Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
În al doilea stat român, Moldova
Moldova, după cum am spus, s-a format cu vreo 50 de ani mai târziu decât Țara Românească. Să trecem peste primii voievozi, pentru a ajunge la un voievod mare, oarecum contemporan cu Mircea cel Bătrân, și anume Alexandru cel Bun.
Alexandru cel Bun domnește de la 1400 la 1432, ceea ce pentru vremile acelea este o domnie lungă. A fost un bun gospodar, țara s-a întins încetul cu încetul de la nucleul unde se formase, regiunea din nord-vest cu capitala la Suceava, cu marele oraș Baia. Baia în Evul Mediu înseamnă un loc unde erau mine (de la magh. bânya). Din regiunea aceea s-a întins din ce în ce mai mult, până la mare; se aflau deja români acolo, dar nu erau uniți sub un singur sceptru, cum vor deveni în Moldova lui Alexandru cel Bun, care se întinde până la Cetatea Albă, mare cetățuie, veche de pe vremea bizantinilor, deținută apoi de negustorii genovezi. În momentul când Moldova devine stăpână pe această regiune, Cetatea Albă este încă în mâna genovezilor care acceptă însă suzeranitatea voievodului moldovean. Mai târziu, în vremea lui Ștefan cel Mare, deasupra unei intrări în cetate, se va afla stema Moldovei, capul de zimbru sau, mai corect, de bour, stemă ce se mai vede și astăzi.
Alexandru cel Bun este totuși vasal al regelui Poloniei. Avem documente despre împrejurările în care a prestat jurământul împreună cu boierii lui, și nu numai atât, avem o altă dovadă că și-a îndeplinit îndatoririle de vasal și a participat la o luptă celebră între polonezi și cavalerii teutoni. Acești urmași ai cavalerilor cruciați din Palestina erau stabiliți în nordul Poloniei, justificându-și prezența prin misiunea de a-i creștina pe acei păgâni care mai rămăseseră în nord-estul continentului: lituanienii. De-atunci a rămas în limba română expresia „liftă păgână": la origine era „litvă păgână"!
Lituanienii rămân păgâni până pe la sfârșitul veacului al XIV-lea. Însă lituanienii sunt foarte buni ostași, și în frunte cu voievodul lor se întind peste țări de limbă rusă sau ruteană. Lituania, pe la 1350, îngloba teritoriile de astăzi ale Lituaniei, Bielorusiei, sudul și vestul Ucrainei (țara Galiției). Era mai mare decât Polonia. Regele Poloniei a reușit să încheie alianță cu marele duce al Lituaniei prin căsătorii și, neavând urmaș în linie bărbătească, i-a urmat la tron Jagetto, voievodul lituanian care s-a creștinat. Așadar, pe la 1390, unită cu Lituania, Polonia devine de două ori mai mare. Cu vremea însă, polonezii (noi ziceam pe vremea aceea: leșii, după numele unui trib de-al lor zis leah), mai de timpuriu creștinați și mai înaintați în civilizație, vor asimila parțial Lituania, și vor fi principalul element în această uniune polono-lituaniană.
Dușmanul polonezilor și lituanienilor este ordinul cavaleresc german care s-a stabilit pe teritoriul numit până la ultimul război mondial Prusia orientală, împiedicând accesul Poloniei la Marea Baltică. De-atunci se duc periodic lupte între cavalerii teutoni, temuți războinici, și regele Poloniei. La o mare bătălie care s-a dat la 1410 la Tannenberg sau Grunwald (ambele nume sunt valabile), Moldova lui Alexandru cel Bun a trimis un contingent de 400 de călăreți. Pare o cifră derizorie, dar pentru acea epocă nu însemna puțin.
Acești călăreți, e interesant ce spune cronica, au fost cei care au hotărât soarta bătăliei aplicând o tactică militară pe care o regăsim la Asăneşti, cei care, la 1205, la Adrianopol, ajutați de cavaleria cumană, înving pe cruciații francezi și-l fac prizonier pe împăratul Baldovin al Constantinopolului. Atacă frontal, iar când ajung în fața dușmanului se opresc brusc, cum fac încă și azi arabii, și se prefac că fug. Cavalerii, îmbrăcați în armuri, se iau după ei, dar, fiind greoi, se împrăștie. Cavaleria ușoară se oprește brusc din nou și îi înconjoară, câte trei-patru împotriva unuia, și îi distrug pe cavaleri. Această tactică e încă o dovadă că de la cumani au deprins românii noștri în Evul Mediu arta militară: avem, la un interval de 200 de ani, exact aceeași tactică a cavaleriei ușoare pentru a hotărî soarta unei bătălii.
Alexandru cel Bun însă, cu toate că l-a ajutat încă o dată pe regele Poloniei în 1422, la sfârșitul domniei sale s-a aliat cu Ungaria și cu Ordinul Teutonic împotriva Poloniei, ca să pună stăpânire pe ținutul Pocuţiei, dat amanet de regele Poloniei unui predecesor al lui Alexandru, în schimbul unui împrumut de 3 000 de ruble de argint, niciodată restituit. Această nefericită „afacere" va strica periodic relațiile polono-moldovene timp de o sută de ani.
înainte de a vorbi despre un nepot de fiu al lui Alexandru, Ștefan cel Mare, vreau să mai aruncăm o privire și asupra celeilalte provincii populate de români, Transilvania.
Lecturi suplimentare
Ilustrații
Frescă de pe mânăstirea Neamț
Descrierea ilustrației: imaginea prezintă o frescă de pe mânăstirea Neamț care îl înfățișează pe Alexandru cel Bun ca un bărbat trecut de prima tinerețe, cu barbă și mustață lungă. Este îmbrăcat într-o mantie roșie cu modele de aur și interiorul albastru, pusă peste o cămașă albă cu manșete roșii. Pe cap poartă o coroană de aur iar în mâna stângă are un sul de hârtie.