Înapoi la: Ciripituri în natură
Corbul – Corvus corax
(Ordinul: Passeriformes; Familia: Corvidae)
Corbul este cel mai mare reprezentant al familiei ciorilor (Corvidae). El este răspândit în mai toate regiunile Pământului, dar mai frecvent în nord-vestul Europei, în Marea Britanie, Islanda, nordul Scandinaviei, Spania. Preferă tundra, taigaua, pădurile temperate și pădurile tropicale, deșertul, munții. În România este răspândit în toată țara, în număr mic.
Corbul i-a fascinat pe oameni, cu penajul lui negru metalic, dar și cu inteligența deosebită. Vă amintiți probabil de mama îndurerată din balada „Miorița”, care-și căuta fiul, spunând „perișorul lui, pana corbului”. Jean de la Fontaine greșește când ni-l înfățișează vanitos și lipsit de minte, păcălit de vulpe, în celebra fabulă „Corbul și vulpea”, pentru că în realitate corbul este una dintre cele mai inteligente păsări, iar Edgar Allan Poe i-a dedicat un poem celebru, „Corbul” (The Raven). Dar care este adevărul?
Hrana o caută pe sol. Mănâncă hoituri și insecte, în special larve și coleoptere, placente de oi sau alte mamifere mari, mamifere mici, reptile, broaște, păsări rănite, moluște și alte nevertebrate. Hrana vegetală include cereale, ghindă, etc. Este necrofag, se hrănește cu animale moarte, care ar putea răspândi diferite boli. Adesea jefuiește hrană de la vulturi. De obicei stochează și ascunde surplusul de “bunătăți”. Uneori duce hrana în gheare sau în cioc.
Sexele sunt asemănătoare, dar femela este mai mică. Curtarea constă dintr-un sistem complicat de mișcări. Cuibăresc în perechi. Depun 3-6 ouă într-o pontă pe an, la sfârșitul lunii februarie-începutul lunii martie. Numai femela clocește. Perioada de incubație durează 18-19 zile. Ambii părinți îngrijesc puii.
Teritoriul de căutare a hranei este foarte mare, de aceea pe continentul european densitatea perechilor cuibăritoare este foarte mică, de 3 – 4 perechi cuibăritoare/100 km², iar în habitatele cu condiții optime densitatea poate atinge 7 – 10 perechi cuibăritoare/100 km². În România, efectivul populației cuibăritoare este estimat la 2000 – 3000 de perechi, iar în ultimele decenii a înregistrat o ușoară creștere, după ce, de-a lungul anilor, corbul a fost ocrotit și considerat monument al naturii.
Păsările tinere se dispersează în stoluri. După câțiva ani de peregrinări formează perechi sedentare. În captivitate corbul poate să învețe să “vorbească” imitând bine unele cuvinte.
Modificarea habitatului, prin intervenția omului, a limitat drastic numărul locurilor de cuibărit. Mulți corbi mor fie consumând carcase de animale otrăvite, fie prinși în capcanele pentru ciori sau împușcați. În iernile grele pier mulți pui. Populația europeană totală, din aproximativ 39 de țări, este alcătuită din peste 200 000 de perechi cuibăritoare. În Europa nu este ocrotit, considerându-se că efectivul populației este stabil, cel puțin provizoriu.
Străbunii noștri credeau că ciorile și corbii sunt mesageri ai morții. În această lume plină de superstiții, dacă un corb zbura pe deasupra unei case, era un semn rău: cineva trebuia să moară! Dacă zbura pe deasupra unui om, acela avea ghinion, iar dacă zbura pe deasupra câmpurilor deja semănate, se credea că semințele nu vor mai germina. În Evul Mediu se credea că ciorile poartă pesta (ciuma) pe aripile lor și o răspândesc în toată țara, iar diavolul se deghizează adesea în corb; ia această formă ca să poată supraveghea sufletul care părăsește corpul unui muribund, în special la cei care apucaseră să i-l vândă.
În poveștile noastre corbul a fost cea dintâi pasăre trimisă de Noe să vadă cum este pe lume, dacă apele s-au retras. Pe vremea aceea penajul lui nu era negru, ci alb. Ieșind din corabie, corbul a zburat cât a zburat, până a dat de un hoit de cal și a uitat cu totul de porunca lui Noe. A mâncat trei zile și trei nopți din hoitul de cal. A patra zi s-a întors la corabie și a povestit ce a făcut. Noe l-a blestemat: “De acum înainte să fie penele tale cum este inima în mine” și fiindcă în acel moment inima lui era neagră de amărăciune și mânie, penele corbului s-au făcut și ele negre… “Iară hrana ta să fie numai hoitul “ și cum l-a blestemat Noe, așa a și rămas corbul, să aibă pene negre și să se hrănească cu hoituri!
O altă legendă spune că penele corbului s-au înnegrit de arșița soarelui, după ce Noe i-a dat drumul din corabie, căci atunci soarele ardea foarte tare spre a usca mai degrabă fața pământului.
Multe denumiri de localități din România sunt legate de corb: Corbu, Corbeanca, Corbița, Corbii Ciungi, Corbii Mari etc. Multe nume de familie actuale amintesc de această pasăre: Corb, Corbu, Corbea, Corbeanu, Corbulescu, și chiar Corbus. Cele mai cunoscute rămân numele de Corbea Voinicul, Novac Corbul, haiduci celebri, eroi din frumoasele noastre balade.
Ioan Corvin sau Iancu de Hunedoara, nobil român, stăpânul bine-cunoscutului Castel al Huniazilor, avea pe blazonul său doi corbi cu un inel în cioc; este cel mai cunoscut personaj istoric al cărui nume își are originea chiar în denumirea latinească a acestei creaturi, Corvus corax. Corbul a fost simbol heraldic pe steagul vikingilor, pe stema orașului Dublin (Irlandei), iar corbul cu crucea în cioc a reprezentat stema Țării Românești în Evul Mediu.
Pliniu cel Bătrân povestește o întâmplare din vremea împăratului Tiberiu. Un pui de corb a ieșit din ou pe templul lui Castor și Polux și a căzut pe atelierul unui cizmar din vecinătate. Dată fiind proveniența lui sacră, proprietarul l-a crescut, iar el s-a obișnuit de timpuriu să vorbească omenește. În fiecare dimineață zbura pe tribuna oratorilor și îi saluta pe nume pe Tiberiu, pe cezarii Germanicus și Drussus și pe tot poporul roman care trecea pe acolo, după care se reîntorcea la atelier. Mulți ani oamenii s-au mirat de ceea ce făcea. A fost ucis de proprietarul unei cizmării vecine, fie din invidie, fie într-un acces de mânie, pentru că pasărea îi murdărise încălțările. Așa de mult s-a tulburat poporul, încât cizmarul acela a fost alungat, apoi omorât. Corbul a fost înmormântat cu un imens cortegiu funebru. După cum vedeți, nu totdeauna corbii au fost priviți cu pesimism. Din cele mai vechi timpuri oamenii au observat că aceste păsări cu ținută demnă, sunt curajoase și deștepte, apoi le-au venerat și le-au respectat trăind în armonie cu ele. Englezii sunt convinși că, atâta timp cât corbii vor fi în Turnul Londrei, orașul lor va exista!
Să fim și noi la fel de optimiști și să credem că vor dăinui veșnic și ne vor bucura auzul cu glasul lor grav, ori de câte ori privim pădurea!