Descălecatul în Moldova

Ceea ce se întâmplă în Moldova, cam în același timp, seamănă și totuși se deosebește de cele pomenite mai sus privind Muntenia. În Moldova în mod cert a fost un descălecat, adică venirea de dincolo de Carpați a unui grup care a cucerit actuala Moldovă.

Cum s-a întâmplat? S-au purtat mai întâi lupte ale regilor Ungariei, ajutați de supușii lor rumâni, împotriva tătarilor, pentru a-i îndepărta de granița Carpaților. Ungurii și românii au trecut munții, i-au învins pe tătari, iar regele Ungariei, mulțumit de serviciile unuia dintre voievozii din Maramureș, pe nume Dragoș, îl lasă stăpân peste un teritoriu în Moldova, unde se închegaseră mai de mult mici unități politice, în legătură, probabil, cu cnezatul Halici (Galiţia). Dragoș este deci la început în fruntea a ceea ce se numea, în termeni feudali, o „marcă" a regatului ungar la răsărit de Carpați.

Întâmplarea face însă că la foarte puțini ani după această stabilire a lui Dragoș în Moldova, o familie, tot din Maramureș, rivală cu familia lui, familia unui Bogdan, se răzvrătește împotriva regelui Ungariei, trece în Moldova și îi alungă pe descendenții lui Dragoș. De-acum începe o nouă dinastie, a Bogdăneștilor — li s-a spus, în istoriografia modernă, Mușatini, din cauza unei femei, Margareta-Mușata. (Istoricul ieșean Ștefan Gorovei a arătat de curând, cu argumente convingătoare, că data tradițională a descălecatului lui Dragoș (1359) era greșită. Dragoș trebuie să se fi stabilit în Moldova o dată cu marile campanii anti tătare ale regelui Ludovic, adică între 1345 și 1347, iar îndepărtarea succesorilor lui de către Bogdan și clanul său s-ar fi petrecut la 1363.)

Și iată, descendenții lui Bogdan devin adevărații întemeietori ai principatului autonom al Moldovei. Primul nucleu al noului voievodat a fost pe râul Moldova, de unde numele păstrat de țară, iar capitala pe râul Siret. A doua capitală a fost la Suceava. Extinderea autorității voievodului asupra formațiunilor care existau mai înainte s-a făcut treptat, dar destul de repede, deoarece chiar din anii 1390 Domnul de la Suceava se intitula „stăpân până la mare", însemnând că, în afară de o cetate sau două, luase „Basarabia" de la munteni și unguri. La acea epocă, străinii sunt conștienți de paralelismul destinelor celor două ținuturi românești când vorbesc de „Valahia mare" (Muntenia) și „Valahia mică" (Moldova).

Pentru a păstra o relativă libertate de mișcare, voievozii moldoveni ba acceptă să rămână vasali ai regelui Ungariei, ba devin vasali ai altui rege, rival cu regele Ungariei, și anume regele Poloniei.

Este momentul să spunem câteva cuvinte despre structura acestui mic stat românesc — mai  rar discutată în cărțile de istorie. Avem de a face aici cu o împărțire a puterii între voievod și marii boieri. De pildă, atunci când un voievod moldovean se duce în Polonia pentru a depune, ca peste tot în Europa, jurământul de credință în fața suzeranului său, regele Poloniei, se scrie pe urmă un hrisov, o chartă prin care voievodul spune: „Eu făgăduiesc să vin cu oști dacă ești atacat de vecini...", dar regele Poloniei cere ca acest tratat să fie iscălit și de marii boieri. Uneori există chiar un tratat alăturat, numai cu acești mari boieri. Puterea marilor boieri care-l aleg pe voievod este deci atât de mare încât un suzeran străin se crede nevoit, pentru a fi sigur că va fi ascultat în acea țară, să aibă nu numai cuvântul voievodului, ci și cuvântul marilor săi boieri. De altfel, constatăm că în lista celor 15-16 boieri care iscălesc un asemenea tratat  numai vreo 3-4 sunt mari dregători, adică logofăt, vornic, vistier sau pârcălab de cetate etc. Ceilalți sunt numai cu numele lor, jupân cutare, jupân cutare. Ceea ce înseamnă că erau mari boieri prin naștere, prin faptul că posedau o mare întindere de moșie și cete de oameni cu care puteau merge la război. Prin urmare, la începuturi, în Moldova marea boierime avea aproape aceeași putere ca voievodul. Observația rămâne valabilă și pentru Muntenia, chiar dacă aici documentele sunt mai puțin revelatoare.

Să ne oprim un moment pentru a vedea cum era structurată societatea românească în veacul al XIV-lea: cum se făcea succesiunea la scaunul domnesc; cine deținea puterea în stat, după voievod; ce însemna „mari boieri" sau „mari dregători"; cine le urma, în rang; ce rol avea Biserica în stat; apoi, ce rol jucau târgoveții; care era statutul țăranilor.

Grigore Ureche

Grigore Ureche – Letopisețul Țării Moldovei

Bogdan I

Dinastia Mușatinilor

Descălecarea Moldovei

 

Legenda întemeierii Moldovei

Era odată un voievod pe nume Dragoș, care trăia în acea parte din România care se numește Maramureș. Era bun gospodar și cârmuitor dibaci, dar și meșter vânător. Îi plăcea tare mult să vâneze zimbri, urși, cerbi, căprioare, mistreți și lupi.

Legenda spune că, umblând el la vânătoare, a auzit că frații lui, românii de la răsărit de munții Carpați, de pe valea râurilor Siret și Prut, sufereau mult din pricină ca-i jefuiau și-i ucideau tătarii. Aceștia erau pe atunci un neam de oameni care trăiau numai din războaie și din ceea ce luau de la alții. Se știa că nu-i întrecea nimeni la călărie. Năvăleau pe cai iuți ca vântul. Loveau cu niște săbii curbate numite iatagane, iar săgețile repezite din arcurile lor țâșneau ca gândul și nimereau drept în țintă. Pe cap purtau căciuli mari, din blană de oaie, iar de apărat se apărau cu scuturi rotunde din fier. Conducătorul tătarilor se numea han sau han-tătar.

Cu vitejii lui din Maramureș, Dragoș a trecut munții la răsărit, ca să-i ajute în lupta cu tătarii. Prin munți, în calea lui Dragoș și a vitejilor săi, a ieșit un bour sau zimbru, mai mare ca un taur, cu coarne țepoase, cu grumaz gros, cu copite tari, cu păr lung negru, cu ochi holbați, fioroși, cu nări largi.

Întâi l-a simțit cățelandra lui Dragoș,  numită Molda. Și, simțindu-l, a alergat după el, lătrând ascuțit. Dar oricât de fioros era acel bour, Dragoș tot l-a ochit cu săgeata și l-a înțepat cu suliță. Rănită, plină de sânge, acea fiară a mai fugit încă mult prin pădurea cu arbori înalți. Ba, a trecut și un râu cu apă mare; Molda, după dânsa, gonea, gonea din răsputeri s-o prindă. Dar râul fiind adânc și valurile lui repezi, biata căţelandră Molda s-a înecat.

Călări, Dragoș cu vitejii lui au trecut râul, au lovit zimbrul drept între coarne și, în sfârșit, l-au doborât. Foarte mult s-a bucurat Dragoș de această biruință, dar mult i-a părut rău de pierderea căţelandrei. În amintirea ei a numit acel râu Moldova.

Apoi, Dragoș a trecut încă mai departe și a ajutat pe românii din această parte a țării să-i alunge pe tătarii cel răufăcători. Când s-a întors din luptă, biruitor, românii l-au ales voievod și l-au poftit să conducă această parte din țară, pe care au numit-o tot Moldova, de la numele râului.

sursa: Dumitru Almaș – Povestiri istorice

Iată și originalul legendei, în fragmente din Letopisețul lui Grigore Ureche

„… și noi aflăm că Moldova s-au descălecat mai pe urmă, iar muntenii mai dintâi, măcar că s-au tras de la izvor, de păstori nemerit. Ca îmblând păstorii de la Ardeal, ce se cheamă Maramureș, în munți cu dobitoacele, au dat de o fiară ce se chiamă bour și după multă goană ce au gonit pren munți cu dulăi, o au scos la şăsul apei Moldovei.

Acolea fiind și fiara obosită, au ucis-o la locul unde se chiamă Boureni, deacă s-au descălecat sat. Şi hierul sau pecetea cap de bour însemnează. Și cățeaua cu care au gonit fiara aceea au crăpat, pre care au chiemat-o  Molda, iară apei de pre numele căţelii, Moldii, i-au spus Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova. Aşişderea şi ţării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova…”

Sigiliul orașului Moldavia, capitala Țării Moldovenești

Descrierea ilustrației: Este prezentat un sigiliu rotund. Pe conturul sigiliului e gravat circular înscrisul:

„Sigillum Capitalis Civitatis Moldaviae Terrae Moldaviensis”

adică, „Sigiliul orașului Moldavia, capitala Țării Moldovenești”

Interiorul sigiliului este format dintr-un cadru trilobat (ca o frunză de trifoi) în care este reprezentat cerbul Sfântului Herbert, patronul vânătorilor, așa cum cred unii specialiști în domeniu.

Se pare, că semnificația sigiliului este mult mai veche, trimițând la tradițiile dacilor, tradiții care mai păstrează astăzi urme în obiceiurile de iarnă legate de cultul cerbului. În limba dacă existau cel puțin două antroponime apropiate de numele Dragoş (primul descălecător al Țării Moldovei), Drigiza și Drilgisa, primul fiind masculin și al doilea feminin. “Dri” însemna “Cerbul”, iar “Gisa (Giza)” însemna “Puiul, Pasărea, Îngerul, Sfânt”.

Legătura dintre cerb și voievozii moldoveni a fost sesizată de Romulus Vuia și Mircea Eliade, care au explicat legenda fondării statului Moldova și a vânătorii rituale a zimbrului pe seama legendelor hinduse cu privire la vânarea cerbului Sarabha ca ritual de întemeiere statală. Pecetea orașului Baia, avea ca simbol nu zimbrul ci un cerb, iar despre Mihai Viteazul, scrierile epocii afirmă că era nedespărțit de doi cerbi dresați care-l însoțeau chiar şi pe câmpul de război. Dar nici R. Vuia nici M. Eliade, atunci când au făcut trimitere la cerbul Sarabha din îndepărtata Indie pentru a explica legenda fondării Moldovei, nu au știut că acest simbol era unul funcțional în mistica getică din sec. IV î.H., ba mai mult, dinaștii geți își decorau cupele de argint cu cerbul Sarabha.