Vlad Dracul și Vlad Țepeș

Am spus de la început că scopul cărții acesteia nu e de a înșira pe toți voievozii care se succedă certându-se pentru domnie. Ne vom opri numai asupra figurilor simbolice.

Dintre fiii lui Mircea cel Bătrân (i s-a zis și cel Mare, cu drept cuvânt), voi vorbi doar de Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș. De ce i s-a spus „dracul"? Nu pentru că ar fi fost comparat cu Satana ori pentru că n-ar fi fost iubit de țară. I s-a spus Dracul fiindcă acel Sigismund de Luxemburg, despre care am arătat că a fost rege al Ungariei, apoi și împărat, un rege relativ favorabil nouă, o dată ce n-a persecutat pe ortodocșii din Ardeal, un suveran liberal pentru vremea lui (cu toate că, în urma Conciliului convocat de el la Konstanz, a fost ars pe rug reformatorul ceh Jan Hus!). Sigismund de Luxemburg, a avut o anume simpatie pentru acest fiu al lui Mircea și l-a luat într-un ordin de cavaleri, ordin feudal pe care-l înființase și care se numea Ordinul Dragonului.

A fost atunci un moment în Europa când au apărut mai multe „ordine" de acest fel: mai întâi Ordinul Jartierei, creat de regele Angliei (mai există și astăzi); imitat curând de regele Franței -suntem în plin Război de O sută de ani. Era asemeni unui „club" select, o gardă de onoare formată din mari feudali în care regele are încredere și care jură că-i vor fi credincioși până la moarte.

Regele Sigismund creează Ordinul Dragonului la un moment când nu e încă sigur de victorie împotriva altor pretendenți la tron, iar pe marii feudali care i-au fost credincioși îi  face membri ai Ordinului. Toți erau magnați unguri, numai trei străini a ales Sigismund: pe despotul Serbiei, pe un prinț al Galiției, și pe Vlad. Termenul magnat, din latina medievală, a desemnat în Ungaria și Polonia marea nobilime care beneficia de privilegii aparte. Corespondentul în Țara Românească și Moldova îl reprezentau marii boieri.

Iar Vlad era atât de mândru că făcea parte din acest ordin de cavalerie, încât, o dată ajuns domn al Țării Românești, a pus să se bată pe monede și să se sculpteze, ca o emblemă a lui, acel dragon — de unde în popor i s-a zis Vlad Dracul, adică Dragonul. De aici vine și numele de Dracula sau Drăculea pentru el și pentru fiii săi. De aceea Vlad Țepeș a devenit pentru străini Dracula.

N-am să insist asupra lui Vlad Dracul, cu toate că a fost și el o figură interesantă. A domnit de două ori și a dus și el război împotriva turcilor, dar s-a supus când a crezut că era în interesul țării, și de aceea a fost ucis din porunca lui Iancu de Hunedoara.

Mai important pentru istorie — din păcate și pentru legendă — e fiul său, Vlad zis Țepeș, un domn, fără îndoială, de o cruzime cumplită, care avea obiceiul de a-și trage în țeapă dușmanii sau pe cei care nu-l ascultau înlăuntrul țării. Se zice că de îndată ce a venit în scaun, în 1456, a poruncit să fie adunați hoții și cerșetorii, i-a închis într-o casă și, după ce i-a ospătat, le-a dat foc. Pe boierii răzvrătiți sau neascultători îi trăgea în țeapă.

Acestea fiind zise, trebuie amintit că veacul al XV-lea a fost un veac crud și nemilos în toată Europa. Un singur exemplu: în 1415 se bat englezii cu francezii (dar să nu zicem englezii și francezii, de fapt era o luptă între două ramuri ale dinastiei franceze, o luptă între două familii

feudale, nu între două națiuni), în bătălia de la Azincourt, la sfârșitul luptei, englezii au făcut 6000 de prizonieri, pe care au vrut să-i vândă, adică să-i țină pentru răscumpărare, cum se obișnuia în tot Evul Mediu. Dar s-a zvonit că francezii s-au regrupat și contraatacă. Atunci Henric al V-lea dă ordin să fie toți decapitați, și au căzut atunci pe acel câmp 6 000 de capete. Grozăviile comise de Vlad Țepeș trebuie relativizate, așezându-le în contextul istoric.

Odată ajuns domn, în 1456, Vlad hotărăște să scape de suzeranitatea otomană. Petrecuse ani de zile în Turcia, ca ostatic trimis de tatăl său, Vlad Dracul. Cunoaște deci perfect limba și moravurile turcilor, își pune speranțe în ajutorul regelui Ungariei, Matei Corvin, cu care era și rudă, soția lui Vlad fiind o vară a lui Matei (nu știm dacă de partea Corvin sau de partea Szilâgy). Vlad încetează să plătească haraciul anual, trece Dunărea și face o razie cumplită prin Bulgaria,

„Pornind voievodul, Dracul cel Tânăr, a adunat oaste și era iarna, Dunărea era înghețată și a trecut voievodul Dracul peste Dunăre cu toți oamenii săi în țara împăratului, mai jos de Nicopole. Și acolo a dat drumul oamenilor săi ca să prade și să omoare, atât pe turci, cât și pe creștini, prin sate și în orașele deschise și au pricinuit mare pagubă împăratului turcesc. Și tuturor celor vii și celor uciși a pus de le-a tăiat nasurile, atât femeilor, cât și bărbaților și a trimis aceste nasuri regelui Mathias al Ungariei, fălindu-se că acele multe nasuri sunt tot atât de mulți turci biruiți și uciși”, preciza cronicarul sârb, Konstantin Mihailovič de Ostroviča.

în 1462 vine însuși sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, ca să-l pedepsească pe Vlad și să supună iar Țara Românească. Vlad Țepeș ține piept singur, cu mica lui oștire, căci nu primește ajutor de la regele Mathias. Îndrăznește într-o noapte să atace chiar tabăra sultanului, dar nu izbutește să-i găsească cortul ca să-l ucidă. Se retrage apoi către munte lăsând pârjol în urma lui. Sultanul e îngrozit de spectacolul ce i se dezvăluie în drum spre Târgoviște: o pădure de țepi în care atârnă leșurile turcilor prinși într-o luptă, cu un an înainte. Cronicarul turc vorbește de groaza dar și de un fel de admirație a sultanului pentru un domn în stare de asemenea fapte.

Sultanul renunță să ia cetatea de scaun, Târgoviște, se retrage către Brăila și părăsește țara în care oastea mare piere de foame. Dar lasă la marginea țării cu un corp de oaste pe fratele lui Vlad, Radu zis cel Frumos. Radu, în trei luni, va izbuti cu încetul să convingă pe cei mai mulți dintre boieri că politica lui Vlad e dezastruoasă pentru țară, că vecinii creștini nu ne ajută, nici ungurul, nici polonezul, nici măcar Ștefan al Moldovei, și că e deci mai cuminte să închinăm țara, cum făcuse de altfel viteazul și înțeleptul său bunic, Mircea Vodă. Turcul nu ne va preface țara în pașalâc, cum a făcut cu toate țările vecine de la sud, ci se va mulțumi cu făgăduiala supunerii și cu plata unui tribut anual.

Vlad, părăsit de boieri, caută adăpost și ajutor în Transilvania. Cum însă trăsese în țeapă o mulțime de negustori sași care nu ascultaseră de ordinul ce-l dăduse de a nu mai face „comerț în detaliu" în țară, ba întreprinsese chiar teribile incursiuni spre Brașov și în împrejurimi, necruțând nici femei nici copii (de-atunci trebuie să fi apărut legenda cu „puii de năpârcă"), sașii i-au făcut o reputație atât de rea, încât regele Mathias, în loc să-i dea ajutor, l-a ținut închis în cetățuile lui timp de 12 ani.

De atunci datează portretul de la castelul Ambras în Austria, care ne este familiar, și care e probabil foarte fidel — pentru un fizionomist, un tip de o înspăimântătoare asprime.

Când Matei Corvin se va fi hotărât, în sfârșit, în 1476, să poarte război împotriva turcilor și va considera că are nevoie de Țepeș, îl va pune din nou în scaun la Târgoviște, dar Vlad e ucis după puține săptămâni, nu s-a lămurit în ce condiții, probabil de către boierii care se temeau de răzbunarea lui.

Așa piere Vlad Țepeș, figură ieșită din comun, dar care, pentru că vestea cruzimilor sale s-a aflat în lumea largă, a căpătat cu vremea o imagine negativă până la caricatură (ca în romanul irlandezului Bram Stoker, de la sfârșitul veacului trecut, care e la originea avalanșei de filme de groază cu eticheta „Dracula"; deformare -  repet - caricaturală, pe care fostul regim de la București a folosit-o în mod iresponsabil în scopuri comerciale).

Reputația lui Vlad Țepeș s-a făurit pe trei căi: prin cronicile turcești; printr-o relatare slavă, de origine nelămurită, Povestire despre Dracula Voievod - de fapt elogioasă! - despre care se zice că a ajuns carte de căpătâi a țarului Ivan cel Groaznic; dar mai cu seamă prin cărți răspândite în Germania, pare-se înadins, de Matei Corvin, spre a justifica faptul că nu a întreprins cruciada pentru care Papa îi dăduse mari sume de bani - este cel puțin ipoteza interesantă pe care o sugerează istoricul Șerban Papacostea. Ne-am afla, după această ipoteză, în prezența unui prim caz cunoscut de „propagandă de stat", de „intoxicare prin media", profitând de recenta apariție a tiparului care a permis să se răspândească larg povestiri fantastice originare din mediul săsesc. Alți autori însă, pe baza unor  documente,  atribuie prima comandă a unei scrieri împotriva lui Vlad unui nobil german care fusese în litigiu cu el. Nu putem ști așadar care din povestirile despre Vlad Țepeș se pot reține ca verosimile. Cert e că a folosit supliciul țepei la o scară neîntâlnită până atunci, ceea ce ar ajunge pentru a-i croi celebritatea; dar e posibil ca faima lui să vină și mai mult de la anumite excentricități pe care i le atribuie povestirile, ca de pildă turbanul bătut în cuie în capul unui trimis turc care nu s-ar fi descoperit în fața lui Vodă! Ce să credem?

Vlad Țepeș

Cronicari despre domnia lui Vlad Țepeș

„În anul 6970 trimite la voievodul Țării Românești (Walachiae Vaiuodae) un sol, anunțându-l să vină în grabă la închinăciune și să aducă neapărat cu sine 500 de băieți și tributul ce-l dă în fiecare an, adică zece mii de galbeni aur, Voievodul i-a răspuns însă: galbenii îi are gata să-i dea, băieții însă nu poate; cât despre sine să vină însuși la închinăciune, și aceasta e mai cu neputință. Auzind tiranul acestea s-a înfuriat și, trimițând pe unul din oamenii lui de seamă cu unul din secretarii săi, a spus: Aduceți-mi tributul! Și despre celelalte mă voi gândi eu. Iar ei venind și arătând românului cele spuse de sultan, mai întâi pe ei i-a tras în țeapă, o moarte neomenoasă, dureroasă și urâtă. Pe urmă trecând cu armata, a străbătut cu dușmănie părțile Distriei și, luând mult popor de rând, i-a trecut pe toți în Țara Românească și le-a luat viața cu același fel de moarte în țeapă.

Un comandant din marginile acelea, al tiranului voind să se arate cu o faptă de mare vitejie, a trecut în Țara Românească cu zece mii de turci; românul ciocnindu-se cu ei, pe care i-a ucis în război, i-a ucis, pe care însă i-a prins de vii, pe toți amarnic i-a osândit la moarte și pe comandantul lor Chamza, trași fiind în țeapă.

Când tiranul a auzit acestea, i s-a făcut negru înaintea ochilor și turbat de mânie și-a strâns armată de pretutindeni, peste 150 de mii; și în vreme de primăvară, ieșind din Adrianopole, a venit la Dunăre; și acolo ridicând corturile, a stat până ce să se strângă toată armata într-un singur trup. Dar românul și el i-a mutat pe toți supușii lui în locuri strâmte de munte și în locuri acoperite de păduri; și câmpurile le-a lăsat pustii și vitele de tot felul le-a mânat mai înăuntrul hotarelor dinspre alani și huni; iar însuși cu armata de sub el se aținea toată ziua în locuri scutite de sihle și păduri dese. Tiranul trecând Dunărea, a străbătut loc mai bine de 7 zile și n-a găsit nimic, nici om, nici cel mai neînsemnat animal și nici ceva de mâncare sau de băut. Și ajungând într-un loc frumos așezat ca o livadă, vede mii și mii de pari sădiți în pământ încărcați în loc de fructe cu oameni morți, și în mijloc pe Chamza pe care l-am amintit mai sus, în îmbrăcămintea de in subțire și purpură ce-o purta, tras în țeapă. La vederea acestei amenințări, tiranul s-a înspăimântat și noaptea, când a ridicat corturile, fiindu-i frică, a tras șanțuri și a ridicat valuri și sta în mijlocul lor. Românul însă sculându-se dis-de-dimineață și rânduindu-și bine oamenii de sub el, a năvălit, când era încă întuneric, și nimerind în partea dreaptă a taberii, a intrat deodată înăuntru și până în ziuă a tăiat turci fără de număr; și până ce s-a luminat de ziuă, mulți turci s-au ucis între ei. Când însă s-a făcut dimineața, românii au intrat în țarcurile lor și s-au culcat; iar tiranul sculându-se, plin de rușine, a trecut Dunărea și a ajuns la Adrianopole.”

Sursa: Ducas, Istoria turco-bizantină. (1341-1462), ediție critică de Vasile Grecu, București, 1958

 

„A fost în Țara Muntenească un voievod creștin de credință grecească, anume Dracula pe limba românească, iar pe a noastră, diavol, atât era de rău. Precum i-a fost numele, așa și viața.

Odată a venit un oarecare negustor străin din Țara Ungurească la cetatea lui. Și după porunca lui a lăsat căruța lui pe ulița orașului, înaintea casei și marfa lui în căruță, iar el însuși dormea în casă. Și a venit cineva și a furat din căruță 160 de ducați de aur. Negustorul s-a dus la Dracula, și i-a spus de pierderea aurului. Dracula i-a spus: „Du-te, în această noapte vei afla aurul“.

 Și a pornit să se caute hoțul prin tot orașul, spunând: „Dacă nu se află hoțul, atunci voi nimici tot orașul“. Și a poruncit ca să aducă aurul său, să-l așeze în căruță în timpul nopții și a mai adăugat un zlot. Negustorul sculându-se, a găsit aurul și a numărat o dată și de două ori; s-a aflat un zlot mai mult. Și s-a dus la Dracula și i-a spus: „Stăpâne, am găsit aurul. Și iată, este un zlot mai mult, care nu este al meu“. Atunci au adus și pe hoț și cu aurul. Și a spus negustorului: „Mergi în pace, dacă nu mi-ai fi spus despre un zlot, eram gata să te pun în țeapă cu acest hoț“. […]

Odată a venit la dânsul un sol de la craiul unguresc Matiiaş, om mare, boier, de neam polon și i-a poruncit să stea cu el la masă între leșurile acelea. Și lângă dânsul se afla o țeapă foarte groasă și înaltă, aurită peste tot. Și a întrebat Dracula pe sol: „Spune-mi, de ce am făcut așa această țeapă“? Solul atunci s-a înfricoșat tare și a spus: „Stăpâne, așa mi se pare, vreun om mare a greșit în fața ta și vrei să-i faci moarte mai cu cinste de cât a celorlalți“. Dracula a spus: „Adevărat ai spus. Tu ești solul regal al marelui stăpân, pentru tine am făcut această țeapă“. El a răspuns: „Stăpâne, dacă voi fi făptuit ceva vrednic de moarte, fă ce vrei, căci ești judecător drept, nu tu vei fi vinovat de moartea mea, ci eu singur“. Dracula a râs și a spus: „Dacă nu mi-ai fi răspuns așa, în adevăr ai fi fost pe această țeapă“. Şi l-a cinstit mult și l-a dăruit și i-a dat drumul, spunând: „Ție în adevăr se cuvine să umbli în solie de la mari stăpânitori, căci ești învățat să vorbești cu stăpânitorii cei mari, alții să nu îndrăznească, ci mai întâi să fie învățați cum să stea de vorbă cu stăpânitorii cei mari“.

Sursa: Cronicile slavo-române, apud Bogdan Murgescu(coord.), Istoria României în texte, Editura Corint, București 2001, p.134

 

„Și domnul Țării Românești, care era cunoscut sub numele de voievodul „Țepeș”, era un ghiaur tiran și despotic. El era cel care purta semnele violenței și răutății. Astfel, pe un loc al scaunului său de domnie, pe o întindere de șase leghe, alegând un teren, l-a împrejmuit cu ziduri. Și în acel teren, în loc să sădească arbori fructiferi și pomi roditori, el a înfipt pari cu vârfuri ascuțite. Ori de câte ori îi prindea prin lovituri de săbii pe dușmanii săi, îi înfigea prin burtă în acești pari, iar pe alții îi răstignea pe cruce. Păsările și ciorile mâncau din carnea lor și nu lăsa să fie îngropați în pământ. Dacă cineva îndrăznea să dea jos pe acești spânzurați sau răstigniți, atunci era spânzurat în locul lor. Și privind acest loc de ospeție și de osândă el se mândrea, zicând ca „acest loc este maidanul de preumblare al acestor morți" povestea îngrozit Kodja Hussein un cronicar otoman din secolul al XVI lea.

Sursa: M. Gublogu şi Mustafa Mehmet, Cronici Turceşti Privind Ţările Române, I, Bucureşti, 1966, p. 323, 459

 

Un destin ciudat a făcut din Vlad Țepeș o figură care aparține mai degrabă legendei, decât istoriei, iar romanul lui Bram Stoker,  Dracula, apărut în 1897, a creat în jurul acestui nume o celebritate lugubră. În realitate, departe de a fi fost un tiran sângeros, „Vlad Țepeș a dus o politică de apărare a intereselor țării, utilizând metodele epocii respective. [...] Vlad Țepeș apare ca un reprezentant strălucit al politicii de întărire a statului [...], un domn care a pus în slujba țării țelurile politice urmărite – consolidarea autorității domnești, limitarea abuzurilor și privilegiilor boierimii, întronarea dreătății și cinstei, apărarea independenței țării sale –  o gamă de mijloace care nu l-a exclus pe cele mai teribile, între care tragerea în țeapă avea să frapteze imaginația contemporanilor și urmașilor". – Florin Constantiniu, în Nicolae Stoicescu, Vlad Țepeș, Editura Academiei RSR, București, 1976.

 

Imaginea lui Vlad Țepeș  apare des în literatura română cultă, ca de exemplu în Legendele lui Vasile Alecsandri, sau în nuvele romantice, precum Amor și răzbunare, a lui Ion Al. Lapedatu. Vald Țepeș este evocat și de marele poet Mihai Eminescu, în faimoasa Scrisoarea a III-a  (1881), unde domnul apare în ipostaza de aspru pedepsitor. După ce prezintă societatea decăzută a vremii sale, poetul revoltat invocă prezența lui Țepeș ca unic izbăvitor:

„Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,

Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!"

Sursă: Ștefan Andreescu, Vlad Țepeș (Dracula), Între legendă și adevăr istoric, Editura Minerva, București, 1976.