Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Dinastia angevină în Ungaria și starea românilor din Ardeal. Iancu de Hunedoara
Trebuie să ne facem o imagine a Transilvaniei în Evul Mediu, după ce fusese cucerită de unguri. Am spus deja că regii unguri, fiindcă neamul lor era prea răsfirat iar românii erau și ei prea puțin numeroși pentru o mai bună exploatare a ținutului, l-au colonizat intens cu maghiari, secui și sași.
Cu timpul, starea românilor decade, iar când dinastia de origine maghiară, zisă arpadiană, se stinge și e înlocuită cu o dinastie de origine franceză, lucrurile se înrăutățesc și mai mult. Acești regi sunt prea devotați Papei și învățați cu structura feudală. Din momentul când preia puterea Carol Robert, cel care se bate cu Basarab în 1330, el înăsprește persecuția elementului românesc din Ardeal, românii nemaifiind admiși în ordinul nobiliar decât cu condiția să fie catolici. Atunci, multe familii de cneji ori trec munții către Valahia sau Moldova, ori sărăcesc și ajung în rândul țăranilor liberi - la început, mai târziu chiar iobagi, adică șerbi. Unii dintre ei însă, trecând la catolicism, au dat familii mari aristocrației maghiare, ca de pildă familia Dragfi, care coboară din Dragoș al Moldovei - când urmașii lui Dragoș au fost alungați din Moldova de Bogdănești, s-au întors în Maramureș, au rămas credincioși regelui Ungariei și au stat la originea unei familii nobile maghiare care a dat chiar un voievod al Transilvaniei la sfârșitul secolului XV.
Au mai fost destule alte familii și voi da numai un nume ilustru: Corvineștii.
Un Voicu, cneaz român, bun ostaș, e luat pe lângă regele Ungariei, care-i dă ca feudă regiunea Hunedoara; fiul său, Iancu de Hunedoara, mai cunoscut în istoriografia universală cu numele de Ioan Huniade pe care i-l dau ungurii, va fi unul dintre cei mai iluștri luptători împotriva turcilor. El, român, ajunge voievod al Transilvaniei, în tovărășie cu un graf ungur, Nicolae de Ujlak, și în cele din urmă, când moare tânărul rege al Ungariei, Ladislau, în bătălia de la Varna (1444), ajunge chiar guvernator al Ungariei.
Iancu e o figură măreață, care a reușit mai multe expediții contra împărăției turcești. A cunoscut din nefericire și înfrângeri, ca aceea de la Varna. Armata creștină înaintase prin Bulgaria cu prea mare îndrăzneală, bizuindu-se pe un ajutor al flotei venețiene, care trebuia să împiedice trecerea turcilor din Asia Mică în Europa. Dar acest ajutor a fost zădărnicit de o acțiune contrară a veșnicilor adversari ai venețienilor, genovezii. Încă o dată se vede cum zâzaniile și dușmăniile între creștini au fost principalul aliat al turcilor în înaintarea lor în Europa.
O altă tentativă nefericită mai întreprinde Iancu în 1448, încercând să-și coordoneze acțiunea cu lupta lui Gheorghe Castriota zis Skanderbeg, marele erou al rezistenței albaneze, dar e înfrânt, din nou, la Kossovo.
Iancu, care clădește frumosul castel de la Hunedoara (extins de fiul său, regele Matei Corvin), e o personalitate atât de puternică, încât își poate permite să-i considere pe voievozii Munteniei și ai Moldovei ca pe clienții sau protejații lui. S-ar părea astfel că Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Țepeș) ar fi fost ucis din porunca lui Iancu, care s-a temut de o împăcare a lui Vlad cu turcii. Iancu de Hunedoara a avut un caracter destul de dur și de autoritar.
S-a certat și cu despotul Serbiei, George Brancovici, lipsindu-se, în clipe grele, de un ajutor prețios, unul din motivele neînțelegerilor fiind și zelul pro-catolic al lui Iancu.
El rămâne o figură de epopee, cunoscută și în Occident. S-au scris chiar romane epice, în Spania, ca ecou al isprăvilor lui Iancu de Hunedoara în Balcani. S-a dovedit astfel de curând că el a fost modelul eroului unui roman de aventuri, foarte popular și în Franța până în veacul al XVIII-lea, și intitulat „Tirant le Blanc" — le Blanc fiind o greșeală de copist pentru originalul „le Blac", adică Valahul!
În 1456, Iancu reușește să despresoare cetatea Belgradului - pe vremea aceea posesiune ungară, asediată de Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului (1453), dar la scurt timp moare de ciumă.
După moartea lui, urmează doi ani de dezordine în Ungaria, tronul fiind vacant. În cele din urmă, prin prestigiul de care se bucurase Iancu de Hunedoara, e ales rege al Ungariei fiul său Matei, în vârstă de numai 15 ani. Va fi marele rege Matei Corvinul (1458-1490) — Mathias pe ungurește, Corvin, fiindcă pe stema lui figura un corb cu un inel în cioc, după o legendă a familiei.
Vom reveni asupra lui după ce ne vom fi oprit un moment asupra situației Transilvaniei când se urcă Matei Corvinul pe tronul Ungariei.
Transilvania era parte din regatul Ungariei, însă cu un statut special. Interesant din punctul nostru de vedere e că rangul cel mai înalt în provincie era cel de voievod, care nu e titlu unguresc, ci slav, și care — cum am spus — numai la români a ajuns să însemne domnitor peste o țară.
Situația categoriilor sociale privilegiate (nobilii, sașii, secuii) pare să nu se fi modificat față de cea din veacul trecut, în schimb, din pricina neîncetatelor războaie și a situației economice deteriorate, soarta țărănimii e jalnică.
Țăranii, cei care devin după nume unguresc „iobagi", adică șerbi pe moșiile nobililor unguri sau ale bisericii, țărani aceștia, fie că sunt români, fie că sunt unguri, se vor revolta la 1437 și vor lupta câteva luni de zile împotriva nobililor, la Bobâlna, unde organizaseră un fel de tabără, după modelul revoltei „husite" din Boemia; sunt însă învinși în cele din urmă, iar rezultatul a fost că situația lor s-a înrăutățit, învingătorii — nobilii maghiari, sașii din orașe și secuii - s-au înțeles între ei și au format ceea ce s-a numit pentru veacuri „Unio Trium Nationum", adică „Unirea celor trei națiuni". Să nu înțelegeți însă „națiune", acest termen latinesc, în sensul pe care-l are acum. Prin „Naţio" se înțelegea pe vremea aceea un fel de grup social privilegiat, și de aceea aceste trei națiuni reprezintă orașele săsești cu satele din jurul lor, tot săsești, comitatul secuilor, pe care-l vedeți în arcul Carpaților, și nobilimea maghiară. Iar românii, care formau majoritatea populației, sunt tratați ca o cantitate neglijabilă din punct de vedere politic. Se poate obiecta aici că Iancu de Hunedoara, un român, accede la rangurile cele mai înalte.
Nu trebuie uitat însă că el e deja catolic, iar fiul său, care devine rege al Ungariei, este fiul unei nobile unguroaice. Vom reveni asupra lui Matei Corvin după ce vom vorbi despre voievozii contemporani cu el.
Lecturi suplimentare
Iancu de Hunedoara
Castelul de la Hunedoara
Castelul Huniazilor a fost ridicat in secolul XV de Ioan de Hunedoara pe o stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlaști. Este o construcție impunătoare, prevăzută cu turnuri, bastioane și un donjon.
Repere arhitectonice ale Castelului de la Hunedoara
Legenda corbului
Pe blazonul familiei Corvinilor este inscripționat un corb care ține în cioc un inel de aur. Atribuirea acestui simbol al familiei are o legendă. Se spune că Ioan de Hunedoara era fiu nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu o frumoasă femeie din Țara Hațegului, pe nume Elisabeta.
Pentru a o feri de necinste, regele îi dă de soț pe unul din vitejii săi, Voicu, dăruindu-i-i totodată si un inel ca dar pentru copilul nenăscut, cu scopul de a fi recunoscut atunci când va crește și va merge la curtea regală. În timpul unei călătorii făcută de familia lui Voicu, poposind pentru a prânzi, inelul este uitat pe o margine a ștergarului pe care erau puse merindele. Un corb, atras de strălucirea inelului îl fură încercând să plece cu el. Copilul Ioan de Hunedoara ia un arc și săgetează corbul, recuperând astfel inelul. Atunci când creste și ajunge la curtea regală, povestește această pățanie, iar regele, impresionat de această istorie, decide ca simbolul familiei hunedorenilor să fie corbul cu inel de aur în cioc.
De altfel, și numele familiei provine din latinescul „Corvus”, care înseamnă „Corb”, o pasare care simboliza cu totul altceva în evul mediu, și anume înțelepciunea și longevitatea.
Dis-de dimineață, Mahomed al H-lea a dat semnalul de năvală. (...) Și îndată ienicerii s-au urcat și scoborând de pe zid, s-au răspândit prin oraș, și nepustiindu-se, credeau acum că au ocupat orașul. Cei din orașe însă, și oamenii lui Choniat, la așa împrejurare, stăteau gata de lupta și așteptau ca ienicerii să fi intrat, căci ei, stând locului în cetate, aveau consemnul când suna trâmbița să meargă deodată asupra ienicerilor: cei de pe meterezele zidurilor retrăgându-se, căci așa le ordonase Choniat să facă, încât ienicerii fără teamă să intre în oraș: când însă trâmbițașul le va da semnalul cu trâmbița, atunci ei mergând fuga, fiecare să-și ocupe locul și să facă orice ar vrea cu ienicerii înconjurați (...) și au ucis mare mulțime din ei.
(Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice - bătălia de la Belgrad
Răscoala de la Bobâlna
Unio Trium Nationum
Ilustrații
Planul castelului Huniazilor
Descrierea imaginii: Este reprezentat planul castelului huniazilor.
Sunt reprezentate zidurile exterioare, cu linii negre groase. Acolo unde zidurile exterioare se subțiază, sunt ferestre. Zidurile interioare, care separă camerele, sunt reprezentate de linii subțiri.
Remarcați că zidurile dinspre exteriorul castelului, mai ales cele ale turnurilor, sunt mult mai groase decât zidurile care dau spre curtea interioară.
Este o clădire aproximativ circulară având în centru o mare curte interioară. Intrarea se face printr-un pod lung care trece peste o vale adâncă. Partea opusă acestei intrări este apărată de un zid înalt. Vechiul pod de intrare în cetate trece peste acest zid.
Chiar la capătul podului de intrare se află un turn pătrat de apărare. În dreapta turnului, clădirea continuă cu o sală mare în care se aduna dieta (sfatul). Aceasta este urmată de un șir de camere în care lucrau funcționarii administrativi. Din această aripă a clădirii se desprinde un zid lung care se termină cu un alt turn pătrat, numit Turnul Pustiu.
În jurul curții interioare, pe partea opusă intrării se găsește vechiul pod de intrare, apoi Palatul Bethlen.
Capela (o biserică mică) are în dreapta o curte cu fântâna și în stânga cimitirul.
În spatele cimitirului se află terasa de artilerie. Un ultim turn, Turnul Buzdugan, închide circuitul.
Imaginea și legenda acesteia se pot descărca de pe site în format digital.
Repere arhitectonice ale Castelului de la Hunedoara
Descrierea ilustrației: sunt prezentate trei arcade gotice dedesubtul unui brâu cu decorațiuni în formă de cruce.
Poartă și turn gotic
Descrierea ilustrațiilor: sunt prezentate o poartă (ușa de intrare în capela castelului) și un turn gotic cu fereastră. Urmăriți la poartă felul cum pietrele de construcție creează linia arcului gotic care o încadrează. Deasupra ușii propriu zise se află un scut pe care era reprezentat corbul Huniazilor (nu apare în imagine). În partea de sus este o cruce.
Turnul are în partea de jos o fereastră, deasupra ei o rozetă cu dantelă din piatră cu motivul trifoiului. Deasupra rozetei este scutul care purta, ca și înainte, emblema casei Huniazilor. Deasupra lui se ridică trei cruci înalte.
Acoperișurile sunt înalte acoperite cu țiglă policromă.
Ioan de Hunedoara inițiază, după 1440, construcții de mare amploare vizând transformarea cetății vechi într-un castel, prima etapă cuprinzând ridicarea a două curți în jurul vechii cetăți, construite din blocuri de calcar dolomitic, prevăzute cu creneluri la partea superioară. Aceste ziduri de curtină erau flancate de turnuri circulare și rectangulare, primele constituind o noutate pentru arhitectura militară a Transilvaniei secolului XV. Turnurile circulare (Turnul Capistrano, Turnul Pustiu, Turnul Toboșarilor), cu excepția turnului pictat (Turnul Buzdugan), erau prevăzute cu un parter din zidărie plină, urmat de doua niveluri, cele de la partea inferioara fiind utilizate ca camere pentru pușcași iar cele de la partea superioară ca zone de locuit și/sau zone de apărare. Turnul pictat (Turnul Buzdugan) are un singur nivel de apărare și este pictat în frescă la exterior cu motive geometrice și guri de tragere, cu corespondențe tipologice în spațiul german.
Turnurile rectangulare plasate în zonele de nord-vest, respectiv sud-est ale castelului (turnul vechi de poarta, turnul nou de poarta) erau prevăzute cu intrări carosabile și niveluri de apărare, gândite atât pentru arme cu coardă cât și pentru arme de foc. Intrările propriu-zise în castel se făceau prin intermediul unor poduri, susținute de piloni de piatră, ultimele tronsoane ale podurilor fiind mobile.
Un punct de interes în castel îl reprezintă fântâna, săpată în spațiul dintre curtina veche și cea nouă.
Se admite, în general, faptul ca prima etapă de construcție a castelului se încheie înainte de 1446, moment la care Ioan de Hunedoara, devenit guvernatorul regatului Ungariei, modifică planurile de edificare ale castelului, în sensul creșterii ponderii construcțiilor civile.