Asediul Vienei în 1683 și urmările lui.
Pacea de la Karlowitz (1699)

La sfârșitul secolului are însă loc un eveniment cu urmări cu totul neprevăzute: într-un ultim elan de agresivitate, turcii, în 1683, sub impulsul unui mare vizir din dinastia albaneză Koprulii, pornesc o mare ofensivă împotriva Habsburgilor și împresoară Viena. (Armatei turcești au trebuit să i se alăture, în silă, și domnii Munteniei și Moldovei, Șerban Cantacuzino și Gheorghe Duca.) După ce a intervenit însă în luptă regele Poloniei Jan Sobieski, turcii au fost înfrânți, s-au retras de la Viena, și încetul cu încetul austriecii, aliați cu polonii și venețienii, mai târziu și rușii, pornesc o lungă contraofensivă — războiul ține 16 ani! — cu continue succese de partea imperialilor, iar în cele din urmă în 1699 se încheie pacea la Karlowitz (pe sârbește Sremski Karlovci).

Principalul negociator al acestei păci a fost Alexandru Mavrocordat, Mare Dragoman al Porții, ajuns un fel de vice ministru de Externe. Mavrocordat reușește să-i convingă pe imperiali că turcii vor pace, pe turci că imperialii vor pace, și în cele din urmă se semnează tratatul de la Karlowitz, dezastruos pentru turci: Veneția păstrează Moreea (Peloponezul) și o parte din coasta dalmată; Polonia, Pocuţia și o parte din Ucraina; Rusia, Azovul; iar austriecii capătă toată Ungaria, Slovenia, o parte din Croația și din Serbia, și toată Transilvania — după lungi tratative directe cu „stările" din principat.

„Unirea” cu Roma

 De prin anii 1690, se petrece și în Transilvania o schimbare de importanță majoră: începând de-acum „stăpânul" e la Viena. Țelul urmărit de Rudolf al II-lea cu o sută de ani în urmă, pe vremea lui Mihai Viteazul, este atins abia acum. Iată ce lungi pot fi scadențele în Istorie! Bineînțeles, austriecii nu puteau impune schimbări radicale în noua provincie. Exista o Dietă în care domina nobilimea maghiară, și de asemeni cu greu s-ar fi putut atinge de privilegiile seculare ale sașilor și secuilor. Dar împăratul Leopold, care era un catolic convins și militant, s-a gândit că în Transilvania, unde protestanții — aparținând celor trei confesiuni: calvinistă, luterană și unitariană — erau de acum majoritari, singurul mijloc de a avea din nou o majoritate catolică era de a aduce pe românii ortodocși sub obediența Papei. După trei ani de dificile negocieri cu mitropolitul Atanasie, s-a ajuns, în 1701, la acceptarea de către Biserica română transilvană a punctelor Unirii stabilite la Florența în 1439, în schimbul tăgăduirii, pentru preoțimea ortodoxă, a unor privilegii egale cu ale preoților catolici. Iezuiții jucaseră un rol esențial în negocieri.

De atunci întâlnim în Transilvania pe cei ce s-au numit uniații. La început toată Biserica a trecut la uniatism. Cu trecerea anilor, s-a constatat însă că stăpânirea austriacă nu-și respecta toate angajamentele, fiindcă nu îndrăznea să treacă peste rezistența îndârjită a „Uniunii celor Trei Națiuni". într-adevăr, toată politica Habsburgilor — nu numai actul Unirii ortodocșilor — s-a izbit atunci în Transilvania de o violentă opoziție din partea nobilimii maghiare, majoritar protestantă, și nu numai a nobilimii. S-a ajuns astfel la o adevărată răscoală populară condusă de principele Francisc Râkoczi al II-lea și care a luat o mare extindere, fiind sprijinită de Franța lui Ludovic al XIV-lea. Revolta lui Râkoczi a ținut din 1703 până în 1711 și a fost foarte populară, mai cu seamă printre secui, inspirând poeme și un marș rămas celebru (reluat de compozitorul francez Berlioz în opera Damnațiunea lui Faust). În 1711, majoritatea nobilimii maghiare s-a împăcat cu Habsburgii, Râkoczi însă s-a exilat, urmat de un grup de partizani fideli, și a murit în exil.

Au fost și români printre partizanii lui Râkoczi, în special dintre cei ostili Unirii cu Roma. Mai găsim și azi familii ardelene purtând patronimul Curuţ. Curuţi erau porecliți luptătorii din partida lui Râkoczi. Când românii au văzut că nu erau respectate făgăduielile făcute în momentul Unirii, o parte din preoțime, în cele din urmă peste jumătate din biserică — îndemnați și de frații din Muntenia și Moldova și de insistente misiuni ale Bisericii ruse — au revenit la ortodoxie, cu toate măsurile de o cumplită brutalitate pe care le luau autoritățile pentru a opri acest proces. (Faptul că atunci armata austriacă a dărâmat biserici și a tras cu tunul în sate nu justifică măsurile de prigoană pe care le-au luat comuniștii români, două veacuri mai târziu, pentru a-i sili pe uniți să se lepede de credința lor, revenind la ortodoxie. Cu aplicarea la nesfârșit a legii antice „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", nu se va înainta niciodată către Civilizație.)

Existau de-atunci în Transilvania două biserici, aproape egale: Biserica unită (sau uniată, sau greco-catolică) și Biserica ortodoxă. Cea din urmă nu mai avea însă mitropolit (depindea de un mitropolit sârb), iar uniații se găseau într-o situație mai favorabilă decât ortodocșii. Pentru a fi cu desăvârșire imparțiali, trebuie să recunoaștem că, cu toate că s-au exercitat presiuni revoltătoare asupra Bisericii ortodoxe ca să treacă la „uniatism", rezultatele, pentru românime, ale Unirii cu Roma au fost benefice. Câteva zeci de ani mai târziu, un episcop unit, Inochentie Micu-Klein, care se luptase pentru a obține într-adevăr drepturile promise, și în cele din urmă fusese exilat la Roma, a primit totuși, ca o compensație, dreptul de a trimite tineri preoți să studieze la Roma și la Viena. Iar acești tineri, pe la mijlocul veacului al XVIII-ea, se întorc entuziasmați de descoperirea făcută. Mai întâi, mândria de a fi de origine romană. Tinerii uniați vor aduce, primii, elemente de occidentalizare în țările române. Cei dintâi învățați români care scriu istorie, care fac gramatici, literatură și știință în limba română sunt dar foștii elevi uniați de la Roma și din alte mari centre din Apus. Citez numai câteva nume, pe care le cunoașteți din cărți (în care nu se precizează însă niciodată că erau greco-catolici!): Petru Maior, Gheorghe Șincai, Samuil Micu-Klein; ei răspândesc ideea de romanitate, de origine nobilă a neamului, - ceea ce va constitui „ideea forță" care va trezi pasiunea națională la noi.

Putem găsi astăzi un cusur pasiunii lor de atunci: dorința de a afirma originea latină a limbii noastre i-a împins multă vreme către excese de „latinizare" a limbii, și în ortografie și în vocabular, care, îndepărtându-se, până la caricatură, de graiul popular, risca să sape o prăpastie între masa populară și cei școliți și să producă o limbă artificială, inaptă creației literare autentice. Din fericire, cu vremea, a învins bunul-simț iar excesele „școlii latiniste" s-au șters.