Înapoi la: Ciripituri în natură
Cucul - Cuculus canorus
(Ordinul: Cuculiformes; Familia: Cuculidae)
Strămoșii noștri credeau că vara cucul este cuc și iarna se transformă în uliu și asta pentru că penajul celor două păsări este extrem de asemănător, iar un necunoscător poate face ușor confuzie între ele. Oamenii au observat, de asemenea, că unii cuci au penaj cenușiu, iar alții sunt roșcați! Nici obiceiurile cucului nu au rămas neobservate, de aceea ele au fost puse în legende, în cântece și în blesteme. Dar ce este adevărat și ce nu despre cuc?
Cucul nu construiește cuib și nu are pereche de durată. Masculii sunt poligami, adică se împerechează cu mai multe femele. Femelele manifestă un oarecare comportament teritorial deoarece trăiesc mai multe în aceeași zonă, astfel pot încălca limitele pe distanțe mari în teritoriile învecinate.
După împerechere, femela încearcă să viziteze un cuib de pasăre care este încă în construcție. Vizita unui astfel de cuib îi provoacă ovulația într-un interval de 48 de ore. O pontă normală a unei femele este alcătuită din 12 –18 ouă. Chiar dacă ar construi un cuib, cucul nu ar putea cloci, mai ales nu ar putea hrăni atâția pui. Pentru un singur cuib femela vine și depune un singur ou în absența gazdei, ceea ce înseamnă că femela de cuc trebuie să se strecoare în cuib neobservată. Numai așa oul va fi adoptat. Cucul depune oul când păsările sunt absente de la cuib. El vine în fugă ca un răpitor, depune oul și pleacă, după ce a aruncat unul sau mai multe ouă ale gazdei. Unele gazde observă prezența oului străin și părăsesc cuibul. De cele mai multe ori oul cucului trece neobservat și este adoptat și clocit normal, ca cele ale gazdei. Dezvoltarea acestui ou este foarte rapidă, 10 - 12 zile, în timp ce perioada de incubație a pontei gazdei ajunge la 13-14 zile.
Puiul cucului are eclozarea foarte timpurie. Deși este golaș, fără fulgi și orb, este mult mai vivace, adică mai activ, decât puii al căror frate adoptiv a devenit. Are o sensibilitate epidermică foarte puternică la nivelul spatelui. O astfel de sensibilitate apare la 10 ore de la ieșirea din găoace și durează o perioadă cam de 3 zile. Un simplu reflex determină această excitație cutanată, iar tânărul pui de cuc tinde să arunce din cuib tot ceea ce intră în contact cu spatele său, mai ales ouăle și puii părinților adoptivi. Îi ia cu spatele, cu mișcări neîndemânatice, dar totdeauna eficace și îi împinge afară, reușind să elimine totul și să rămână singurul stăpân al cuibului!
Puiul de cuc crește mult mai repede decât puii gazdei, acaparându-le hrana. Dacă aceștia mai rămân în cuib, ei vor muri de foame! Destul de derutant se poartă și părinții adoptivi care sunt neîncrezători cu cucii adulți, dar care arată o mare solicitudine față de tinerii paraziți. La fiecare vibrație a cuibului, puiul de cuc deschide o gură mare, roșie, iar părinții automat pun hrana pe această pată roșie. Sunt dezinteresați față de proprii pui înfometați și expulzați din cuib și hrănesc cu asiduitate cucul. Este pentru ei o muncă destul de grea, dată de marile necesități ale acestei păsări, care ajunge să-i depășească în dimensiuni și greutate, atunci când părăsește cuibul. Apoi, timp de 23 – 30 zile, acest uriaș neputincios va fi hrănit de părinții adoptivi, în afara cuibului.
Oul depus de cuc nu trebuie să fie diferit de cele ale gazdei. Aceasta implică o adaptare morfologică cromatică cu a oului gazdei. Oul cucului este relativ mic față de dimensiunile acestei păsări. Procentul succesului crește cu cât gradul homocromiei, adică al asemănării, este mai mare. Cucul european parazitează peste 125 de specii, în special fâse, codobature, silvii, lăcari, pitulici, frunzărițe, măcăleandrii, brumărițe, ochiuboului și multe altele. Fiecare femelă depune ouă asemănătoare cu acelea ale speciei de care a fost adoptată și crescută. Vom găsi în natură cuci silvii, cuci codobature, cuci frunzărițe, etc.
Rămân încă multe necunoscute din viața cucilor care așteaptă să fie descoperite. Până atunci, cu tot năravul lui de parazit, cucul rămâne în continuare o pasăre a pădurilor noastre fără cântecul căreia pădurea nu ar fi pădure!
În credințele populare și în legendele românești cucul este descris în diverse chipuri. Se pare că foarte demult, el a fost un om cu un nume obișnuit, Ion, care se tot certa cu fratele său Cucu. Cei doi frați sunt blestemați de părinți să se piardă în lumea largă și să nu se mai întâlnească. După mai mulți ani, Ion începe să-și caute fratele, chemându-l: Cucu! Cucu! Dumnezeu se înduioșează de frământarea lui și îl transformă într-o pasăre, pe care o știm cu toții că timp de trei luni pe an cheamă cu acest nume.
În alte legende Cucul este un hoț iute care fură cheile raiului din mâna lui Dumnezeu, când acesta, obosit, ațipește. Ca să-l prindă, Dumnezeu face un cireș cu cireșe coapte, ademenind furul. Când vede cireșele, pofticios, cucul uită de chei și deschide ciocul ca să guste poamele. Atunci Dumnezeu, văzând cine este hoțul, îl transformă într-o pasăre care își strigă numele, ca toți să se ferească de năravul lui!
De asemenea, Cucul este hoțul care fură caii Sfântului Petru. Târziu în noapte Sfântul bagă de seamă că îi lipsesc caii. Mâniat începe să-i caute în beznă. Îngrijorat el cere ajutorul lui Dumnezeu, care creează licuricii să-i lumineze căutările. Călăuzit de licurici, Sfântul Petru găsește caii, iar de atunci cucul urăște licuricii; se spune că de cum apar licuricii, în jurul postului Sfântului Petru, cucii nu mai cântă! Ziua aceasta se numește in popor „Amuțitul cucului”.
Cântecele cucilor sunt foarte diferite, în funcție de zona în care trăiesc. De exemplu:
Cucul indian (trăiește în Asia de sud-est) (Cuculus micropterus)
Cucul african (Cuculus solitarius)
Cucul de Pacific (Cuculus lepidus)
Cucul japonez (Cuculus poliocephalus)