Mircea cel Bătrân

“Eu cel întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul și bine cinstitorul și de Hristos iubitorul și singurul stăpânitor Io Mircea, mare voievod și domn, cu mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu stăpânind și domnind toată Țara Ungrovalahiei și părțile de peste munți (parte din Ardeal), încă și spre părțile tătărești, și Amlașului și Făgărașului herțeg, și Banatului de Severin domn, și pe amândouă părțile peste toată Podunavia (Dunarea) pana la Marea cea mare și cetății Dârstorului stăpânitor”.

Trebuie să vorbim despre unul dintre marii domnitori ai Țării Românești, care descinde din Basarab. Trec mai repede peste primii voievozi de după Basarab, pentru a ajunge la Mircea cel Bătrân. De ce i se zice „cel Bătrân"? Fiindcă mai târziu au fost alți domnitori cu numele „Mircea", iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel din veacurile trecute, i-au spus „cel Bătrân" adică „cel Vechi” (și marele nostru Eminescu s-a înșelat crezând că Mircea era bătrân când s-a bătut la Rovine cu sultanul). Mircea, la bătălia de la Rovine, era un domnitor încă tânăr.

Domnește treizeci și doi de ani, cu întrerupere de vreo doi ani, în urma faimoasei bătălii care a avut loc la o dată controversată: după o sursă sârbească (târzie) la 10 octombrie 1394, după două surse bizantine contemporane cu nu pot fi contestate, mai de încredere, la 17 mai 1395; una e de la mânăstirea Hilandar de la Muntele Athos, cealaltă de la mânăstirea Petra, din Constantinopol. Ele pomenesc de moartea, în acea bătălie, în rândurile turcești, a mai mulți mari seniori sârbi, printre care Marko Kraljevici și Constantin Dragaș (acesta din urmă fiind socrul împăratului Bizantin Manuel II Paleologul și bunicul matern al ultimului împărat Constantin Dragases, cel care va cădea eroic, în 1453, în cursul cuceririi Constantinopolului de către Mahomed II).

În mai 1395, trecuse Dunărea vestitul Baiazid zis Fulgerul (Yilderim/Ilderim), cel care îi va învinge la Nicopole, în anul următor, pe cruciații apuseni. Venea să răzbune îndrăzneala lui Mircea de a fi făcut, în primăvara anului precedent, o incursiune la sud de Dunăre, până dincolo de Munții Balcani, ca să distrugă cuibul de akângii, bande turcești care năvăleau periodic în Muntenia.  Mircea se dusese la Brașov, la 7 martie 1395, ca să-l întâlnească pe suzeranul său Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, și semnase un act amănunțit de susținere a proiectului de cruciadă al lui Sigismund, ceea ce implica și reciprocitatea în caz de atac turcesc asupra Țării Românești.

Și anume, mai întâi că noi ori de câte ori înainte ca domnul, regele va merge cu oștirea sa, el însuși împotriva turcilor pomeniți, sau împotriva altora ce țin cu ei, atunci să fim ținuți și datori a merge cu el de asemenea noi înșine împotriva acelora, cu toată oștirea, cu oamenii și cu toată puterea noastră. Și dacă domnul, regele, nu ar merge el însuși, ci ar trimite numai oștirea sa, atunci și noi să fim ținuți și datori de asemenea să trimitem numai oștirea și pe oamenii noștri împotriva acelora, dimpreu­nă cu oștirea domnului rege.

(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere de texte pentru Istoria României, voi. I)

Din nefericire, în mai, când trece Dunărea marea oaste a lui Baiazid, regele e reținut la Buda: soția sa, Maria, e pe moarte după un accident de călărie. Și nu e vorba numai de grijă, apoi de mâhnire după moartea ei, ci și de mari riscuri politice, căci ea era, de fapt, cea care, prin moștenire, îi adusese tronul. Dispariția ei îi trezise pe magnații adversari ai regelui, care doreau ca tronul să fie de-acum al surorii Mariei, Hedviga/Jadwiga, soția regelui Vladislav III Jagiello al Poloniei. Sigismund nu-i poate trimite atunci lui Mircea decât un ajutor insuficient.

Mircea îl înfruntă, așadar, singur pe Baiazid, într-o bătălie atât de sângeroasă, încât, zice o cronică bulgărească, „râul [care străbătea câmpul de luptă - n.n.] era roșu de sânge“.

Bătălia de la Rovine:

După aceasta a plănuit [Baiazid] război împotriva românilor, fiind el trufaș și măreț. Și s-a ridicat cu toate puterile sale și a sosit și a trecut Dunărea în anul 6903. Și s-a împreunat în luptă cu marele și singurul stăpânitorul voievod Ioan Mircea. în care [luptă] a fost atât de mare vărsare de sânge, încât nu se poate spune. Și atunci craii Marko și Constantin au murit. Acolo cneazul Ștefan s-a întâlnit cu acești conducători, în acel război despre care ne e cuvântul, deoarece toți aceștia erau cu ismalitenii, dar nu de voie, ci de nevoie. Căci se spune că fericitul Marko ar fi grăit către Constantin: Eu zic și mă rog lui Dumnezeu ca să fie de ajutor creștinilor, [iar] eu să fiu primul între morți în lupta aceasta" ( ) Și atâta mulțime fără de număr de sulițe s-a rupt, încât nu se vedea văzduhul de mulțimea săgeților. Iar râul acela curgea însângerat de mulțimea cadavrelor omenești, încât însuși Baiazid s-a înspăimântat și a fugit.

(Constantin Kosteneţki. zis Filosoful, deținând informațiile direct de la Ştefan Lazarevici, participant el însuși la evenimentele din 1395,a scris în 1431 despre bătălia de la Rovine, în lucrarea Mircea cel Mare - scutul Europei)

Pierderile sunt enorme, mai mari însă de partea turcească, astfel încât Baiazid se retrage la sud de Dunăre și se grăbește către Anatolia, unde-l pândeau alte primejdii pentru împărăția sa. Locului unde s-a dat celebra bătălie i-a rămas numele Rovine. In fapt, n-a existat nici o localitate sau nici un loc purtând acest nume - el este preluat ca atare dintr-o traducere în sârbește a unei cronici bizantine. Sârbii traduc termenul fousato (de la latinescul fossatum) - ce denumește, în cronica bizantină, localizarea oștii lui Mircea, adică a taberei valahe - prin na rovinah, „la șanțuri". Cred că trebuie înțeles că Mircea, dibaci strateg, a atras armata otomană, în drumul de la Dunăre la Curtea de Argeș (cronicile turcești vorbesc de bătălia de la Argeș!), la un vad al Argeșului, între doi codri deși, și a săpat în spate unul sau mai multe rânduri de tranșee, de unde mii de arcași au făcut prăpăd în oastea turcească, înainte să intre și călărimea în luptă, pentru a isprăvi înfrângerea dușmanului, alungat până la Dunăre. Ar fi, de fapt, mai corect să scriem „bătălia de la rovine”, fără majusculă.

Înfrângerea - pe care și unele cronici turcești o recunosc - avu mare ecou în Europa. Baiazid lăsase însă în urma sa niște detașamente care să susțină strădaniile unui rival al lui Mircea - Vlad, fiu al lui Dan, fratele mai mare al lui Mircea. Acesta din urmă, văzând marile pierderi de oameni pe care le suferise, se retrage și el mai spre munte. Și avem atunci situația ciudată că, în pofida acestei biruințe, Mircea ajunge să împartă domnia Țării Românești cu Vlad, care ne apare ca domn în mai multe documente din 1396. Cum s-ar fi împărțit teritorial aceste stăpâniri rivale nu e clar (cert este, oricum, că Mircea va putea fi, în septembrie 1396, la Nicopole cu mii de cavaleri). Când însă, în iulie 1395, regele Sigismund poate veni, în sfârșit, peste Carpați, să recucerească, împreună cu trupe muntene, cetatea Turnu (zis „Nicopole Mic“), el va cădea la întoarcere într-o cursă întinsă de Vlad cu ai lui la o trecătoare zisă Posada și scapă cu greu. Se va lăuda însă în Occident și de luarea cetății Turnu, și de alungarea lui Baiazid peste Dunăre - isprava vasalului său Mircea; fapt ce l-a înfuriat pe Baiazid, care-i va trimite o scrisoare injurioasă, citită la Buda la 28 noiembrie 1395, în care-l face pe Sigismund mincinos, spunând că, de fapt, el de bunăvoie s-a retras din Valahia, având alte preocupări, și că se va întoarce să-și arate întreaga putere regelui. Ceea ce va și face la Nicopole, în septembrie 1396... Căci are loc atunci un eveniment de mare importanță (și de mare frumusețe, așa-zicând, în termeni epici): cruciada de la Nicopole. Regele Ungariei, care va deveni împărat, Sigismund de Luxemburg, face propagandă în Occident pentru a primi ajutorai cavalerilor francezi, germani, ajutorul Apusului cel puternic. Și, în cele din urmă, după ani de negocieri, se urnește o mare armată de cavaleri din Franța, în frunte cu fiul ducelui Burgundiei, care este cel mai bogat și puternic senior din tot Occidentul (de aceea i se și zice Le grand duc d’Occident). E mai puternic decât regele Franței, fiindcă Burgundia, în momentul acela, poseda și Flandra (Belgia și Olanda de astăzi, care erau țările cele mai înaintate din punctul de vedere al producției postavurilor). Acest burgund e însoțit de mii de cavaleri apuseni și, împreună cu armata regelui Ungariei, ajunge în Bulgaria de astăzi, la Nicopole, pe Dunăre. Mircea se află și el acolo, lângă regele Sigismund, zic unele surse, cu trei mii de călăreți. S-a bătut cu turcii și a știut să-i învingă. În ajunul înfruntării, la întrunirea comandanților marii armate cruciate, Mircea îi sfătuiește cum să atace uriașa armată turcă. Nu „frontal", așa cum obișnuiesc cavalerii francezi - care sunt învățați cu armurile lor grele, cu caii lor grei, și ei îmbrăcați în zale, închipuindu-și că mătură totul în fața lor. Nu frontal, ci atacul trebuie dat mai întâi de cavaleria ușoară, pentru a răspândi și anihila pedestrașii așezați în fruntea armatei turce. N-au vrut să-l asculte. Trufașii cavaleri francezi, orgolioși, l-au dat la o parte pe Mircea și au atacat nebunește, frontal. A fost un dezastru cumplit pentru cavaleri, fiindcă turcii așezaseră țăruși în pământ, pedestrașii trăgeau cu săgețile sau intrau printre picioarele cailor și tăiau caii sub genunchi, iar abia pe urmă, din trei părți, au apărut stoluri-stoluri de călăreți. În urma înfrângerii catastrofale, mii de cavaleri au fost luați prizonieri. Unii au fost uciși în chiar seara bătăliei, sultanul răzbunând omorârea de către cruciați, în ajun, a unor turci prinși la Rusciuc. Captivii cei mai de vază au fost păstrați pentru a fi răscumpărați cu bani grei. Dezastrul cruciadei a descurajat eventualele încercări ale Occidentului de a veni în ajutorul țărilor creștine din această parte a Europei. Vina cade, înainte de toate, pe seama trufiei cavalerilor francezi.

Paradoxal însă, Mircea, scăpat de la Nicopole, ca și regele Sigismund, izbutește puțin după aceea, cu ajutorul voievodului Stibor al Transilvaniei, să-l învingă pe Vlad, care e dus de Stibor și predat regelui, Mircea rămânând singur în scaun până la moarte.

Singurul noroc pe care l-am avut după tragedia de la Nicopole este că a apărut la răsăritul împărăției otomane - de pe teritoriul unde se află acum Turkmenistanul și Afghanistanul - un alt mare cuceritor, tot de neam turc: Timur Lenk. In câțiva ani, devine stăpân, ca și Genghis-han cu o sută de ani în urmă, peste o împărăție a cărei putere nimeni n-o poate opri. Sultanul Baiazid își închipuie că e invincibil, și duce război împotriva lui Timur Lenk. Marea bătălie se dă unde este astăzi capitala Turciei, la Ankara. Se vorbește de o încleștare între armate de sute de mii de oameni, în jurul lui Baiazid se află, ca un fel de batalion de gardă, cavaleri sârbi, care vor rămâne până la ultimul moment alături de sultan. Dar bătălia e pierdută, iar Baiazid, făcut prizonier, e dus în țara lui Timur Lenk, unde va muri doi ani mai târziu, în captivitate.

Mircea va profita de dispariția lui Baiazid și de faptul că trei dintre fiii lui se ceartă de-acum pentru tron. E prima dată, poate și ultima, când un principe român intervine în mari afaceri politice internaționale. A fost un moment de excepție. Din nefericire, acel pretendent, Musa, pe care-1 susține Mircea, după ce domnește doi ani la Adrianopol, nu iese în cele din urmă învingător, așa încât cel care va învinge, Mahomed I, va reveni, în 1420, împotriva fiului lui Mircea, Mihai, îl învinge și-l ucide, înlocuindu-l cu fratele său vitreg, Radu zis Prasnaglava. Acesta, mai supus, cedează cetățile de la Dunăre și o parte din Dobrogea. Cu el începe Țara Românească să plătească tribut Turciei.

Dar e de observat că turcii nu erau atunci tot atât de exigenți ca foștii noștri suzerani creștini; se mulțumeau cu un tribut relativ mic și cu câteva zeci de armăsari - aveam cai frumoși pe vremea aceea în Valahia; au vrut la un moment dat să ia și tineri, pe care să-i facă ieniceri, dar voievozii noștri s-au împotrivit, așa că am scăpat de această obligație care a apăsat asupra sârbilor, bulgarilor, grecilor și albanezilor.

Semnalez, în treacăt, un amănunt puțin cunoscut, dar deosebit de interesant: Mircea și Musa erau oarecum rude! Mama lui Musa era fiica cneazului sârb Lazăr, cel căzut în bătălia de la Kosovopolje - iar Mircea, prin înrudirea tatălui, unchilor și mătușilor sale cu regii bulgari, sârbi și bosniaci și cu înalți magnați ai Ungariei, cum erau, de pildă, Cillei/Cilly, se afla înrudit cu toți regii din țările vecine, inclusiv cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei și viitor împărat. Crunta dușmănie dintre creștini și musulmani cunoștea și anumite limite, dictate de „interesul de stat“: bietele domnițe erau jertfite pe altarul interesului statului - sau al dinastiei. (Și împăratul Ioan Cantacuzino și-a dat o fată sultanului otoman, iar țarul Şișman al Bulgariei pe sora sa!) Poate că unele dintre acele domnițe, după ce vor fi vărsat lacrimi multe, vor fi fost cândva și fericite în noua lor viață de sultane. N-avem de unde ști, ca să scriem romane.

Mircea cel Bătrân

Războaiele lui Mircea cel Bătrân

Baiazid I Fulgerul

Bătălia de la Nicopole

Bătălia de la Rovine

Timur Lenk