Diploma Ioaniților (1247) — o „radiografie" a Olteniei și Munteniei înainte de descălecat

Ungurii, stăpâni pe regatul croat, după cum am văzut, și pe cetatea Belgrad cu ținutul dimprejur, și pe viitorul banat de Timișoara, izbutiseră în ultimul pătrar al secolului XIII să treacă peste Carpații apuseni și să înființeze, în Oltenia de azi, un fel de provincie-tampon, o „marcă", zisă Banatul de Severin, cu un ban ungur peste mai mărunte formațiuni, cnezate sau voievodate românești, dintre care unele erau „călare" pe Carpați, adică parte în Oltenia, parte în Hațeg.

Un document de un interes excepțional ne permite să ne facem o idee despre situația politică și socială a acelor ținuturi la momentul invaziei mongole: e vorba de diploma pe care regele Bela al IV-lea o va acorda în 1247 cavalerilor Sfântului Ioan din Ierusalim pentru a veni să se așeze în Banatul de Severin, să-l colonizeze și să-l apere în calitate de vasali ai regelui Ungariei. Documentul e cunoscut în istoriografie sub numele de Diploma Ioaniților.

Să ne oprim o clipă asupra acestui document care ne dă un fel de „radiografie" a țării câteva decenii înainte de întemeierea voievodatului Țării Românești.

Dar, mai întâi, cine sunt acești Cavaleri Ioaniți?

Foarte curând după prima cruciadă, la începutul veacului al XII-lea, se înființase în noul regat creștin de la Ierusalim un „ordin de cavaleri", călugări-ostași având misiunea de a îngriji pe răniți și în același timp de a fi gata oricând să ridice armele împotriva „paginilor", a „necredincioșilor", adică a musulmanilor. Se va numi Ordinul Sf. Ioan din Ierusalim (în majoritate alcătuit din francezi). După el vor apărea și altele, dintre care rețineți: Templierii, care vor deveni mari bancheri în Occident, și Cavalerii Teutoni (adică nemți) care, în urma părăsirii Palestinei, după o scurtă ședere la noi, în țara Bârsei, vor coloniza nordul Poloniei, creând o largă enclavă în jurul portului Danzig (Gdansk) și pe care, sub numele de Prusia Orientală, o vor stăpâni germanii până în zilele noastre, până la dezastrul german din al doilea război mondial.

Ioaniții, după alungarea din Palestina, la sfârșitul secolului XIII, se vor instala pe rând în Cipru, apoi în Insula Rhodos și, în sfârșit, în secolul XVI, alungați de turcii otomani, în Insula Malta. De atunci sunt cunoscuți sub numele de Cavalerii de la Malta. Eminescu face un anacronism când îi aduce, sub acest nume, în bătălia de la Nicopole pe vremea lui Mircea cel Bătrân, în celebrul vers din Scrisoarea a III-a:

 

S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta;

Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta...

 

În 1247, șase ani după catastrofala invazie mongolă, regele Bela al IV-lea se înțelege cu Marele Maestru al Ordinului Ioaniților ca să-i cedeze în vasalitate Banatul Severinului, adică Oltenia și o mică parte din actualul Banat. „Contractul" pe care-l încheie cu acest prilej ne revelă lucruri de un interes pasionant pentru a încerca să ne imaginăm starea acestui colț de țară românească cu o jumătate de veac înainte de apariția aici a unui stat de dimensiuni comparabile cu ale marilor ducate din sistemul feudal al epocii, stat care va căpăta numele de „Țara Românească" (sau în slavonă Vlaşca Zemlia).

Ne miră micul număr de cavaleri prevăzuți să vină - câteva zeci. Să nu uităm că în vremea aceea cavalerii apuseni în armuri cântărind cât ei înșiși, călări pe caii cei mai grei din Europa, și ei acoperiți cu zale, și însoțiți fiecare de vreo zece aprozi, erau în tactica epocii echivalentul tancurilor de azi. Apoi, cavalerii cruciați din Palestina își croiseră reputația de cei mai pricepuți constructori de cetăți din lume. Asta mai cu seamă aștepta de la ei regele Ungariei, precum și organizarea de colonizări - cu condiția să nu primească coloniști din Ardeal, dovadă că de pe atunci se scurgea populație din Transilvania către câmpiile de la sud și răsărit. Iată câteva din informațiile pe care ni le aduce diploma:

• Aflăm de existența unui voievodat român al unui Litovoi, căruia regele îi rezervă un statut special în interiorul feudei, și mai aflăm că acesta se întinde și dincolo de Carpați, în Hațeg, dar că acea parte regele nu vrea s-o cuprindă în teritoriul dat în vasalitate Ordinului. Mai sunt numiți și doi cneji, Ioan și Farcaș. Ioan e ortografiat așa cum îl pronunță românii și nu Johann (germ.) sau Ianoș (ung.) sau Iovan (si.); Farcaș înseamnă lup pe ungurește, așa că maghiarii pretind că putea fi un șef E mai probabil că era un cneaz român coborât din Ardeal, unde numele lui, sau al moșilor lui, fusese schimbat din Lupu sau Vîlcu (slav) în Farcaș. Litovoi e nume slav. Interesant e că 25 de ani mai târziu, în aceleași locuri, un Litovoi (același sau un descendent al lui?) se revoltă împotriva suzeranului ungur și moare în luptă; îi succedă un frate, pe nume Bărbat, nume vădit românesc.
• Ordinul e îndemnat să cucerească dincolo de Olt fosta „Cumanie", rezervând și acolo, probabil în regiunea Argeș, un statut special voievodatului unui Seneslav — nume slav-român, poate deformat de cancelaria ungară (oare același cu șeful valah care înfruntă coloana cea mai sudică a atacului mongol din 1241?).
• Se deduce din clauzele fiscale ale diplomei că în acel Banat se iau dijmă și dări din recolte și din pescuit, deci, chiar dacă populația e cam răsfirată, există o țărănime și o economie organizată.
• Țara e totuși destul de populată și de structurată social ca să posede formațiuni militare (apparatu suo bellico) pe care Ordinul vasal va trebui să le adune și să le aducă regelui în caz de război cu țările
• în fine, diploma revelă că, pe lângă voievozii și cnejii citați nominal, mai sunt și alți „mai mari ai țării" (maiores terrae) cărora regele le acordă privilegii exorbitante, între care dreptul de a veni în apel la judecata regelui în caz că contestă judecata vasalului său (Marele Maestru al Ordinului), condamnându-i la tăierea capului. Înseamnă că acești „mai mari ai țării" reprezentau o putere locală destul de însemnată încât regele să-i ia în anumite împrejurări sub protecția lui, la curia lui la o mie de kilometri depărtare; deci țara avea de pe atunci „cadre" politice și ostășești: sunt viitorii boieri pe care-i vom găsi câteva zeci de ani mai târziu în jurul voievodului țării.

Ce s-a întâmplat însă cu masa cumanilor creștinați în 1228? Când s-a apropiat valul mongol, căpetenia lor a cerut voie regelui Ungariei să treacă, cu toți ai lui, Carpații, pentru a se pune la adăpost de năvală. Regele i-a colonizat pe valea Tisei, unde în generațiile următoare vor da mult de furcă autorităților regale. Totodată regele Ungariei a luat o prințesă cumană — erau vestite cumanele pentru frumusețea lor și asemenea nobile încuscriri avuseseră loc și cu marii cneji ruși, ba chiar și cu „rude mari împărătești" la Bizanț —, și din acea căsătorie se va naște Ladislau, penultimul rege din dinastia arpadiană, zis Ladislau Cumanul, pentru că iubea mult obiceiurile neamului său matern, adoptase și portul și pieptănătura cumană, spre marea supărare a ungurilor.

Banatul de Severin

Diploma Ioaniților

„În numele sfintei treimi una și nedespărțită, amin. Bela din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmației, Croației, Ramei, Serbiei, Galiției, Lodomeriei și Cumaniei deapururea.

Se cere înălțimii regale și se cade măririi atotstăpânitoare ca să vegheze cu atât mai cu grijă la sporirea numărului supușilor, cu cât slava sa se înalță mai ales prin mulțimea poporului supus. Se știe îndeosebi că puterea, pacea și liniștea tuturor regilor și regatelor stau în tăria acestor supuși. Și încă se mai adaogă ca să-i privească cu mai multă blândețe și să-i dăruiască cu mai mari binefaceri pe aceștia prin care se nădăjduiește că se va isca și în lumea aceasta folos mai bogat și că regele tuturor regilor e mai cucernic lăudat.

Așadar, mânați de acest gând, după o îndelungă sfătuire cu fruntașii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre, luată dimpreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele perceptor al caselor ospitalierilor din Ierusalim, din părțile de dincolo de mare, cu privire la repopularea regatului, care prin năvălirea dușmănoasă a neamului numit tătari a îndurat mare pagubă, atât prin pierderea bunurilor cât și prin uciderea locuitorilor.

Deoarece acel perceptor, în numele casei ospitalierilor, s-a îndatorat de bună voie, pe sine și casa ospitalierilor să ia arme pentru ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinței creștine, îi dăm și îi dăruim lui, și prin dânsul numitei case, întreaga țară a Severinului împreună cu munții ce țin de ea și cu toate celelalte ce atârnă de ea, precum și cnezatele lui Ioan și Farcaș până la râul Olt, afară de pământul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor așa cum l-au stăpânit aceștia și până acum.

Totuși așa le dăm încât jumătate din toate foloasele și veniturile și slujbele din întreaga Țară a Severinului amintită și din cnezatele numite mai sus, să ne rămână nouă și urmașilor noștri, iar cealaltă jumătate o lăsăm pentru folosul casei pomenite mai sus, afară de bisericile înființate și de cele ce se vor întemeia în toate teritoriile amintite mai sus, din veniturile cărora nu ținem nimic pentru noi, rămânând neatinse cinstea și drepturile arhiepiscopilor și episcopilor pe care le-au avut mai înainte, lăsând la o parte de asemenea toate morile dintre hotarele teritoriilor amintite, atât cele clădite cât și cele ce se vor clădi, în afară de cele din Țara Litua, de asemenea cu toate clădirile și semănăturile, făcute cu cheltuiala fraților zisei case, de asemenea cu fânețele și pășunile pentru vitele și oile lor, la fel și cu pescăriile, care sunt acum sau care se vor face de către dânșii, pe care toate le lăsăm în întregime în folosul fraților acestora, afară de pescăriile de la Dunăre, și pescăriile de la Celeiu pe care le ținem spre folosul împreună al nostru și al acestora, adică al cavalerilor.

De asemenea dăruim casei Ospitalierilor, ca și mai sus, să strângă jumătate din toate veniturile și foloasele ce se vor aduna pe seama regelui de la Românii ce locuiesc în Țara Litua afară de Țara Hațegului cu cele ce se țin de dânsa.

Voim însă, ca amintiții Români să ajute pe numiții frați cu oastea lor spre apărarea țării și spre înfrângerea și pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străini, iar la rândul lor, cu prilejuri asemănătoare, frații înșiși să fie datori să dea sprijin și ajutor Românilor cât le va sta în putință.

Pe lângă acestea cu privire la sarea ce le-am îngăduit să o transporte în chip îndestulător spre folosința acestei țări și a părților dinspre Bulgaria, Grecia și Cumania, ei vor putea să o scoată din orice ocnă din Transilvania de unde le va fi mai ușor, cu cheltuiala dimpreună a noastră și a lor păzindu-se întru toate dreptul episcopilor. Tot astfel și din banii care vor umbla acolo, jumătate ținem pentru noi, precum s-a spus și despre celelalte venituri, iar cealaltă jumătate va rămâne spre folosul zisei case, păzindu-se drepturile bisericilor.

De asemenea rânduielile pe care le va fi hărăzit zisa casă a nobililor atât în privința libertății lor cât și a judecăților și hotărârilor judecătorești pe care le vor rosti împotriva acelora, le vom încuviința și întări, cu acest adaos, că de se va rosti osândă într-o pricină de vărsare de sânge împotriva mai marilor țării aceleia și se vor simți nedreptățiți, să poată face apel la curtea noastră.

Mai adăugăm că dacă ar veni vreo oaste asupra regatului nostru – lucru de care că ne ferească Dumnezeu – a cincea parte din ostașii țării amintite să fie datori a veni în oastea noastră și a porni la război pentru apărarea țării noastre.

Iar dacă vom pleca cu oastea spre Bulgaria, Grecia și Cumania, va ieși a treia parte din cei în stare a merge la război și din prada de război, atât din cea mișcătoare cât și din cea nemișcătoare, numita casă își va primi partea după numărul ostașilor din Țara Severinului și după armele lor.

Pe lângă aceasta, am dăruit amintitului preceptor și printr-însul casei Ospitalierilor, toată Cumania, de la râul Olt și munții Transilvaniei, în aceleași condiții arătate mai sus despre Țara Severinului, afară de Țara lui Seneslau voievodul Românilor, care rămâne acelora, după cum au avut-o și până acum și întocmai în toate acele condițiuni rânduite mai sus cu privire la Țara Litua.

De la intrarea în stăpânire a sus-pomeniților frați, timp de douăzeci și cinci de ani, numita casă va strânge toate veniturile țării Cumaniei în întregime, afară de cele din sus-numita țară a lui Seneslau, din care vor avea numai jumătate din venituri și foloase. Iar de atunci încolo, jumătate din toate veniturile, foloasele, slujbele încuviințate și jurate de înălțimea regală vor fi plătite visteriei regale de către frații acelei case.

La zidirea cetăților în amintita Țară a Cumaniei, precum și la apărarea Țării Cumaniei împotriva oricăror dușmani, vom sta în ajutorul fraților cu sfatul și cu puterea când va fi nevoie și când vom fi chemați de acești frați vom merge în persoană, de nu vom fi împiedicați de alte lucruri.

Le mai dăruim lor un pământ de patru sute de pluguri în Feketig sau în alt loc în Transilvania și vom împlini acest număr unde vor crede a fi mai de folos numiților frați, la intrarea în ţara Cumaniei sau în Severin, iar pentru această danie vom da scrisoare deosebită.

În sfârșit, pentru ca această casă a ospitalierilor să-și poată aduce cu mai mare ușurință pe mare ceea ce îi va trebui spre folosul țării noastre și al ei, i-am dăruit cetatea Scandona, de la mare, cu toate cele ce țin de ea și folosințele sale, așa cum a stăpânit preaiubitul nostru frate de fericită amintire, regele Coloman, fără a se atinge de drepturile bisericilor din ele. Pe lângă acestea, am dăruit sus-numiților frați pământul Woyla, ce se află lângă Dunăre, nu departe de Semlin, pământ pe care l-am scos de sub atârnarea cetății Caraș, împreună cu toate foloasele și cele ce țin de el, așa cum l-a stăpânit ca bun de veci Nicolae, fratele lui Ugolin.

Iar sus-numitul perceptor s-a legat limpede și deslușit în numele zisei case să ia armele împotriva tuturor păgânilor de orice neam ar fi, precum și împotriva bulgarilor, și chiar împotriva altor schismatici dacă ar încerca să năvălească în regat sau în hotarele regatului și să aducă îndată în regatul nostru, spre slujba noastră și a regatului nostru o sută de frați bine și potrivit înzestrați cu arme ostășești și cai.

Dar împotriva unei oști creștine, ce vor voi să pătrundă în regatul nostru, s-a legat în numele casei să dea cinci zeci de frați înarmați, spre paza și apărarea cetăților și întăriturilor de la hotare, precum sunt Pojon, Moson, Sopron, Cetatea de fier, Cetatea Nouă, și chiar mai puțin, oriunde va voi regele, să-i așeze, și șaizeci de frați înarmați împotriva tătarilor, dacă s-ar întâmpla ca aceștia să intre în regatul nostru, de care lucru să ne ferească Dumnezeu; tuturor acestora, câtă vreme sunt în paza cetăților și întăriturilor, li se vor plăti cele trebuincioase din veniturile regale.

S-a mai adăugat în numele casei, ca preceptorul sau magistrul care va fi trimis de peste mare sau din alt loc pentru conducerea caselor din regatul nostru, la sosirea sa va fi dator să făgăduiască, sub jurământ de credință obișnuit ordinului său, că va fi întru totul credincios regelui și regatului și că va ține el și-i va sili și pe ai săi să țină fără înșelăciune toate și fiecare din cele spuse mai sus și că va avea grijă și se va strădui să populeze nu numai regiunile amintite, dar și alte regiuni ale regatului nostru și că pe țăranii din regatul nostru de orice stare și neam ar fi și pe Sașii și pe Teutonii din regatul nostru nu-i va primi să se așeze în regiunile susnumite, fără îngăduința regească osebită.

La acestea noi am mai adăugat și preceptorul a primit în numele amintitei case, că de s-ar întâmpla ca preceptorul sau magistrul de acum sau cel care va fi în acel timp, să calce vreuna sau mai multe din condițiile față de care zisul preceptor însuși și numita casă s-au obligat mai sus și dacă fiind făcută atentă a treia oară în chip solemn nu s-ar îngriji de îndreptare, și marele magistru de peste mare, încunoștințat după cuviință din partea regelui despre acest lucru, încă n-ar îndrepta greșeala în curs de un an după ce a fost încunoștințat ci dacă s-ar omite sau neglija aceasta de către zisul magistru sau preceptor din acel timp, greșeala să fie îndreptată de judecata regească după placul și voința sa, mustrându-i sau pedepsindu-i pe aceștia prin luarea veniturilor sau în alt chip după cât va fi de mare și de grea greșeala lor.

Așadar, ca toate și fiecare dintre cele amintite și înfățișate înaintea noastră și a nobililor noștri să aibă putere pe veci, cât se ține de noi, am întins dreapta noastră regală spre credință și am făgăduit, că atâta timp cât casa își va ține obligațiile luate, noi le vom ține necălcate pe ale noastre și vom face să se țină necălcate și de alții, dând scrisoarea de față întărită cu bula noastră de aur și am poruncit iubitului și credinciosului nostru Achile prepozitul de Alba, vice-cancelarul curții noastre, împuternicitul nostru, ca numitul preceptor în numele amintitei case a Ospitalierilor să fie așezat în sus zisele posesiuni în numele autorității regale.

Dat prin cinstitul părinte Benedict arhiepiscop de Calocea și cancelar al curții noastre. Credință cinstitului părinte Ștefan arhiepiscop de Strigoniu, a episcopilor Bartolomeu de Pecs, Ștefan de Zagreb, Vasile de Cenad, Ponsa de Bosnia, Artolf de Gyor, Zalando de Vesprim, Vicențiu de Oradea, Heimon de Vat, Gall al Transilvaniei, Lamprecht de Agria, păstorind bisericile lui Dumnezeu în chip fericit.

Credință lui Retislau strălucitul duce al Galiției și ban a toată Slavonia, Ștefan comite palatin, Laurențiu voievod al Transilvaniei, Dionisie mare vistier și comite de Pojon, Roland mare vornic, Mauriciu mare stolnic și comite de Nitra, Chak mare comis și comite de Sopron, Bagin mare paharnic comite de Bana, a comișilor Pavel de Solnoc, Benedict de Moson, Nicolae de Zalad, alt Nicolae de Cetatea de Fier, Henric de Somogy, Severit de Alba si a celorlalți numeroși comiși și dregători ai regatului nostru.

În anul de la întruparea Domnului o mie două sute patruzeci și șapte, în a patra zi a nonelor lui Iunie, în anul domniei noastre al doisprezecelea.”

Sursa: Documente privind Istoria României. Veacul: XI, XII și XIII. Seria C. Transilvania. Vol. I (1075-1250), București, 1951

 

Cavalerii Ioaniți

Cavalerii Ioaniți, supranumiți și Ospitalieri, erau membrii ordinului Sfântului Ioan din Ierusalim, ordin militar și religios din Evul Mediu.

Ordinul a fost întemeiat în anul 1099 la Ierusalim, de un grup de negustori din Italia de sud, în scopul îngrijirii medicale a pelerinilor și de ajutorare a celor săraci, veniți să viziteze locurile biblice.

Simbolul acestui ordin, Crucea Malteză, este o cruce albă în opt colțuri, purtată pe o mantie neagră. De aceea, Ospitalierii sunt “Cavalerii Crucii Albe”, spre deosebire de templieri, care sunt "Cavalerii Crucii Roșii".

Crucea Malteză a fost utilizată de anumite organizații secrete, care astfel, în mod fals, acreditau ideea că ar avea o legătură cu Cavalerii Ioaniți.

Cu timpul, ordinul și-a mutat centrul de greutate, de la îngrijirea medicală și spirituală a pelerinilor, la lupta contra musulmanilor. În anul 1187, Cavalerii Ioaniți si Ordinul rival al Templierilor au fost izgoniți din Ierusalim de către musulmani, la început în cetatea Akko, apoi pe insula Cipru, iar în anul 1306 pe insula Rhodos.

În anul 1523 puterile europene atribuie Malta membrilor Ordinului Ioaniților, izgoniți de către Turci de pe insula Rhodos. În timpul guvernării Ordinului Ioaniților, insula cunoaște cea de a doua perioadă importantă de construcții masive din istorie.

Capitala Valletta a luat numele de la constructorul ei, Marele Maestru al Ordinului Ioanit Jean Parisot de la Valette.

Stăpânirea Ioanită ia sfârșit în Malta, în anul 1798, anul ocupării arhipelagului de către trupele franceze sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. Nemulțumită de comportamentul trupelor franceze, populația malteză s-a răzvrătit, obținând ajutor militar din partea regelui Neapolului și a amiralului englez Nelson.

În anul 1802, ca urmare a Păcii de la Amiens (Franța), Malta a fost retrocedată Ordinului Ioaniților. Dându-și seama de importanța sa militară și strategică, Anglia a anexat-o, anexare sancționată prin Tratatul de la Paris (1814) și prin Congresul de la Viena (1815).

Sediul actual al "Cavalerilor Maltezi" se găsește la Roma fiind cunoscut și sub numele de "Stăreția din Malta".

Cavalerii Templieri

Cavalerii Teutoni