Dinastia angevină în Ungaria și starea românilor din Ardeal. Iancu de Hunedoara

Trebuie să ne facem o imagine a Transilvaniei în Evul Mediu, după ce fusese cucerită de unguri. Am spus deja că regii unguri, fiindcă neamul lor era prea răsfirat iar românii erau și ei prea puțin numeroși pentru o mai bună exploatare a ținutului, l-au colonizat intens cu maghiari, secui și sași.

Cu timpul, starea românilor decade, iar când dinastia de origine maghiară, zisă arpadiană, se stinge și e înlocuită cu o dinastie de origine franceză, lucrurile se înrăutățesc și mai mult. Acești regi sunt prea devotați Papei și învățați cu structura feudală. Din momentul când preia puterea Carol Robert, cel care se bate cu Basarab în 1330, el înăsprește persecuția elementului românesc din Ardeal, românii nemaifiind admiși în ordinul nobiliar decât cu condiția să fie catolici. Atunci, multe familii de cneji ori trec munții către Valahia sau Moldova, ori sărăcesc și ajung în rândul țăranilor liberi - la început, mai târziu chiar iobagi, adică șerbi. Unii dintre ei însă, trecând la catolicism, au dat familii mari aristocrației maghiare, ca de pildă familia Dragfi, care coboară din Dragoș al Moldovei - când urmașii lui Dragoș au fost alungați din Moldova de Bogdănești, s-au întors în Maramureș, au rămas credincioși regelui Ungariei și au stat la originea unei familii nobile maghiare care a dat chiar un voievod al Transilvaniei la sfârșitul secolului XV.

Au mai fost destule alte familii și voi da numai un nume ilustru: Corvineștii.

Un Voicu, cneaz român, bun ostaș, e luat pe lângă regele Ungariei, care-i dă ca feudă regiunea Hunedoara; fiul său, Iancu de Hunedoara, mai cunoscut în istoriografia universală cu numele de Ioan Huniade pe care i-l dau ungurii, va fi unul dintre cei mai iluștri luptători împotriva turcilor. El, român, ajunge voievod al Transilvaniei, în tovărășie cu un graf ungur, Nicolae de Ujlak, și în cele din urmă, când moare tânărul rege al Ungariei, Ladislau, în bătălia de la  Varna (1444), ajunge chiar guvernator al Ungariei.

Iancu e o figură măreață, care a reușit mai multe expediții contra împărăției turcești. A cunoscut din nefericire și înfrângeri, ca aceea de la Varna. Armata creștină înaintase prin Bulgaria cu prea mare îndrăzneală, bizuindu-se pe un ajutor al flotei venețiene, care trebuia să împiedice trecerea turcilor din Asia Mică în Europa. Dar acest ajutor a fost zădărnicit de o acțiune contrară a veșnicilor adversari ai venețienilor, genovezii. Încă o dată se vede cum zâzaniile și dușmăniile între creștini au fost principalul aliat al turcilor în înaintarea lor în Europa.

O altă tentativă nefericită mai întreprinde Iancu în 1448, încercând să-și coordoneze acțiunea cu lupta lui Gheorghe Castriota zis Skanderbeg, marele erou al rezistenței albaneze, dar e înfrânt, din nou, la Kossovo.

Iancu, care clădește frumosul castel de la Hunedoara (extins de fiul său, regele Matei Corvin), e o personalitate atât de puternică, încât își poate permite să-i considere pe voievozii Munteniei și ai Moldovei ca pe clienții sau protejații lui. S-ar părea astfel că Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Țepeș) ar fi fost ucis din porunca lui Iancu, care s-a temut de o împăcare a lui Vlad cu turcii. Iancu de Hunedoara a avut un caracter destul de dur și de autoritar.

S-a certat și cu despotul Serbiei, George Brancovici, lipsindu-se, în clipe grele, de un ajutor prețios, unul din motivele neînțelegerilor fiind și zelul pro-catolic al lui Iancu.

El rămâne o figură de epopee, cunoscută și în Occident. S-au scris chiar romane epice, în Spania, ca ecou al isprăvilor lui Iancu de Hunedoara în Balcani. S-a dovedit astfel de curând că el a fost modelul eroului unui roman de aventuri, foarte popular și în Franța până în veacul al XVIII-lea, și intitulat „Tirant le Blanc" — le Blanc fiind o greșeală de copist pentru originalul „le Blac", adică Valahul!

În 1456, Iancu reușește să despresoare cetatea Belgradului - pe vremea aceea posesiune ungară, asediată de Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului (1453), dar la scurt timp moare de ciumă.

După moartea lui, urmează doi ani de dezordine în Ungaria, tronul fiind vacant. În cele din urmă, prin prestigiul de care se bucurase Iancu de Hunedoara, e ales rege al Ungariei fiul său Matei, în vârstă de numai 15 ani. Va fi marele rege Matei Corvinul (1458-1490) — Mathias pe ungurește, Corvin, fiindcă pe stema lui figura un corb cu un inel în cioc, după o legendă a familiei.

Vom reveni asupra lui după ce ne vom fi oprit un moment asupra situației Transilvaniei când se urcă Matei Corvinul pe tronul Ungariei.

Transilvania era parte din regatul Ungariei, însă cu un statut special. Interesant din punctul nostru de vedere e că rangul cel mai înalt în provincie era cel de voievod, care nu e titlu unguresc, ci slav, și care — cum am spus — numai la  români a ajuns să însemne domnitor peste o țară.

Situația categoriilor sociale privilegiate (nobilii, sașii, secuii) pare să nu se fi modificat față de cea din veacul trecut, în schimb, din pricina neîncetatelor războaie și a situației economice deteriorate, soarta țărănimii e jalnică.

Țăranii, cei care devin după nume unguresc „iobagi", adică șerbi pe moșiile nobililor unguri sau ale bisericii, țărani aceștia, fie că sunt români, fie că sunt unguri, se vor revolta la 1437 și vor lupta câteva luni de zile împotriva nobililor, la Bobâlna, unde organizaseră un fel de tabără, după modelul revoltei „husite" din Boemia; sunt însă învinși în cele din urmă, iar rezultatul a fost că situația lor s-a înrăutățit, învingătorii — nobilii maghiari, sașii din orașe și secuii - s-au înțeles între ei și au format ceea ce s-a numit pentru veacuri „Unio Trium Nationum", adică „Unirea celor trei națiuni". Să nu înțelegeți însă „națiune", acest termen latinesc, în sensul pe care-l are acum. Prin „Naţio" se înțelegea pe vremea aceea un fel de  grup social privilegiat, și de aceea aceste trei națiuni reprezintă orașele săsești cu satele din jurul lor, tot săsești, comitatul secuilor, pe care-l vedeți în arcul Carpaților, și nobilimea maghiară. Iar românii, care formau majoritatea populației, sunt tratați ca o cantitate neglijabilă din punct de vedere politic. Se poate obiecta aici că Iancu de Hunedoara, un român, accede la rangurile cele mai înalte.

Nu trebuie uitat însă că el e deja catolic, iar fiul său, care devine rege al Ungariei, este fiul unei nobile unguroaice. Vom reveni asupra lui Matei Corvin după ce vom vorbi despre voievozii contemporani cu el.