Înapoi la: Istoria prin sunet si atingere
Mihai Viteazul și „vitejii" lui
S-au spus și se spun prea multe despre Mihai Viteazul. În jurul lui s-a născut o legendă în care nu se mai poate deosebi adevărul istoric de elementele adăugate de-a lungul timpului. Că a fost un căpitan strălucit și un geniu politic sunt lucruri incontestabile. Victoriile lui asupra turcilor au avut ecou până departe (regele Franței, Henric al IV-lea, scria ambasadorului său la Constantinopol ca să ceară informații asupra valahului), în țările balcanice, printre greci, bulgari, sârbi au apărut cântece populare despre vitejiile lui Mihai Viteazul. Dar, lucru paradoxal, la noi în țară nu a fost iubit. De ce? Fiindcă acest viteaz a vrut mai întâi să-și adune o armată puternică, iar rezultatul eforturilor sale militare a fost o gravă înrăutățire a stării țăranilor. În vremea lui, sfârșitul veacului al XVI-lea, nu mai puteai constitui o armată din țărani, o dată ce apăruseră tunurile și puștile. Aveai deci nevoie de lefegii, adică de mercenari care să știe să mânuiască armele de foc. Iar acest fenomen nu se petrece numai la noi, ci și în Occident.
Un singur exemplu: în 1525 Francisc I al Franței se luptă cu Carol Quintul, rege al Spaniei, devenit și împărat. Bătălia se dă între Spania, care de-acum posedă colonii în America de Sud și primește an de an zeci de corăbii încărcate cu aur și argint, și regatul Franței, care e cel mai populat și mai închegat din Europa. La bătălia de la Pavia, unde este făcut prizonier Francisc I, se înfruntă 25 de mii de oameni de partea franceză cu 25 de mii de cea spaniolă. E interesant de știut ce sunt acești participanți la bătălie. Avem de-a face cu de-abia 5.000 de cavaleri francezi și 5.000 de spanioli, dar spaniolii au 20.000 de lefegii, de mercenari germani, iar francezii 20 000 de mercenari elvețieni. Așa încât s-a putut spune, mai în glumă, mai în serios, că bătălia de la Pavia a fost un fel de răfuială între mercenarii germani și mercenarii elvețieni.
Mihai Viteazul și-a purtat războaiele cu boierii din jurul lui, cu cetele pe care acești boieri le-au putut aduna de pe anumite moșii, cu câțiva răzeși, dar mai cu seamă, din păcate, cu lefegii străini, iar aceștia costau scump. Avem păstrate toate statele de plată, știm exact cine au fost. Ştim câți mercenari sârbi, albanezi, unguri sau secui a avut Mihai Viteazul.
Despre Mihai Viteazul am spus deja că era considerat copil din flori al lui Pătrașcu cel Bun. Dar e foarte interesant de știut, lucrul a fost demonstrat de curând de mai mulți istorici, cu argumente convingătoare, că mama lui era o Cantacuzină, adică o coborâtoare din vestita familie bizantină care a dat doi împărați în veacul al XIV-lea și care se număra printre marile familii nobile ale Bizanțului. În orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare negoț în Țara Românească, iar cu banii și insistențele rudelor ei pe lângă marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor.
Lecturi suplimentare
Miron Costin
Și era așa de groaznic Mihai-vodă și vestit de războaie în toate aceste părți, cât, îndată ce au sosit la Suceava, i s-au închinat și cetatea Sucevei și a Neamțului, la cetăți punând oșteni de ai săi pedestrași […].
Singur Mihai-vodă, ca un leu în fruntea războiului și au fost războiul câteva ceasuri, până au sosit și husarii.
Nedeprinsă oastea lui Mihai-vodă cu acel fel de oaste, ce s-au pomenit husarii […].
I-au dat știre lui Mihai-vodă de pedestrimea lui că s-au spart de la vad, și acolo iarăși nu era putință să se înfrângă oastea leșească, numai ce au căutat a da dos oștilor lui Mihai-vodă.
Însă nu de tot se risipeau, ci cu tocmeală, întorcându-se singur Mihai-vodă cu capul său unde era greul. Și tot așa au mers apărându-se până la un oraș ce se zice Târgșor.
Știind Zamoyschii de Mihai-vodă cine este la războaie, […] temându-se cumva în goană de sminteală au trimis trâmbițași de au zis de întorsul oștii și porunca la capete, numai să se întoarcă. Și s-au întors oastea leșească.
[…] O! nesățioasă hirea domnilor spre lățire și avuție oarbă! Pe cât să mai adauge, pe atâta râvnește. Poftele domnilor și a împăraților n-au hotar. Având mult, cum n-ar avea nimic le pare. Pe cât îi dă Dumnezeu nu se satură. Având domnie, cinste și mai mari și mai late țări poftesc. Având țară, și țara altuia a cuprinde cască, și așa lăcomind la altuia, sosesc de pierd și al său. Multe împărății în lume, vrând să ia alte țări, s-au stins pe sine. Așa s-au stins împărăția lui Darie-împărat de Alexandru Machidon, vrând să supună țările grecești și toată Machidonia Darie au stins împărăția sa, de au căzut pe mâinile lui Alexandru Machidon. Așa împărăția Cartaghinii, vrând să supună Râmul, au căzut la robia râmlenilor. Așa Pir-împărat, vrând să ia Italia, au pierdut țările sale. Așa și Mihai-vodă, vrând sa hie [fie] crai la unguri, au pierdut și domnia Țării Muntenești […].
(Costin, I, p.16, 19, 20, 96–97)
Letopisețul cantacuzinesc
Iar Mihai vodă iar strânse a doua oară sfat și-și aduseră aminte cum întâi era țara ocolită de vrăjmași, iar acum au dat Dumnezeu de este domn a două țări. Și-i plecară mintea lui Mihai vodă a nu se pleca celui mai mare, ci ziseră că nu va avea nevoie de împăratul, ci-l va lăsa de va ține Ardealul […].
Iar Mihai vodă nu-și mai aduse aminte de cea de apoi, cum că nu-și va lăsa împăratul nemțesc cuvântul să stea în deșert, ci-și înălță Mihai vodă sfatul și mintea de om neînțelept și de pizma cea de demult a Irimiei vodă, ce să sfătuise cu Batâr Andreiaș spre răul lui Mihai vodă. Iar Mihai vodă se ridică asupra Ieremiei vodă cu oști mari la mai 6 […]. Și intră Mihai vodă cu oști în Moldova.[…].
Și căzu trupul lui frumos ca un copaci, pentru că nu știuse, nici să împrilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Și-i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că așa au lucrat pizma încă din începutul lumii. Că pizma au pierdut pe mulți bărbați fără de vină ca și acesta.
Căci era ajutor creștinilor și sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pe turci de tremura de frica lui. Iar diavolul, cel ce nu vrea binele neamului creștinesc; nu l-au lăsat, ci iată că meșteșugurile lui au întrat prin inima celor răi hicleni, până îl deteră și morții. Și rămaseră creștinii și mai vârtos Tara Românească, săraci de dânsul. Pentru aceasta dar, cade-se să blestemăm toți creștinii pe neamul unguresc, mai vârtos, căci sunt oameni răi și ficleni [vicleni], încă de felul lor. Așijderea și pe Bașta Giurgiu, căci au ascultat pre domnii ungurești, de au ucis pe Mihai vodă fără de nici o vină.
(Letopisețul cantacuzinesc, p.76–77, 82)
Nota Bene: De remarcat consensul dintre cronicarii de secol XVII: apreciere pentru calitățile militare ale lui Mihai și pentru succesele sale împotriva otomanilor, dar și critică de inspirație moral-creștină pentru încercarea sa de a se înstăpâni în Transilvania și în Moldova.
sursa: Bogdan Murgescu, Istoria României in texte
Coaliția inițiată de împăratul Rudolf al II-lea
La sfârșitul veacului al XVI-lea, domnul nu mai era ales de către boieri. Intervenea și sultanul dacă voia, așa încât Mihai Viteazul este oarecum, la început, un om al acestor greci de la Constantinopol și al sultanului, dar, fiind ambițios și mare strateg, vrea imediat să poarte război. Reamintesc conjunctura internațională în momentul acela: o perioadă de criză la Constantinopol, cu lupte în Asia și cu succesiuni la tron nu prea bine stabilite; și, în același timp, de partea creștinilor, un împărat la Praga (Praga era atunci reședința împăratului) care hotărăște să reia ostilitățile împotriva turcilor și trimite de-acum mesageri pe lângă principele Transilvaniei, care era iar un Báthori, Sigismund Báthori, și pe lângă cei doi voievozi din Muntenia și Moldova (în Moldova, Aron zis Tiranul, în Muntenia, Mihai) pentru a-i convinge să facă o coaliție împreună cu el și să plece la război. Epopeea lui Mihai Viteazul începe într-un context european în care împăratul hotărăște să inițieze o cruciadă, cu bani și de la Papă, împotriva otomanilor.
Campaniile lui Mihai Viteazul nu reprezintă așadar un act nesăbuit, al lui și al boierilor lui, pentru a scăpa de asuprirea turcilor. Nu e mai puțin adevărat însă că această apăsare devenise din ce în ce mai grea. Împărăția turcă a ajuns la un maximum de extindere teritorială și începe să sărăcească. E un fenomen economic dovedit acum. De pildă, asprul turcesc își pierde din valoare, în termeni moderni, se devalorizează. Rezultatul este că sultanul cere un bir din ce în ce mai mare (,,haraci"-ul), înzecit, însutit, în Muntenia și-n Moldova. Consecința socială e că țăranii trebuie să plătească impozite (cum zicem astăzi) atât de ridicate, încât nu le mai rămâne nimic din recoltă. Au ajuns la sapă de lemn și, ca să poată trăi, mulți dintre țăranii liberi, moșneni și răzeși, preferă să fie șerbi ai unui boier pentru a nu mai plăti ei birul și pentru a avea pe cineva care să-i protejeze. Vedem deci în veacul al XVI-lea cum începe un fenomen foarte dureros, anume că dintre țăranii liberi tot mai mulți devin șerbi ai marilor boieri. Dar și marii boieri sărăcesc și vor să scape de turci, ei fiind răspunzători de strângerea birului. Războiul purtat de Mihai Viteazul nu poate fi desprins de contextul internațional și de marile greutăți economice care cereau eliberarea de sub jugul otoman.
Înainte de a începe lupta împotriva turcilor, Mihai, din îndemnul împăratului, trebuie să încheie un tratat cu principele Transilvaniei. Tratatul din 1595 ni se poate părea astăzi umilitor, în sensul că principele Transilvaniei, acest Sigismund Báthori, un tânăr megaloman, nepot al regelui Ștefan Báthori, care-și zicea și el crai, adică rege, a vrut să fie principe peste cele trei principate românești; și, prin urmare, atât munteanul cât și moldoveanul, când și-au trimis boierii să iscălească tratatul cu Sigismund Báthori, au semnat de fapt un tratat de vasalitate, e clar. Principele Sigismund Báthori devine principe și în Transilvania, și în Moldova, și în Muntenia, voievozii acestor două ținuturi fiind vasalii lui. S-a zis: cum se poate ca boierii noștri trimiși de Mihai Viteazul să fi semnat așa ceva? L-au trădat pe Vodă! Sau n-au știut ce iscăleau! Nicidecum. Au semnat pentru că aveau și ei interesul s-o facă. Erau 12 mari boieri, mitropolitul și doi episcopi. Interesul mitropolitului și al episcopilor era legat de faptul că principele Transilvaniei a dat mitropolitului Munteniei jurisdicție și asupra ortodocșilor din Transilvania. Boierii, la rândul lor, au cerut în acest tratat ca voievodul lor să nu-i mai taie fără învoirea principelui Transilvaniei, exact ceea ce doriseră „majores terrae", mai marii țării, din 1247, înainte de descălecat, când cereau regelui Ungariei să nu poată fi tăiați de către vasalul regelui fără a avea dreptul de a merge în apel la curtea regelui. Tratatul mai prevedea că puterea, zicem azi „puterea executivă", trebuia exercitată de voievod împreună cu cei 12 mari dregători din Sfat.
Clerul și boierii au avut deci interes în iscălirea acestui tratat, iar Mihai Viteazul nu a avut altceva de făcut decât să accepte, fiindcă avea nevoie și de ajutorul financiar al lui Báthori și de ajutorul lui militar. Abia semnat acest tratat, a și început războiul, turcii trecând Dunărea, având în fruntea lor pe cel mai vestit căpitan al lor, Sinan pașa. Atunci are loc faimoasa bătălie de la Călugăreni, din 13/23 August 1595, la jumătatea drumului între Giurgiu și București.
Românii, deocamdată, s-au găsit singuri. A fost o victorie, dar, ca și la Rovine, o victorie care nu alunga dușmanul din țară. Armata turcă nu era complet distrusă și nu s-a retras peste Dunăre, astfel încât Mihai Viteazul e hotărât să se tragă către munte și să aștepte ajutorul lui Sigismund. Sigismund Báthori vine cu ajutor, și de-acum amândoi pornesc la luptă, cu forțe oarecum egale, și reușesc să-l alunge pe turc peste Dunăre. Bineînțeles că Sigismund, în Occident, și-a atribuit tot meritul acestei victorii. S-a întors la el în Transilvania, acceptând însă, la cererea lui Mihai, ameliorări în tratatul cu Muntenia, renunțând de pildă la controlul vistieriei țării.
În anul următor însă, turcii reiau ofensiva, de astă dată direct către centrul Ungariei, obținând în toamna 1596 o victorie asupra armatelor imperiale, ceea ce-i silește pe austrieci să facă momentan pace cu turcii. Același lucru reușește să-l facă și Mihai, care e recunoscut din nou de sultan ca domn al Țării Românești, în schimbul plății hameiului. Dar în același timp semnează un tratat cu împăratul (1598), de astă dată direct, nu prin intermediul lui Sigismund Báthori. Megaloman, caracter instabil, Sigismund Báthori abdică din cauza conflictelor cu marea nobilime din Transilvania. În locul lui Sigismund vine un văr de-al lui, cardinalul Andrei Báthori, care nu mai urmează aceeași politică, nu mai vrea să facă alianță cu împăratul Rudolf, Muntenia și Moldova. El este prieten cu polonezii, iar polonezii doresc în momentul acela pace cu turcii, pentru a purta război în altă parte, împotriva germanilor sau a rușilor.
Așadar polonezii fac pace cu turcii și alungă din Moldova pe aliatul lui Mihai, Ștefan Răzvan, și-l impun în Moldova pe Ieremia Movilă, care este un fel de client al regelui Poloniei. De aceea Mihai trece munții (octombrie 1599) și îl învinge pe Andrei Báthori la Șelimbăr, lângă Sibiu. E de remarcat că aceia care i-au tăiat capul lui Andrei Báthori au fost secui. Deschid iar o paranteză. E, repet, o greșeală să privim trecutul din perspectiva prezentului. Dacă acum conflictele au, în mare parte, cauze etnice, pe atunci conflictele aveau mai curând cauze sociale (șerbii împotriva boierilor sau a nobililor etc.) sau religioase. Or, după cum am spus, de când a apărut mișcarea protestantă, toată Europa catolică e un vast câmp de luptă între catolici și protestanți, în cazul de față, secuii au trecut aproape toți la calvinism, iar noul lor principe e catolic, în plus și înalt prelat, cardinal. Dar mai cu seamă — mai cu seamă! — motivul de îndârjire a secuilor împotriva lui Ștefan Báthori e că, abia suit în scaun, restabilește niște grele impozite pe care predecesorul său le suprimase. Iată de ce acești țăranii secui sunt de partea lui Mihai și contra lui Báthori.
Uciderea acestuia, în orice caz, nu fusese ordonată de Mihai. Cronica spune că, văzând capul însângerat al lui Báthori pe care secuii îl aduceau triumfători, Mihai ar fi exclamat: „Sărmanul popă!"
Notă: Din 1582, la îndemnul Papei Grigore al XIII-lea, în Apus, calendarul iulian (de la Iuliu Cezar), care cu vremea adusese o întârziere de 10 zile față de timpul astronomic, a fost înlocuit cu calendarul gregorian. S-au adăugat atunci 10 zile față de calendarul iulian, apoi după 1700 11 zile, după 1800 12 zile, după 1900 13 zile. Bisericile din răsărit, în general, n-au urmat reforma, unele nici azi (la ruși sau la sârbi, de pildă). Noi am adoptat calendarul gregorian în 1924.
Lecturi suplimentare
Istoria pe scurt în Enciclopedia României
Situația înainte de bătălie
La inițiativa domnilor muntean și moldovean de a ieși de sub stăpânirea Imperiului Otoman, prin acțiunile de la București și Iași, mai ales datorită distrugerilor masive produse prin atacurile devastatoare de la Giurgiu, Brăila, Hârșova, Târgul de Floci, Silistra, Putineiu, Stănești, Șerpătești, Rusciuk, ori Tighina (Bender), Chilia, Cetatea Albă și Ismail, marele vizir Ferhad pașa pornește cu oastea împotriva lor (27 aprilie 1595).
Prezent la Adrianopol, la 14 mai 1595, marele vizir decide transformarea Țării Românești şi Moldovei în vilâyete otomane, conducători ai acestora fiind numiți Cafer pașa (înlocuit cu Haydar pașa), pentru Bogdan (Moldova) și Satirci Mehmed pașa, pentru Iflâk (Țara Românească). Situația nou creată de ieșirea celor două țări române, la care se adaugă și Transilvania, din relația cu Poarta, a produs o criză alimentară la Constantinopol, unde săracii capitalei și trupele aflate pe front încep să simtă privațiunile. Ferhad pașa începe construirea unui pod pentru a-și trece armata în Țara Românească, dar din 7 iulie 1595, mare vizir este numit octogenarul Koca Sinan pașa (pentru a patra oară), care pornește spre Dunăre. Mihai încearcă să împiedice trupele otomane să treacă Dunărea și trece la ofensivă. Atacă fulgerător Nicopole unde nimicește o oaste formată din 1300 de oșteni și distruge cele o mie de vase cu care otomanii voiau să construiască un pod. De aici un corp de oaste se îndreaptă spre Vidin, care este ars, iar altul spre Turtucaia, căreia i se distruge citadela. În urma acestei campanii, sunt transmutați în Țara Românească 16000 de creștini.
La 11 august Sinan paşa ajunge la Rusciuk, iar la 14 august începe trecerea Dunării pe un pod de vase spre Giurgiu. Pe 22 august 1595 cele două oști se aflau la o distanță mică una de alta.
Combatanții
Otomanii dispuneau de o armată alcătuită din 50000 – 60000 de oameni, la care se adaugă personalul auxiliar, în timp ce sub comanda lui Mihai Viteazul se găseau între 10000 și 16000 de oșteni, plus 12 tunuri. Alături de steagurile boierilor și câteva unități țărănești, domnul muntean se mai baza pe un detașament de mercenari cazaci, precum și pe 4000 de maghiari și secui, aflați sub comanda lui Albert Király. Trupele ardelene au fost trimise de principele Transilvaniei, Sigismund Báthory (1581 – 1599, 1601 – 1602), în baza tratatului de la Alba Iulia (20 mai 1595), prin care, în schimbul acceptării suzeranității sale de către domnul muntean, acesta se obliga să-l ajute împotriva otomanilor.
Dispunerea forțelor
Mihai a ales Călugăreni (județul Giurgiu), pe Neajlov, ca loc de bătălie pentru că era o zonă mlăștinoasă și a optat pentru acest teren deoarece putea să blocheze ușor flancurile armatei otomane. Oastea munteană a fost așezată la nordul localității, lângă o pădure, în timp ce patrulele țineau sub observație malurile Neajlovului și Câlniștei. Avangarda otomană era condusă de Hasan pașa, flancul drept era asigurat de Satirci Mehmed pașa, iar cel stâng de Haydar pașa.
Desfășurarea bătăliei
Mihai Viteazul atacă în zorii zilei de 13 august 1595 cu grosul oștirii sale (circa 10000 de oameni), în timp ce Albert Király cu oamenii săi alcătuiau rezerva. Pentru că nu era sigur de buna intenție a acestora, domnul muntean mai păstrează un corp de 1200 de călăreți, sub comanda lui popa Stoica din Fărcașe, menit a asigura retragerea. Atacul inițial al muntenilor a ajuns până la tabăra de corturi a turcilor.
În jurul orei 11 dimineața a pornit un atac puternic al ienicerilor, care i-au respins pe oștenii lui Mihai. Ienicerii trec Neajlovul și capturează unsprezece tunuri creștine.
Hasan paşa, cu aproximativ 10000 de oșteni, încearcă o învăluire largă prin partea de vest, iar Mehmet pașa face același lucru prin est.
Trupele lui Mihai se retrag puțin, în ordine. Armata creștină e dispusă în formă de triunghi, cu vârful spre inamic. După ce reușesc să se regrupeze, aproape de locul unde se afla rezerva lui Király, oștenii lui Mihai resping efectivele lui Mehmed pașa și ale lui Hassan pașa, provocându-le pierderi considerabile și datorită celor două tunuri păstrate cu trupele de rezervă. Otomanii se retrag în dezordine, mulți cad în mlaștină și mor înecați, situație care dă posibilitatea lui Mihai să contraatace. Sunt recuperate tunurile și este creată o stare de degringoladă pe malul sudic al Neajlovului. Au fost ucise patru pașale, șapte sangeaci și 3000 combatanți turci. S-au recuperat cele unsprezece tunuri pierdute și s-a capturat un steag turcesc verde, al profetului Mahomed, și cinci tunuri.
Episodul este sugestiv prezentat de cronicarul Baltazar Walter:
„Era nevoie neapărat în clipa aceea de o acțiune eroică de ispravă măreață care să cutremure inimile păgânilor și să le înalțe pe ale creștinilor. Atunci mărinimosul Ion Mihai, invocând ocrotirea salvatoare a Mântuitorului, a smuls o secure sau suliță ostășească și pătrunzând el însuși în șirurile sălbatice ale dușmanilor străpunge pe un stegar al armatei, taie în bucăți cu sabia o altă căpetenie și luptând bărbătește se întoarce nevătămat. În acest timp, comandantul de oaste Király Albert, adunând pe rând pe ai săi, slobozește două tunuri în mijlocul celei mai dese grupări a dușmanului, deschizând o mare spărtură pe care ienicerii se străduiesc în zadar să o împlinească cu focurile lor de pușcă, pentru că de îndată două sute de unguri și tot atâția pedestrași cazaci, cu comandantul lor Cocea, năvălind cu furie, strică rândurile, aștern la pământ și taie oștile turcilor, pe când din spate și din coastă îi lovește cu bărbăție domnul cu ai săi, făcându-se așa mare învălmășeală, încât până în seară au fost redobândite cele 11 tunuri și, în fugă, erau mânați spre tabără ca vitele. În această învălmășeală ce seamănă a fugă, Sinan-Pașa în partea din față a taberei cade de pe podul râului Neajlov, pierde doi dinți și se rostogolește fericit scăpând cu viață”
După bătălie
Inferioritatea numerică și apariția trupelor lui Hasan pașa, l-au obligat pe domn, în cele din urmă, să se retragă la lăsarea întunericului. În raportul către marele duce al Florenței, Ferdinando de Medici, Mihai Viteazul prezenta faptele astfel:
„mă încăierai cu ei într-o bătălie în așa fel că ținu toată ziua, unde făcui mare pagubă turcilor, spre rușinea lui Sinan pașa, căci în lupta aceea însuși Sinan pașa se prăvăli de pe cal într-o mlaștină foarte întinsă, de unde cu mare greutate fu scos ... Și după ce Sinan a îndurat o așa batjocură de la noi, se mânie foarte, și așa se hotărî să pornească cu toți ai săi asupra noastră. Deci eu văzând că nu voi putea ține piept, venii la Târgoviște”
Pierderile otomane au fost mari, trei conducători și-au pierdut viața pe câmpul de luptă: Haydar pașa, Mustafa pașa și Hüseyn bey, iar Satirci Mehmed pașa, grav rănit, abia a reușit să scape cu fuga. Domnul muntean se retrage spre Valea Prahovei pentru că Bucureștiul și Târgoviște au fost ocupate imediat de către otomani. În tabăra de la Stoenești se așteaptă ajutoarele de la aliați. În tot acest timp, Sinan pașa începe procesul de transformare a țării în vilâyet.
„Bătălia de la Călugăreni rămâne un episod semnificativ, dar nu decisiv, din marea confruntare dintre creștini și otomani, înscrisă sub semnul Ligii Sfinte și trecută în cadrul Războiului de 15 ani. Ea nu a fost o victorie hotărâtoare a lui Mihai Viteazul și a glorioșilor români – cum se mai spune uneori – ci o victorie de moment a creștinilor, care se aliaseră tocmai ca să dea o replică turcilor. Dacă termenul de victorie pare prea puternic, se poate vorbi de o replică creștină demnă și fermă, cu mari pierderi pentru otomani, rămași dezorientați la finele bătăliei”
Memoriul lui Mihai Viteazul către împăratul romano-german Rudolf al II-lea, 1601:
Provincia mea. Țara Românească, nu e mai departe de scaunul tiranului [sultanului] decât cale de cinci zile și numai Dunărea o desparte de teritoriul dușmanului. In această țară aș fi putut trăi liniștit, singur și fără nicio frică, dacă nu mă simțeam chemat de credința mea față de Maiestatea Voastră și față de întreaga creștinătate. Eu însă, nevrând să sporesc puterea turcilor prin ostașii mei, spre distrugerea creștinilor, de bună voie m-am arătat gata de a lua parte la Liga Sfântă, fapt prin care mi l-am făcut pe tiran dușman de moarte (..) Cu acest dușman neîmpăcat [m-am luptat] pururea repurtând o mulțime de victorii din cele mai glorioase.
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere de texte pentru Istoria României, voi. I)
Tratatul semnat cu Împăratul Rudolf al II-lea
„Țara Românească zace de peste 100 de ani sub jugul turcesc și este supusă unei grele șerbii, noi îngrețoșați de această lungă șerbie (...) am hotărât (...) să trecem și să ne supunem și noi și provincia noastră sub ocrotirea (...) și sub suzeranitatea sa (a împăratului Rudolf al II-lea n.n.) și să cerem ajutorul și ocrotirea majestății sale imperiale (...) și după ce ne-am înțeles asupra formei jurământului (...) noi ne vom strădui din toate puterile ca în orice prilej să îndepărtăm pe turci și pe alți dușmani, din Transilvania, Țara Românească și din părțile Ungariei (...) pentru ca să putem da acest ajutor (...) majestatea sa ne-a dat nouă și prea înaltului său fiu Țara Românească, cu toate veniturile și cu hotarele sale, ca să obținem și o stăpânim pe vecie (...) fără să fim datori să plătim vreun tribut sau vreo dare (...) cât privește religia, majestatea sa dă încredințare slobodei țineri a legii noastre”.
Mihai stăpân pe Transilvania și Moldova
Când Mihai Viteazul cucerește Transilvania, bineînțeles că favorizează pe ortodocșii români, în special preoțimea, dar nu a avut vreme să ducă prea departe această favoare. Pentru a putea guverna provincia, avea nevoie de sprijinul Dietei dominate de nobilimea maghiară. A trebuit chiar să ia măsuri împotriva țăranilor care se revoltaseră. Când va intra în triumf la Alba Iulia, Dieta îi va recunoaște calitatea de locum tenens al împăratului (cel care ține locul împăratului), dar Mihai, în diplomele sale românești (recte slavone), și-a zis Domn al Țării Românești și al Transilvaniei.
Cum ar fi evoluat lucrurile dacă stăpânirea lui Mihai ar fi durat, e greu de imaginat. Fapt e că a fost sfătuit și de boierimea munteană care se simțea probabil mai la adăpost în Ardeal și a început să râvnească la bunuri și privilegii de care se bucurau grofii unguri, ceea ce va fi mai apoi unul din principalele motive de ostilitate a nobilimii maghiare. În timpul scurtei sale domnii în Transilvania, Mihai a desfășurat o foarte subtilă politică de echilibru între diversele forțe și tendințe.
Lucrurile însă se precipită. Îngrijorat de veștile pe care le avea despre un plan al Poloniei de a-l răsturna în însăși țara lui, în Muntenia, pentru a instala pe un frate al domnului Moldovei, pe Simion Movilă, trece repede munții în Moldova (mai 1600) și alungă de-acolo pe Ieremia Movilă. Timp de câteva luni Mihai Viteazul este stăpân și pe Moldova; iar pe monedele lui scrie că-i Voievod al Munteniei, al Transilvaniei și al Moldovei. Primul moment când se află uniți toți românii sub același sceptru.
Momentul a fost efemer. Magnații unguri au început să se răzvrătească, polonezii au intrat în forță în Moldova (conduși de un personaj ilustru al istoriei lor, cancelarul Jan Zamoyski) și au izgonit garnizoana pe care o lăsase Mihai, așa că după câteva luni Mihai pierde Moldova. Totodată, într-o luptă nefericită, la Mirăslău (septembrie 1600), va pierde și Transilvania. Și iată că în toamna 1600 Mihai Viteazul nu mai este domn nici în Muntenia, căci polonezii au pătruns și acolo și au pus în scaun pe Simion Movilă. Mihai face atunci un demers disperat: se duce la Praga la împărat ca să-l convingă că e cel mai capabil de a fi aliatul lui. Împăratul îi promite că-l va ajuta din nou și ordonă generalului armatei sale imperiale, un albanez, Gheorghe Basta, să facă alianță cu Mihai Viteazul și să recucerească Transilvania împotriva ungurilor care-l rechemaseră pe Sigismund Bâthori.
Se dă o nouă bătălie, la Gorăslău (3 august 1601), unde Basta și Mihai Viteazul sunt învingători, dar Basta hotărăște să-l ucidă pe Mihai Viteazul, sub cuvânt că Mihai Viteazul nu acceptă viitorul său plan de bătălie.
Basta voia probabil pentru el voievodatul Transilvaniei, în orice caz, prin înșelăciune, câteva zile mai târziu (19 august 1601), îl cheamă pe Mihai Viteazul în cortul lui, iar dincolo de cort se găsesc ascunși niște mercenari valoni. Aceștia-l ucid pe Mihai Viteazul, care se apără cu sabia (era stângaci), dar cade străpuns de mai multe sulițe.
Capul lui Mihai Viteazul este adus în țară pe ascuns de unul din boierii lui care se pare că îi era frate vitreg: Radu Florescu. Frații Buzești, desăvârșiți viteji între boierii mari ai Munteniei, alungaseră între timp din scaun pe Simion Movilă. Iată sfârșitul tragic al lui Mihai Viteazul.
Dar nu s-a isprăvit încă lupta împotriva otomanilor. Succesorul lui Mihai Viteazul, Radu Șerban (1602-l610), care și-a zis Radu Șerban Basarab pentru că se trăgea dintr-o soră a lui Neagoe Basarab, se luptă și el alături de imperiali împotriva turcilor, cu succes, timp de câțiva ani. Atunci a avut loc acel episod vrednic de legendă, când Marele Stolnic Stroe Buzescu, trimis cu un corp de oaste să oprească o năvală a tătarilor, îl provoacă pe hanul tătar la luptă și, după un duel între cei doi ca-n povești, îl răpune pe tătar iar năvălitorii o iau la fugă. Dar și Buzescu e grav rănit. Dus la Brașov (vă închipuiți în ce condiții la vremea aceea!, pe cărări în munți și în păduri — calea obișnuită era valea Neajlovului), moare acolo, căci doctorii erau pe-atunci neputincioși în fața rănilor infectate.
Iată un lucru la prima vedere surprinzător: multă vreme, Radu Șerban a rămas mai prezent decât Mihai Viteazul în memoria populară. Iarăși, trebuie să ne situăm în contextul istoric. Mihai Viteazul nu a fost popular. Dăduse o lege, care s-a numit „legătura lui Mihai Viteazul", după care țăranii nu mai puteau să fugă de pe o moșie pe alta, ci trebuiau să rămână acolo unde erau, cu alte cuvinte a legat de pământ pe țăranii; mai precis, măsura privea în primul rând pe stăpânii ai căror șerbi fugiseră de pe moșia lor, interzicându-le de a mai încerca să-i găsească la alt stăpân și să-i recupereze. Măsura avea un scop exclusiv economic și fiscal. Mai trebuie adăugat că Mihai a favorizat extinderea marilor moșii boierești în dauna țărănimii libere, el însuși — atât în timpul când a ocupat înalte dregătorii, cât și ca domn — cumpărând zeci de sate. De aceea n-a fost iubit Mihai. Aici este și o explicație pentru care în veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea foarte puțin se vorbește despre Mihai Viteazul la noi. A trebuit să vină Nicolae Bălcescu în veacul al XIX-lea pentru a redescoperi figura lui Mihai Viteazul.
Ilustrații
Harta Țărilor Române sub Mihai Viteazu
Descrierea ilustrației: harta reprezintă teritoriile aflate sub stăpânirea lui Mihai Viteazu. Liniile subțiri reprezintă râurile iar liniile groase granițele externe și interne. Remarcați că există trei zone pe linia Dunării unde granița nu mai corespunde, ca în trecut, cu cursul fluviului. Acestea sunt cele trei raiale turcești (Raiaua Turnului, Raiaua Giurgiului și Raiaua Brăilei.
Sunt marcate pe hartă principalele orașe (cu puncte negre) și principalele bătălii (cu pătrate negre).
Harta în format digital împreună cu legenda ei pot fi descărcate de pe site.
Sigiliul lui Mihai Viteazu
Descrierea ilustrației: sigiliul cuprinde stemele celor trei principate românești: în centru, un scut hașurat orizontal cu stema Moldovei, deasupra acvila valahă cu crucea în cioc, dedesubt stema Transilvaniei - doi lei afrontați ținând o spadă, pășind pe șapte munți. Scutul cu stema Moldovei este susținut de două personaje încoronate.
Pe sigiliu mai sunt două inscripții. Prima, circulară, pare a fi IO MIHAILI UGROVLAHISCOI VOEVOD ARDILSCOI MOLD ZEMLI. A doua, plasată pe un arc de cerc ce separă stema Țării Românești de restul compoziției heraldice, NML BJE MLRDIE, poate fi tradusă prin DIN ÎNSĂŞI MILA LUI DUMNEZEU. BJE e scrierea prescurtată pentru DUMNEZEU (boje) iar MLRDIE vine de la milosârdie.
Cea mai cunoscută reprezentare a lui Mihai Viteazu
Descrierea imaginii: este prezentat un portret al voievodului român. Este vorba despre cea mai cunoscută reprezentare a lui Mihai Viteazu realizată în timpul vieții sale de către Aegidus Sadeler în 1601.
Imaginea prezintă un bărbat de vârstă mijlocie, cu față dură și nas proeminent. Impresionează caracterul dârz și viguros al voievodului. El poartă o mantie albă cu guler și borduri de blană, prinsă la gât; pe cap poartă celebra căciulă din blană de samur (gugiuman), cu surguci din pene de cocor, în montură de pietre prețioase. În chenarul circular al gravurii, este inscripționat: "Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII", în timp ce la baza gravurii, versurile se traduc: "Atât de mult iubește pe Cristos și Împărăția creștină și unirea Bisericii sub Papă”.
Strategia și tactica armatei Moldovei și
Țării Românești în sec. XIV-XVII
- Organizarea și înzestrarea armatei muntene
Compoziția forțelor muntene din secolele XIV-XVII se caracterizează prin lipsa de omogenitate. Ca și pe timpul lui Mihai Viteazul, înaintașul lui Radu Șerban, oastea munteană din această epocă era compusă din elementele cele mai disparate.
Cu toate acestea, succesele importante obținute de oastea munteană în acțiunile militare dovedesc un instrument eficace pentru realizarea sarcinilor impuse de situație. Aceasta se explică în primul rând prin faptul că în compoziția oastei intrau în proporție însemnată țăranii, târgoveții și slujitorii din Țara Românească, care au sărit cu elan să-și apere țara (Ogretin) sau să îndepărteze de ea pericolele care o amenințau (cele doua batalii de Brașov).[i]
La menținerea unității oastei muntene au contribuit, fără îndoială, masurile luate de domnul muntean, care au constat în: daruri și dregătorii acordate comandanților, privilegii acordate roșilor și călărașilor din trupele de țară și masurile de politică internă care veneau în avantajul țărănimii, târgoveților și micii boierimi, cum au fost aplicarea moratoriului pentru plata datoriilor și suspendarea aplicării legăturii cu Mihai Viteazul.
Valoarea calitativă a oastei muntene era mărită de experiența de luptă pe care și-o câștigase în războaiele duse în timpul domniei lui Mihai Viteazul, în care s-au format comandanți de valoare ca Buzeștii, frații Mârza, Gheorghe Rat, Deli Marcu și Radu Șerban însuși.
„Prezența în oastea munteană a trupelor de haiduci sârbi și de cazaci dovedește continuarea colaborării militare intre aceste elemente și elementele oastei muntene în lupta împotriva cotropitorilor turci.”[ii]
Armamentul oastei muntene era foarte variat. Se întâlnesc în aceasta perioada alături de armele de foc, care prezentau un nivel tehnic ridicat pentru epoca respectiva, armele folosite în secolele precedente: arcuri, sulițe, securi, măciuci etc. Armamentul mai perfecționat, aparținea, de regulă, unora dintre trupele de lefegii, iar restul – în special trupelor de țară.
O lipsă mare în înzestrarea oastei muntene a fost cantitatea mica de artilerie; oastea Țării Românești era mult inferioară în ceea ce privește artileria.
Dacă din punctul de vedere al înzestrării oastea munteana avea lipsuri importante, acestea erau în parte compensate prin măiestria cu care era mânuit armamentul. Ne amintim de modul excelent în care a fost condus focul artileriei muntene la Ogretin, de asemenea, de iscusința cu care oastea munteana a folosit lăncile ei lungi în prima bătălie de la Brașov, iar Spontonii își exprima admirația față de felul cum archebuzierii munteni au executat focul de salvă în cinstea delegației care aducea lui Radu Șerban steag de domnie de la împăratul Rudolf.
Fortificațiile permanente lipseau aproape complet în Țara Românească la începutul secolului al XVII-lea, fapt ce reducea mult capacitatea de apărare a tarii. Ca element de fortificație permanenta, este important sa se amintească cula.
- Strategiile și tactica folosite de armata munteană
Principalele trăsături ale strategiei muntene au fost:
- proporționarea justă a scopurilor cu mijloacele, alegerea corespunzătoare a obiectivelor strategice
- alegerea formelor adecvate de acțiune
- câștigarea și păstrarea inițiativei
- concentrarea forțelor pentru bătălia hotărâtoare
- asigurarea acțiunilor strategice[iii]
Cu privire la tactica folosită de armata munteană, este utilă prezentarea modului în care se desfășura bătălia.
„Forma cea mai obișnuită a bătăliei în această epocă este bătălia în care ambii adversari se găsesc cu forțele dispuse în câmp deschis. Modul cum s-au desfășurat bătăliile de la Ogretin și de la Brașov (1603) constituie o excepție. Tipul caracteristic de bătălie este bătălia de la Brașov din 1611.”[iv]
Care era fizionomia unei astfel de bătălii?
După executarea mișcărilor preliminare, care aveau drept scop să aducă forțele pe locul unde se va desfășura bătălia, cei doi adversari procedau la luarea dispozitivului de luptă. Mișcările se executau nestingherit și nu rareori un adversar începea să-și dispună forțele după ce adversarul său și-a terminat luarea dispozitivului. La munteni gruparea forțelor se făcea în raport de concepția bătăliei. Subunitățile erau dispuse de regulă în grupuri compacte, dar cu spații suficiente între ele pentru a le asigura o oarecare libertate de mișcare.
De obicei, în fata liniei de bătaie erau așezate tunurile. Înainte de începerea luptei, comandanții țineau o scurtă cuvântare prin care arătau scopurile bătăliei și îmbărbătau pe luptători.
Se dădea semnalul luptei prin trâmbițe, fiecare din oști implora numele sfântului protector cu glas puternic (muntenii și sârbii pe Sfântul Nicolae, ardelenii pe Iisus și Fecioara Maria) se deschidea focul cu tunurile și cu armamentul portativ, apoi se trecea la lupta corp la corp – la izbire – cu lancea, securea, sabia, măciuca.
„Comandanții de toate treptele acționau încontinuu asupra unităților și subunităților respective, dând sfaturi, îmbărbătând pe luptători, căutând să influențeze asupra moralului lor prin exemplul personal, prin promisiuni, prin bani sau – în situațiile critice- prin masuri extreme ca uciderea pe loc a celor ce dădeau dovadă de lașitate.”[v]
Când soldații unei subunități se risipeau sub loviturile inamicului, ei erau adunați ridicându-se steagul subunității în jurul căruia erau obligați sa se regrupeze.
Adesea în timpul luptei tunurile capturate de la inamic erau îndreptate împotriva lui, producându-i pierderi.
Durata bătăliei era de regula scurtă, câteva ore (bătălia de Ogretin este o excepție).
Când oastea adversă intra în derută, se trecea la urmărirea fugarilor. Ostașii inamici care luptau pe jos cădeau primii victima urmăritorilor, fiind răniți, uciși sau striviți sub copitele cailor.
„De obicei nu se luau prizonieri decât din luptătorii inamici mai de vază. Unii dintre aceștia erau eliberați ulterior prin răscumpărare. Cei ce nu se puteau răscumpăra sau cei care erau acuzați de trădare, hiclenie, erau uciși.”[vi]
Urmărirea era frânată în cele mai multe cazuri de faptul că soldații se opreau să jefuiască pe cei căzuți. După terminarea luptei se proceda la darea îngrijirilor complete răniților.
A doua zi comandanții de frunte vizitau câmpul de luptă pentru a stabili pierderile suferite de inamic, după care se îngropau trupurile celor căzuți. Deasupra mormântului se ridica un monument comemorativ cu inscripții lămuritoare asupra bătăliei. Urma pentru întreaga oaste un repaus de câteva zile. Cei care s-au distins în luptă primeau onoruri și daruri, printre care o parte din capturi.
Victoria asupra inamicului era sărbătorită în mod solemn. În afara de aceasta, se trăgeau în cinstea ei salve de tun, iar ostașii își petreceau zilele de repaus în cântece și chiote de veselie care făceau sa răsune tabăra pana în ceasurile târzii ale nopții.
„Puterea militară a Țării Românești a marcat la începutul secolului al XVI-lea o scădere fata de epocile mai vechi sub raportul fortificațiilor permanente, iar față de epoca imediat anterioară, sub raportul mărimii efectivelor. În schimb însă compoziția socială a oastei muntene s-a îmbunătățit, un accent deosebit punându-se în această perioadă pe elementul popular: țărănime liberă și târgoveți. Se înregistrează o creștere a proporției armamentului de foc, dar locul preponderent continua să-l ocupe armamentul tradițional.”[vii]
Notele dominante ale artei militare muntene sunt: caracterul creator, realismul, dinamismul și telurile hotărâtoare urmărite prin acțiunile strategice și tactice. Se observă la arta militară munteană o îmbinare a trăsăturilor specifice artei militare europene, cu unele trăsături ale artei militare tradiționale romane, dar se constată în același timp și apariția unor procedee tactice noi, ca de exemplu, înaintarea sub focul apărării inamice și întrebuințarea unei rezerve parțiale dispuse în fata poziției de apărare.
„Privita în ansamblu, arta militară munteana se situează la un nivel superior aceleia a inamicului cu care oastea Tarii Românești a avut de luptat.”[viii]
Caracterul drept al războaielor purtate, care a stimulat eroismul ostașilor munteni, și conducerea pricepută a căpitanilor săi de frunte au făcut ca oastea munteană – cu toate condițiile grele în care se afla Țara Românească – să obțină un șir de victorii strălucite împotriva unor dușmani puternici și deosebit de periculoși.
- Organizarea și înzestrarea armatei moldovenești
Între domnitor și oastea sa, s-au stabilit relații de încredere reciprocă, izvorâte din unitatea scopului urmărit. Oștenii moldoveni își apărau pe comandantul lor în lupte.
„Pedestrii țineau pre domnitor în mijlocul lor, și nu-l lăsau să treacă la călăreți, fiind foarte îngrijați de viața lui și temându-se nu cumva să-l înșele boierii și să-l dea de viu pre mâinile turcilor Pentru ca pedestrii, toți țărani, aveau o deosebită credință și iubire pentru domn.”[ix]
În oastea moldoveană din acest timp existau trei arme principale: pedestrimea, alcătuită în totalitate din țărănime; cavaleria, alcătuită din boieri, boiernași și o mică parte din țărani liberi; artileria, în compunerea căreia intrau lefegii și puțini orășeni și târgoveți, și care ajunsese la o mare dezvoltare.
Moldovenii aveau un serviciu de cercetare foarte bine organizat.
Efectivele oastei moldovene din aceasta perioadă erau mici. Izvoarele studiate arată că pedestrimea ajungea pana la 30000 de oameni, călărimea pana la 10000 - 12000 de oameni, iar artileria număra pana la 300 guri de foc.
În răstimpul dintre Stefan cel Mare și Ion Voda cel Cumplit, numărul gospodăriilor și al satelor a putut creste, așa cum era firesc. Totuși, este probabil că satele nu s-au înmulțit prea mult, deoarece, în această perioadă, a avut loc procesul de extindere a proprietății feudale, care a înghițit satele unul după altul, iar numărul gospodăriilor nu a putut fi mult diferit, din cauza sărăcirii peste măsură a țăranilor șerbi și liberi.
Este instructiv de urmărit proporția existentă între arme și între armamentul oștenilor moldoveni. La armatele apusene și la turci, numărul călăreților era mult mai mare decât al pedestrimii, deoarece țăranii nu participau de obicei la războaie. După cum s-a observat, în Moldova, proporția era tocmai inversă, datorita caracterului de masă al participării țăranilor.
Creșterea calității armelor de foc a pus problema stabilirii unei proporții cat mai juste intre arme, în primul rând intre artilerie și restul efectivelor și armamentului armatei. Este sigur că proporția efectivelor s-a mărit mult în secolul al XVI-lea, în comparație cu perioadele anterioare. În armatele apusene ale secolului al XVI-lea, proporția era de 1-2 piese de artilerie grea și 8-10 piese de artilerie ușoară, pentru fiecare mie de luptători. În ceea ce privește armele de foc portative, proporția acestora era de o armă de foc portativa la 5-7 arme albe, pentru ca la începutul secolului al XVI-lea, proporția sa fie de 50%.
„În fruntea oastei moldovene era domnitorul, care avea o garda personala de aproximativ 500 de oameni. Hatmanul, începând de la sfârșitul secolului al XVI-lea, îndeplinea sarcinile corespunzătoare șefului nemijlocit al oastei. Grupările mai importante erau comandate de vornici, iar cetățile, de 1-2 pârcălabi. Este probabil că existau deja cadre permanente de militari, care îndeplineau diferite funcții în armată, atât în timp de pace cat și pe timp de razboi.”[x]
În cursul secolului al XVI-lea, armamentul se dezvoltase mult în majoritatea țărilor, un proces simțitor având loc și în Moldova. Totuși, realizările științei în acest domeniu nu s-au putut reflecta pe deplin, din cauza înapoierii în care se aflau moldovenii, datorita exploatării turcești.
Arma de apărare sau protecție imediată a ostașului moldovean se compunea, la marea majoritate, din haine de in. Numai putini aveau îmbrăcăminte de fier, din cauza costului ridicat al acesteia. De obicei, cei ce purtau asemenea îmbrăcăminte erau vârfurile armatei moldovene.
Armamentul pentru lupta corp la corp se compunea din: ghioage, barde, topoare, coase, seceri, săbii și sulițe. Este de remarcat că sulițele erau foarte lungi (6-7 metri), pentru ca purtătorul ei sa poată ajunge pe adversarul pedestraș, care era înarmat cu lance.
Pentru lupta depărtată, oastea moldoveană dispunea de arcuri, cu săgețile respective, de praștii și arcane, precum și de arme de foc.
- Strategia și tactica moldovenilor
Studiul acțiunilor militare ale moldovenilor ne duce la unele concluzii, care arată că strategia militară a domnitorului moldovean a fost rezultatul nemijlocit al strategiei sale politice și ca ea era dinamică, realistă și lipsită de șablon.
„Alegerea locului bătăliei pe teritoriul inamic constituie o excepție de la tradiția moldovenilor. De obicei, domnitorii moldoveni, folosind sistemul de fortificații permanente existente și ținând seama de efectivele oastei, - întotdeauna mai mici decât ale inamicului – aveau o alta concepție în ceea ce privește locul unde urmau sa se bată. Ei atrăgeau pe dușman în adâncul tarii, ii produceau pierderi cât mai grele, harțuindu-l la fiecare pas și distrugând totul în drumul lui, iar apoi îl nimiceau într-un loc unde forțele inamice, deși superioare ca număr, nu puteau acționa decât pe părți. Exemplul cel mai caracteristic în acest sens îl constituie bătălia purtata de moldoveni, sub conducerea lui Ștefan cel Mare, împotriva turcilor, în anul 1475 în apropiere de Vaslui.”[xi]
Manevra utilizată de moldoveni a urmărit întotdeauna obținerea unor rezultate decisive. Ținând seama de scopurile politice stabilite și de condițiile în care ele urmau a fi realizate (oaste cu efective mici, nici un ajutor din partea conducătorilor statelor vecine, dușmani cu armate foarte numeroase).
„Moldovenii erau deosebit de apți pentru executarea cu repeziciune a marșurilor, putând străbate etape mari zile de-a rândul, cu toate că în înzestrarea armatei se introdusese artileria grea.”[xii]
Pe timpul marșului, se luau masurile necesare pentru executarea lui în deplina siguranță. Între acestea, pot fi citate: folosirea cavaleriei și a unor pedestrași călări în dispozitivul de siguranță în față, în spate și pe flancuri. Tot în același scop, artileria ușoară se repartiza de-a lungul coloanelor, iar artileria grea mergea în partea opusa inamicului, împreună cu căruțele.
„Nu exista o formație de marș bine stabilită. Trupele mergeau pe atâtea șiruri, cât erau posibile în raport de lărgimea drumului.”[xiii]
Dispozitivul de luptă al moldovenilor cuprindea elementele următoare:
- elemente slabe de călăreți, uneori din pedestrași, care aveau rostul sa provoace pe inamic la luptă și să acopere artileria; de asemenea, aceste elemente executau și cercetări asupra inamicului.
- majoritatea artileriei ușoare care de obicei se așeza înaintea pedestrimii și cavaleriei, pentru a putea bate cât mai adânc asupra dispozitivului inamic; tot atât de indicată era și așezarea artileriei în rândurile pedestrimii și ale cavaleriei, deoarece, fără a se pierde prea mult din bătaia ei, avea mai multă siguranță.
- urmau pâlcurile de pedestrime și cavalerie, dispuse în coloane sau grupări compacte.
- în spate, se așezau căruțele și gloata, pentru a feri dispozitivul de lupta de atacurile din spate.
Bibliografie
*** Arta militară a moldovenilor în secolul al XV-lea, Editura Militară, București, 1959
*** File din istoria militară a poporului roman, vol. 1, Editura Militară, București, 1973
*** Istoria militară a poporului roman, vol. 1, Editura Militară, 1984
*** Istoria romanilor, vol. IV, Editura Științifică, București, 2001
*** Istoria romanilor, vol. III, Editura Enciclopedica, București, 2001
Anghel, Gheorghe, Fortificații medievale din piatra din secolele XIII-XVI, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 1986
Densusianu, Nicolae, Istoria militară a poporului roman, Editura Vestala, București, 2003
Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, II, Editura Enciclopedica, București, 1987
Georgescu, Vlad, Istoria romanilor. De la origini pana în zilele noastre, vol. 2, ed. II, Editura Minerva, București
Giurescu, C. Constantin, Giurescu , Dinu C., Istoria romanilor, vol. 2, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
Goldenberg, S., Clujul în sec. XVI. Producția și schimbul de mărfuri, Editura Polirom, București
Grigoraș, Nicolae, Instituții feudale din Moldova, vol. I, Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Minerva, București, 1971
Manolescu, Radu, Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (sec. XIV-XVI), Editura Științifică, București, 1987
Oțetea, Andrei, Nestor, Ion, Berza, M., Istoria poporului român, București, Editura Științifică, 1970
Panaitescu, P.P., Mircea cel Bătrân, Editura „Casa Școalelor”, București, 1944
Papacostea, Șerban, Romanii în secolul al XIII-lea. Între cruciadă și imperiul mongol, Editura Enciclopedică, București, 1993
Papacostea, Șerban, Evul mediu romanesc, Editura Enciclopedica, București
Rosetti, R., Istoria armatei românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Editura Enciclopedică, București, 2003
Safta, Ion, Valter, Tiberiu, Marinescu, Floricel, Armamentul militar medieval, Editura Militară, București, 1998
Note:
[i] R. Rosetti, Istoria armatei a romanilor pana la mijlocul veacului al XVII-lea, Editura Enciclopedică, București, 2003
[ii] R. Rosetti, Istoria armatei a romanilor pana la mijlocul veacului al XVII-lea, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 107
[iii] *** Istoria romanilor, vol. III, Editura Enciclopedica, București, 2001
[iv] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu Istoria romanilor, vol. 2, Editura Științifică, București 1976,
[v] Nicolae Iorga, Istoria militară a poporului român, Editura Academiei Romane, București, 1987
[vi] R. Rosetti, Istoria armatei romanilor pana la mijlocul veacului al XVII-lea, Editura Enciclopedica,
[vii] Nicolae Densusianu, Istoria militară a poporului roman, Editura Vestala, București, 2003
[viii] Nicolae Densusianu, Istoria militară a poporului roman, Editura Vestala, București, 2003
[ix] Nicolae Iorga, Istoria militară a poporului român, Editura Academiei Romane, București, 1987
[x] *** Arta militară a moldovenilor în secolul al XV-lea, Editura Militară, București, 1975
[xi] *** Arta militară a moldovenilor în secolul al XV-lea, Editura Militară, București, 1975
[xii] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu Istoria romanilor, vol. 2, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
[xiii] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu Istoria romanilor, vol. 2, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976,
Lecturi suplimentare
Istoria pe scurt în Enciclopedia României
Situația înainte de bătălie
La inițiativa domnilor muntean și moldovean de a ieși de sub stăpânirea Imperiului Otoman, prin acțiunile de la București și Iași, mai ales datorită distrugerilor masive produse prin atacurile devastatoare de la Giurgiu, Brăila, Hârșova, Târgul de Floci, Silistra, Putineiu, Stănești, Șerpătești, Rusciuk, ori Tighina (Bender), Chilia, Cetatea Albă și Ismail, marele vizir Ferhad pașa pornește cu oastea împotriva lor (27 aprilie 1595).
Prezent la Adrianopol, la 14 mai 1595, marele vizir decide transformarea Țării Românești şi Moldovei în vilâyete otomane, conducători ai acestora fiind numiți Cafer pașa (înlocuit cu Haydar pașa), pentru Bogdan (Moldova) și Satirci Mehmed pașa, pentru Iflâk (Țara Românească). Situația nou creată de ieșirea celor două țări române, la care se adaugă și Transilvania, din relația cu Poarta, a produs o criză alimentară la Constantinopol, unde săracii capitalei și trupele aflate pe front încep să simtă privațiunile. Ferhad pașa începe construirea unui pod pentru a-și trece armata în Țara Românească, dar din 7 iulie 1595, mare vizir este numit octogenarul Koca Sinan pașa (pentru a patra oară), care pornește spre Dunăre. Mihai încearcă să împiedice trupele otomane să treacă Dunărea și trece la ofensivă. Atacă fulgerător Nicopole unde nimicește o oaste formată din 1300 de oșteni și distruge cele o mie de vase cu care otomanii voiau să construiască un pod. De aici un corp de oaste se îndreaptă spre Vidin, care este ars, iar altul spre Turtucaia, căreia i se distruge citadela. În urma acestei campanii, sunt transmutați în Țara Românească 16000 de creștini.
La 11 august Sinan paşa ajunge la Rusciuk, iar la 14 august începe trecerea Dunării pe un pod de vase spre Giurgiu. Pe 22 august 1595 cele două oști se aflau la o distanță mică una de alta.
Combatanții
Otomanii dispuneau de o armată alcătuită din 50000 – 60000 de oameni, la care se adaugă personalul auxiliar, în timp ce sub comanda lui Mihai Viteazul se găseau între 10000 și 16000 de oșteni, plus 12 tunuri. Alături de steagurile boierilor și câteva unități țărănești, domnul muntean se mai baza pe un detașament de mercenari cazaci, precum și pe 4000 de maghiari și secui, aflați sub comanda lui Albert Király. Trupele ardelene au fost trimise de principele Transilvaniei, Sigismund Báthory (1581 – 1599, 1601 – 1602), în baza tratatului de la Alba Iulia (20 mai 1595), prin care, în schimbul acceptării suzeranității sale de către domnul muntean, acesta se obliga să-l ajute împotriva otomanilor.
Dispunerea forțelor
Mihai a ales Călugăreni (județul Giurgiu), pe Neajlov, ca loc de bătălie pentru că era o zonă mlăștinoasă și a optat pentru acest teren deoarece putea să blocheze ușor flancurile armatei otomane. Oastea munteană a fost așezată la nordul localității, lângă o pădure, în timp ce patrulele țineau sub observație malurile Neajlovului și Câlniștei. Avangarda otomană era condusă de Hasan pașa, flancul drept era asigurat de Satirci Mehmed pașa, iar cel stâng de Haydar pașa.
Desfășurarea bătăliei
Mihai Viteazul atacă în zorii zilei de 13 august 1595 cu grosul oștirii sale (circa 10000 de oameni), în timp ce Albert Király cu oamenii săi alcătuiau rezerva. Pentru că nu era sigur de buna intenție a acestora, domnul muntean mai păstrează un corp de 1200 de călăreți, sub comanda lui popa Stoica din Fărcașe, menit a asigura retragerea. Atacul inițial al muntenilor a ajuns până la tabăra de corturi a turcilor.
În jurul orei 11 dimineața a pornit un atac puternic al ienicerilor, care i-au respins pe oștenii lui Mihai. Ienicerii trec Neajlovul și capturează unsprezece tunuri creștine.
Hasan paşa, cu aproximativ 10000 de oșteni, încearcă o învăluire largă prin partea de vest, iar Mehmet pașa face același lucru prin est.
Trupele lui Mihai se retrag puțin, în ordine. Armata creștină e dispusă în formă de triunghi, cu vârful spre inamic. După ce reușesc să se regrupeze, aproape de locul unde se afla rezerva lui Király, oștenii lui Mihai resping efectivele lui Mehmed pașa și ale lui Hassan pașa, provocându-le pierderi considerabile și datorită celor două tunuri păstrate cu trupele de rezervă. Otomanii se retrag în dezordine, mulți cad în mlaștină și mor înecați, situație care dă posibilitatea lui Mihai să contraatace. Sunt recuperate tunurile și este creată o stare de degringoladă pe malul sudic al Neajlovului. Au fost ucise patru pașale, șapte sangeaci și 3000 combatanți turci. S-au recuperat cele unsprezece tunuri pierdute și s-a capturat un steag turcesc verde, al profetului Mahomed, și cinci tunuri.
Episodul este sugestiv prezentat de cronicarul Baltazar Walter:
„Era nevoie neapărat în clipa aceea de o acțiune eroică de ispravă măreață care să cutremure inimile păgânilor și să le înalțe pe ale creștinilor. Atunci mărinimosul Ion Mihai, invocând ocrotirea salvatoare a Mântuitorului, a smuls o secure sau suliță ostășească și pătrunzând el însuși în șirurile sălbatice ale dușmanilor străpunge pe un stegar al armatei, taie în bucăți cu sabia o altă căpetenie și luptând bărbătește se întoarce nevătămat. În acest timp, comandantul de oaste Király Albert, adunând pe rând pe ai săi, slobozește două tunuri în mijlocul celei mai dese grupări a dușmanului, deschizând o mare spărtură pe care ienicerii se străduiesc în zadar să o împlinească cu focurile lor de pușcă, pentru că de îndată două sute de unguri și tot atâția pedestrași cazaci, cu comandantul lor Cocea, năvălind cu furie, strică rândurile, aștern la pământ și taie oștile turcilor, pe când din spate și din coastă îi lovește cu bărbăție domnul cu ai săi, făcându-se așa mare învălmășeală, încât până în seară au fost redobândite cele 11 tunuri și, în fugă, erau mânați spre tabără ca vitele. În această învălmășeală ce seamănă a fugă, Sinan-Pașa în partea din față a taberei cade de pe podul râului Neajlov, pierde doi dinți și se rostogolește fericit scăpând cu viață”
După bătălie
Inferioritatea numerică și apariția trupelor lui Hasan pașa, l-au obligat pe domn, în cele din urmă, să se retragă la lăsarea întunericului. În raportul către marele duce al Florenței, Ferdinando de Medici, Mihai Viteazul prezenta faptele astfel:
„mă încăierai cu ei într-o bătălie în așa fel că ținu toată ziua, unde făcui mare pagubă turcilor, spre rușinea lui Sinan pașa, căci în lupta aceea însuși Sinan pașa se prăvăli de pe cal într-o mlaștină foarte întinsă, de unde cu mare greutate fu scos ... Și după ce Sinan a îndurat o așa batjocură de la noi, se mânie foarte, și așa se hotărî să pornească cu toți ai săi asupra noastră. Deci eu văzând că nu voi putea ține piept, venii la Târgoviște”
Pierderile otomane au fost mari, trei conducători și-au pierdut viața pe câmpul de luptă: Haydar pașa, Mustafa pașa și Hüseyn bey, iar Satirci Mehmed pașa, grav rănit, abia a reușit să scape cu fuga. Domnul muntean se retrage spre Valea Prahovei pentru că Bucureștiul și Târgoviște au fost ocupate imediat de către otomani. În tabăra de la Stoenești se așteaptă ajutoarele de la aliați. În tot acest timp, Sinan pașa începe procesul de transformare a țării în vilâyet.
„Bătălia de la Călugăreni rămâne un episod semnificativ, dar nu decisiv, din marea confruntare dintre creștini și otomani, înscrisă sub semnul Ligii Sfinte și trecută în cadrul Războiului de 15 ani. Ea nu a fost o victorie hotărâtoare a lui Mihai Viteazul și a glorioșilor români – cum se mai spune uneori – ci o victorie de moment a creștinilor, care se aliaseră tocmai ca să dea o replică turcilor. Dacă termenul de victorie pare prea puternic, se poate vorbi de o replică creștină demnă și fermă, cu mari pierderi pentru otomani, rămași dezorientați la finele bătăliei”
Memoriul lui Mihai Viteazul către împăratul romano-german Rudolf al II-lea, 1601:
Provincia mea. Țara Românească, nu e mai departe de scaunul tiranului [sultanului] decât cale de cinci zile și numai Dunărea o desparte de teritoriul dușmanului. In această țară aș fi putut trăi liniștit, singur și fără nicio frică, dacă nu mă simțeam chemat de credința mea față de Maiestatea Voastră și față de întreaga creștinătate. Eu însă, nevrând să sporesc puterea turcilor prin ostașii mei, spre distrugerea creștinilor, de bună voie m-am arătat gata de a lua parte la Liga Sfântă, fapt prin care mi l-am făcut pe tiran dușman de moarte (..) Cu acest dușman neîmpăcat [m-am luptat] pururea repurtând o mulțime de victorii din cele mai glorioase.
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere de texte pentru Istoria României, voi. I)
Tratatul semnat cu Împăratul Rudolf al II-lea
„Țara Românească zace de peste 100 de ani sub jugul turcesc și este supusă unei grele șerbii, noi îngrețoșați de această lungă șerbie (...) am hotărât (...) să trecem și să ne supunem și noi și provincia noastră sub ocrotirea (...) și sub suzeranitatea sa (a împăratului Rudolf al II-lea n.n.) și să cerem ajutorul și ocrotirea majestății sale imperiale (...) și după ce ne-am înțeles asupra formei jurământului (...) noi ne vom strădui din toate puterile ca în orice prilej să îndepărtăm pe turci și pe alți dușmani, din Transilvania, Țara Românească și din părțile Ungariei (...) pentru ca să putem da acest ajutor (...) majestatea sa ne-a dat nouă și prea înaltului său fiu Țara Românească, cu toate veniturile și cu hotarele sale, ca să obținem și o stăpânim pe vecie (...) fără să fim datori să plătim vreun tribut sau vreo dare (...) cât privește religia, majestatea sa dă încredințare slobodei țineri a legii noastre”.