Momentul 1330

De câțiva ani se stinsese, în linie bărbătească, dinastia arpadiană a regilor maghiari. După ani de lupte între diverși pretendenți, se impune în sfârșit o rudă, pe linie maternă, a ultimilor arpadieni, Carol-Robert de Anjou (de unde termenul de „dinastie angevină") dintr-o ramură a regilor Franței ajunsă domnitoare în sudul Italiei, în regatul de la Napoli. Noul rege, strâns legat de papalitate, va intra curând în conflict cu „marele voievod" Basarab, căruia totuși îi recunoaște în 1324 stăpânirea peste toată Țara Românească în calitate de vasal. Dar în toamna lui 1330, îngrijorat de atitudinea prea independentă a lui Basarab și de legăturile sale cu bulgarii și tătarii, și încurajat de înfrângerea suferită la Velbujd, din partea sârbilor, de coaliția bulgaro-valaho-tătară, Carol-Robert intră în Muntenia, cu o oaste mare, cu intenția să-și impună în toate privințele autoritatea de suzeran. Dar la întoarcerea către Ungaria, marea sa oștire e surprinsă de armata lui Basarab într-o trecătoare (încă neidentificată cu siguranță, dar cunoscută în istoriografie cu numele greșit „Posada"), lovită și din spate și din coaste de ostași care prăvălesc bolovani de pe munți, pe când calea înainte, prin strâmtoare, e tăiată de copaci rostogoliți de-a curmezișul. Trei zile de-a rândul ține măcelul în care piere floarea nobilimii maghiare. Dezastrul e pomenit de mai multe surse, între care o cronică ilustrată cu miniaturi în culori (Chronicum pictum), unde se vede cum regele scapă cu fuga, pe când ostașii lui Basarab, cu cojoace în spinare și căciuli pe cap, de pe o stâncă înaltă, trag cu arcul și prăvălesc bolovani asupra cavalerilor în armură. Celebra miniatură din Chronicum pictum a fost la originea unei greșite interpretări de care n-a scăpat nici Iorga, anume că oastea primilor noștri voievozi era formată doar din țărani înarmați cu săgeți și că, la curtea domnească, portul și moravurile trebuie să fi fost rustice. Descoperirea, în anii 1920, la Curtea de Argeș, a unui mormânt, într-o stare de miraculoasă conservare, în care se afla un membru probabil al familiei domnitoare, și constatarea că acest „prinț valah" era îmbrăcat în stofe scumpe, cu mărgăritare și paftale în stil occidental, ca un prinț sau un mare nobil ungur, au adus o revelație (de altfel logică): voievozii români, boierii și cavalerii (li se zicea „viteji") nu se puteau îmbrăca și înarma decât la fel ca în țările vecine cu care erau în strânsă legătură și interdependență: țaratul bulgar, regatul sârbesc, regatul ungar.

Dacă arcașii rustici joacă un rol capital în „bătălia de la Posada", asta nu înseamnă ca ei formau toată armata lui Basarab, care nu putea să nu fie formată, ca în întreaga Europă medievală, de o călărime cu platoșe, spade, suliţi și securi, iar cei mai avuți, cu zale.

Și în bătălia de la Azincourt, în 1415, unde regele Angliei Henric al V-lea îi învinge pe cavalerii francezi, mult mai numeroși, acțiunea hotărâtoare a fost, la început, a pedestrimii de arcași adăpostiți în spatele unor rânduri de țăruși — dar izbânda finală nu putea fi obținută decât de atacul masiv al cavalerilor. Aceasta era tactica vremii. Așa trebuie să ne închipuim și desfășurarea ultimei faze a bătăliei de la „Posada".

1330 este, așadar, momentul când acest principat sau voievodat al Munteniei devine cvasi independent. Dar independența în Evul Mediu nu are importanța pe care ne-o închipuim noi astăzi. Toate țările din Europa au domnitori care sunt mai mult sau mai puțin vasalii altcuiva. De pildă, regele Angliei este vasalul regelui Franței fiindcă posedă unele ducate și comitate pe teritoriul francez, pentru care el trebuie să presteze jurământ de credință unui rege care îi este suzeran pentru acele ducate. Dar el poate fi, ca putere, egal cu el. Să nu credem că  a fi vasalul regelui Ungariei era o înjosire. Cavalerii atât de temuți, cavalerii teutoni, au fost vasalii regelui Poloniei. Regele Ungariei este, la rândul lui, vasalul Papei. Acest principe al Munteniei trebuia să fie vasalul regelui Ungariei, iar dacă Basarab, la un moment dat, se răzvrătește împotriva regelui Ungariei, e pentru a nu fi prea supus, pe urmă însă se împacă cu regele Ungariei și prestează din nou jurământul de vasalitate, iar fiul său, Nicolae-Alexandru, prestează de asemenea jurământ regelui Ungariei; principele sau voievodul Moldovei, cum vom vedea, prestează jurământ regelui Poloniei, pentru a avea un protector tocmai împotriva Ungariei. Nu era nici o înjosire. Astfel funcționa sistemul feudal.

Apoi, regele Ungariei și voievodul român aveau interese economice comune: să aibă acces liber la Marea Neagră pentru negoțul cu Orientul, care aducea mari profituri vamale. De la Sibiu și Brașov porneau drumuri comerciale către porturile controlate de negustorii genovezi pe Dunăre și pe coasta Mării Negre, la Vicina, la Chilia, la Cetatea Albă și până pe coastele Crimeei. Cu ajutorul regelui și în numele lui, voievodul muntean, întorcându-se împotriva tătarilor, își întinde stăpânirea timp de câteva zeci de ani la nord de Delta Dunării până la Cetatea Albă, pe un întreg ținut între Prut și Nistru, care de-atunci a rămas pentru străini țara lui Basarab, Basarabia (ținut numit apoi de tătari și turci Bugeac). Acest soi de condominium româno-ungar a trecut prin mai multe peripeții până când, în secolul următor, ținutul va fi cucerit de celălalt voievodat românesc, Moldova, despre care vom vorbi îndată.

Dar, în grabă, încă o vorbă despre urmașii imediați ai lui Basarab, Nicolae-Alexandru și Vladislav, sub domnia cărora au loc de asemeni evenimente de mare însemnătate pentru viitorul Țării Românești — și pentru românime în general.