la răsărit, Buzău, Râmnicul-Sărat și Brăila, mai legate de regatul ungar prin interesele lor comerciale de la Dunăre.

Am înșirat câteva nume de dregători, dar trebuie reamintit ceea ce menționasem când am pomenit de jurământul de credință către regele Poloniei: la începuturile țărilor noastre, nu dregătoria îl făcea pe boier, ci invers, adică dintre boieri își alegea domnul dregătorii. Boierii erau marii stăpânitori de pământuri (moșii), de pe care puteau recruta cete de luptători.

De-abia mai târziu, prin secolul XVII, a început confuzia între dregătorie și boierie, pentru ca echivalența să fie chiar instituționalizată sub regimul fanariot, mult după epoca medievală. Marii boieri erau așadar foarte puțini la număr, și, cu toate că existau între ei rivalități și  crunte dușmănii, ei au format veacuri de-a rândul o clasă destul de solidară, care a încercat tot timpul să limiteze autoritatea voievodului și să împartă puterea cu el.

Despre felul cum s-a născut această clasă privilegiată s-au dus lungi discuții în istoriografia noastră, de mai bine de o sută de ani. Părerea mea, bazată pe contextul istoric, pe  vocabularul „conducerii" țării (voievod, cneaz, ban, jupan, viteaz, voinic, boier etc.), ca și pe numele proprii (onomastice) ale primilor voievozi și boieri pomeniți în documente, e că această clasă, care a început probabil să se formeze chiar în timpul dominației primului țarat bulgar (secolele IX-X), a fost la începuturi predominant slavă; că i s-a adăugat ulterior un însemnat aport turanic (pecenego-cuman), și de-abia după totala fuziune a comunităților valahe și slave s-ar fi integrat în acest grup din ce în ce mai multe elemente provenite dintre juzii valahi. Apoi, în epoca voievodatelor, desigur că, pe măsură ce se primenea această categorie socială, elementul valah, numeric precumpănitor, trebuie să fi devenit, fatalmente, predominant. Originea slavă a vechii boierimi trebuie să fi marcat însă multă vreme această clasă pe plan cultural. Altfel nu s-ar înțelege cum de a putut circula timp de veacuri o literatură numai în limba slavonă, fără să mai vorbim de liturghie și de limba de cancelarie — oare numai pentru câțiva popi și diaci? Toată boierimea, mare și mică, trebuie că mai înțelegea slavona până târziu. Avem dovezi documentare că Stefan cel Mare și Neagoe Basarab o mai vorbeau.

Așa s-a întâmplat și în Occident cu altă limbă moartă, latina, pe care o mânuiau mai mult sau mai puțin toți clericii și toți oamenii mai învățați.

Iată un alt exemplu eventual (repet, eventual, nu sigur): unul dintre fiii lui Mircea cel Bătrân, Radu, frate mai mare al lui Vlad Dracul, și care a domnit înaintea acestuia, a rămas cunoscut cu porecla Radu Prasnaglava. Îl văd tradus în toate cărțile noastre de istorie: Radu cel Pleșuv, sau Radu cel Chel. Cred că e o eroare de traducere datorată faptului că în română „gol" înseamnă și descoperit pe din afară (capul gol) și deșert înăuntru (o oală goală). Or, în limbile slave, pentru cap gol pe din afară există termeni înrudiți cu termenii români pleșuv sau pleşu, dar prasno înseamnă numai gol pe dinăuntru! În sârbă există chiar termenul prasnoglavac pentru a vorbi de... prostul satului! Deci porecla Prasnoglava dată domnitorului nostru n-ar fi însemnat nicidecum Radu cel Pleșuv, ci Radu Prostul! E de neînchipuit ca doar niște scribi de cancelarie să fi îndrăznit să insulte astfel un „os de domn", chiar detronat. O asemenea poreclă nu i-a putut fi dată decât de boierii mari, continuând a se considera oarecum pe aceeași treaptă socială cu familia domnitoare și mânuind încă curent limba slavonă. De altfel, și porecla nepotului său Radu, zis „Cel Frumos" (fratele lui Vlad Țepeș), tot o poreclă cu iz ironic a fost, pentru că-i plăcuse, pe când era tânăr ostatic în Turcia, sultanului Mehmed al II-lea! Povestea e relatată, cu amănunte, în cronica grecească a lui Laonic Chalcocondilas.

O ultimă dovadă că slavona trebuie să fi fost înțeleasă de boierime și de o pătură cultă a clerului, poate și a negustorimii, până și la începutul veacului al XVII-lea, e faptul că învățatul boier Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, când traduce din latinește Imitatio Christi, cea mai populară lucrare mistică din Occident, nu o traduce în română, ci în slavonă. S-o fi făcut oare numai pentru câțiva popi și câțiva diaci? Clasa boierească, cu toate împrospătările de trei-patru sute de ani, trebuie să fi continuat a mânui slavona ca limbă de cultură și poate și ca limbă de distincție socială, așa cum se va întâmpla, în secolul XVIII, cu greaca, iar în secolele XIX-XX cu franceza.